BURZO contre la ROUMANIE

A DOUA SECȚIUNE DE DECIZIE PARTE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 75109/01 prezentate de Viorel BURZO împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 23 aprilie 2002, într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaide Biersan Ugrekhelidze Mularoni judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 15 februarie 2001, după ce a deliberat, face următoarea decizie: recurentul, Viorel Burzo, este un resortisant român, născut în 1947 și rezident la Cluj-Napoca. Este în prezent deținut la casa de represalii a lui Jilava. Este reprezentat de domnul G. Matheuts, avocat în baroul Cluj și profesor la Facultatea de Drept a Cluj-Napoca. La 20 ianuarie 2001, în jurul orei 11:00, reclamantul, președintele Camerei Penale a Tribunalului de Apel din Cluj, a fost reținut de un grup de polițiști și condus la Parchetul din Cluj. În prezența soției sale, președinta tribunalului departamental din Cluj, și a avocatului său, procurorul general D.M., șeful acestui Parchet, la mai multe informații, a fost suspectat de trafic de influență, infracțiune interzisă de art. 257 din Codul Penal. Procurorul general l-a interogat în această privință și a ordonat apoi arestarea sa provizorie pe o perioadă de 30 de zile. În ordonanța de detenție, s-a menționat că, în iulie 2000, reclamantul primise de la persoana în cauză a unui deținut suma de 5000 DM și o baterie de bucătărie, cu scopul de a convinge judecătorii din curtea de apel a lui Cluj să nu mărească, pe baza recursului la Parchet, pedeapsa la care soțul ei fuseseră condamnați de primii judecători. Pe baza articolului 148 litera (d) și litera (h) din Codul de procedură penală (denumit în continuare C.P.), procurorul a considerat că arestarea a fost justificată de faptul că reclamantul a fost condamnat la doi până la zece ani de închisoare și pentru că a încercat în timpul urmăririi penale să corupă martori. La ordin judecătoresc a fost confirmat de procurorul-șef al Secțiunii pentru combaterea corupției și a infracționalității în apropierea Curții Supreme de Justiție. Apoi, reclamantul a fost închis la sediul poliției din Cluj, într-o celulă foarte îngustă, situată la sub El putea folosi baia închisorii o dată dimineața și o dată seara. În restul timpului putea folosi o găleată care se afla mereu în celula sa, pe care gardienii o goleau de două ori pe zi, dimineața și seara. După ce a fost reținut, reclamantul, prin intermediul soției sale, a depus la Curtea Supremă de Justiție o plângere împotriva ordonanței de detenție și a solicitat eliberarea sa în libertate. C.P., potrivit căruia persoana respectivă poate depune o plângere împotriva ordonanței de detenție la instanța competentă pentru a se pronunța asupra temeiniciei acuzațiilor. În sediul poliției, starea de sănătate a reclamantului, care suferea de diabet și de boli cardiovasculare, se deteriorează brusc. La 2 ianuarie 2001, reclamantul a fost examinat de medicul de la domiciliu și apoi de medici de la spital militar și Centrul de diabet din Cluj. Deși au recomandat spitalizare de urgență, procurorul D.M. nu a autorizat spitalizarea, pe motiv că reclamantul trebuia să fie prezentat a doua zi la o ședință la Curtea Supremă de Justiție, care urma să se pronunțe asupra cererii sale de eliberare. În noaptea de 2-3 ianuarie, reclamantul a fost transportat cu mașina până la București, la aproximativ 400 km de Cluj. La 3 ianuarie 2001, înainte de a fi judecat în fața Curții Supreme, avocatul reclamantului a cerut polițiștilor care îi escortau copii ale actelor medicale care i-au fost efectuate cu o zi înainte, dar s-a confruntat cu un refuz. El l-a sfătuit apoi pe clientul său să își retragă plângerea, ținând cont de starea precară de sănătate a acestuia și de imposibilitatea sa obiectivă de a o dovedi în fața judecătorilor Curții Supreme. În timpul luării în custodie, care a avut loc în camera consiliului, reclamantul clar că intenționa să își retragă plângerea împotriva ordonanței de detenție. Această declarație a fost înregistrată în sentința anterioară a fost dus apoi la spitalul din Jilava, unde medicii au confirmat că suferă de diabet și că avea niveluri foarte ridicate ale glicemiei. La o dată nespecificată, a fost adus înapoi la casa din stație din Cluj. După ce a ordonat arestarea provizorie a reclamantului, procurorul D.M. a organizat o conferință de presă și le-a furnizat jurnaliștilor informații cu privire la obiectul urmăririi penale a reclamantului, a acuzațiilor și a participării reclamantului și a soției sale la o petrecere organizată în 1997 în rândul celor care l-au denunțat. Potrivit reclamantului, procurorul general ar fi dat, de asemenea, interviuri pe canalele de televiziune și pe posturile naționale de radio, în care ar fi afirmat că, chiar dacă tribunalele l-ar fi numit pe reclamant, acesta ar continua să îl urmărească până când acesta ar fi fost condamnat la cel puțin doi ani de închisoare fermă. La 7 februarie 2001, reclamantul a prezentat Curții Supreme de Justiție o nouă plângere împotriva ordonanței de arest provizoriu, pe baza articolului 140 din C.P.P. El a considerat mai întâi că a fost declarată nulă absolută pentru că a fost adoptată și confirmată de către autorități care nu erau competente în temeiul articolelor 209 143, 148 și 29 alineatul (1) litera (f) combinate ale C.P. El a susținut în această privință că, având în vedere calitatea sa de magistrat al instanței judecătorești, ar fi trebuit să fie dispus de un procuror al Parchetului în apropierea Curții Supreme de Justiție și confirmat de procurorul general în apropierea acestei instanțe. El s-a plâns apoi că ordonanța nu a fost motivată, deoarece procurorul nu a precizat care erau martorii pe care reclamantul i-ar fi ispitit. În cele din urmă, se plângea că arestarea sa era ilegală în temeiul articolului 5 alineatul (3) din Convenție, deoarece procurorul care a ordonat arestarea sa pentru o perioadă de 30 de zile nu era un magistrat independent și imparțial. La 9 februarie 2001, în cadrul ședinței în fața Curții Supreme de Justiție, care are loc în camera consiliului, reclamantul a fost prezent și asistat de avocatul său. Prin hotărâre înainte de a se pronunța-dreapta pronunțată după încununare, Curtea și-a respins plângerea ca fiind vădit nefondată. Curtea a făcut mai întâi cunoscut faptul că recurentul fusese prezent în timpul procesului, pe care îl asistase un avocat și pe care îl ascultase. Ulterior, Comisia a considerat că ordonanța a fost motivată și că a fost luată de autoritatea competentă din cauza faptului că procurorul D.M. fusese delegat, din ordinul procurorului general, în apropierea Curții Supreme de Justiție, și pentru o perioadă de două luni, în calitate de procuror în cadrul Secțiunii pentru combaterea corupției și a crimei organizate a Parchetului în apropierea Curții Supreme de Justiție. Or, această delegare, ordonată în conformitate cu articolele 2 din Legea nr. 92/1992 și 13 și 14 combinate ale Legii nr. 50/1996, conferă procurorului general D.M. competența de a exercita orice activitate care intră în sfera de competență a Parchetului în fața Curții Supreme de Justiție. În cele din urmă, instanța a considerat că arestarea reclamantului de către procuror nu a avut un interes mai mare față de art. 5 alin. (3) din Convenția europeană, din cauza faptului că în dreptul român, procurorul este un magistrat autorizat prin legea de a exercita competențe judiciare și că, în orice caz, a fost legal pentru reclamant, precum și pentru orice deținut, să introducă în temeiul art. 140 C.P. o plângere împotriva ordonanței de detenție la instanța competentă pentru a se pronunța cu privire la temeinicia acuzațiilor. Reclamantul a recurs împotriva acestei hotărâri în fața Curții Supreme de Justiție. La 13 februarie 2001, în cadrul ședinței publice în fața Curții, hotărând în formațiune de nouă judecători, recurentul a fost prezent și asistat de avocatul său. Președintele formării a dat cuvântul avocatului reclamantului, reprezentantului Parchetului și apoi reclamantului. În primul rând, avocatul își va reitera motivele pentru care a pronunțat o hotărâre în fața primilor judecători. În plus, el s-a plâns că clientul său nu a fost ascultat cu ocazia punerii în aplicare a hotărârii din 9 februarie 2001 în fața Curții Supreme de Justiție, cerințe impuse de art. 140 5 din CP. În cele din urmă, el a susținut că a depus la Parchet o cerere de eliberare a reclamantului din cauza stării sale precare de sănătate, precum și o cerere de expertiză medicală, dar că procurorul însărcinat cu ancheta nu a răspuns la aceste solicitări. Reprezentantul Parchetului a subliniat că arestarea și detenția reclamantului erau conforme cu cerințele procedurale impuse de lege. El a susținut că înregistrările comunicațiilor telefonice ale reclamantului, interceptate de serviciile speciale din ordinul Parchetului, constituie suficiente dovezi ale tentativei sale de a aduce în atenția anumitor martori și justifică pericolul pentru ordinea publică a menținerii în libertate a reclamantului. În cele din urmă, recurentul a susținut că nu a putut beneficia de o apărare eficientă în ziua arestării sale, deoarece, în această zi fiind într-o sâmbătă, nu a reușit să găsească un avocat specializat în drept penal. Prin hotărârea definitivă din 13 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea sa. În primul rând, Comisia a considerat că declarația avocatului reclamantului conform căreia clientul său nu a fost ascultat de primii judecători nu a fost întemeiat, deoarece, după cum a fost cazul, recurentul a fost ascultat în momentul în care Tribunalul din 9 februarie 2001, de altfel, a făcut Comisia a confirmat apoi decizia primilor judecători, considerând că detenția reclamantului a respectat cerințele procedurale impuse de lege, pentru că a fost ordonată și confirmată de procurorul competent și justificată de încercările reclamantului de a declara martorii. Curtea făcea trimitere, în această ultimă privință, la înregistrările convorbirilor telefonice ale reclamantului din 12 ianuarie 2001, efectuate la ordinul Parchetului, din care rezultă că reclamantul a solicitat mai multor martori să își schimbe declarațiile. Comisia a considerat că aceste înregistrări erau suficiente indicii că reclamantul comitea fapte interzise de lege și justificau necesitatea detenției sale, în conformitate cu art. 148 litera (h) din C.P. În cele din urmă, Curtea a hotărât că omisiunea procurorului de a se pronunța asupra cererilor de eliberare a reclamantului din cauza stării sale precare de sănătate a depășit cadrul plângerii sale împotriva ordonanței de detenție, în temeiul articolului 140 Cu toate acestea, C.P.P. a indicat avocatului reclamantului că putea ridica aceste aspecte în fața instanței care, între timp, fusese sesizat cu privire la temeinicia urmăririi penale împotriva reclamantului. Prin hotărârea din 11 iulie 2001, Curtea Supremă de Justiție, într-o formare de trei judecători, l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de patru ani de închisoare fermă pentru trafic de influență, infracțiune interzisă prin art. 257 din Codul Penal. Reclamantul a formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri. Acesta este în prezent în fața Curții Supreme de Justiție. 1. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul pune în discuție condițiile rele ale detenției sale la sediul poliției din Cluj. De asemenea, se plânge că, în ciuda stării sale precare de sănătate, procurorul nu și-a primit cererile de competență medicală și de eliberare, încălcând același articol din Convenție. (2) Citând art. 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție, Comitetul consideră că arestarea și arestarea sa provizorie nu au avut loc în mod regulat și conform căilor legale, fiind conduse de un procuror incompetent și în absența unor motive plauzibile de a crede în necesitatea de a împiedica comiterea unei infracțiuni. (3) În ceea ce privește art. 5 alin. (2) din Convenție, se plânge că procurorul a omis să-i comunice în momentul arestării motivele unei asemenea măsuri. (4) Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul declară că nu a fost imediat adus în fața unui judecător sau a unui alt magistrat autorizat prin legea de a exercita funcții judiciare. În această privință, acesta face referire la faptul că, în dreptul român, procurorul nu este un magistrat, în sensul art. 5 alin. (3) menționat anterior. Citând art. 5 alineatul (4) din Convenție, el consideră că nu a beneficiat de acest fapt pe care o instanță decide cu privire la legalitatea detenției sale și se plânge în acest sens, în special, că, în timpul luării în custodie publică din 9 februarie 2001, nu a fost ascultat, totuși, cerința impusă de lege. Acesta susține, de asemenea, că nu a beneficiat de principiul egalității de arme în fața Curții Supreme de Justiție, deoarece procurorul D.M. a omis, în momentul arestării sale, să-și aducă la cunoștință ordinul de a fi numit procuror în cadrul Secției pentru combaterea corupției și a criminalității organizate în apropierea Curții Supreme de Justiție. (6) De asemenea, se plânge că procurorul ar fi promis celui care l-a denunțat și care a fost acuzat într-o altă cauză penală că nu va formula recurs împotriva deciziei prin care acesta fusese condamnat în primă instanță. Reclamantul consideră că campania de presă îndreptată împotriva sa asupra inițiativei procurorului, care este materializată de numeroase articole în presă și de interviurile procurorului pe diverse canale de televiziune și stații naționale de radio, i-a afectat dreptul de a fi prezumat nevinovat până când vinovăția sa a fost stabilită legal, garantată prin art. 6 alin. (2) din Convenție. Susținând o încălcare a articolului 8 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de ceea ce procurorul a folosit ca indiciu în sarcina faptului că a participat în 1997, împreună cu soția sa, la o petrecere organizată în casa celui care l-a denunțat. El se plânge, de asemenea, că procurorul a dat detalii referitoare la acest eveniment jurnaliștilor, care l-au mediatizat pe deplin, ceea ce i-ar fi supus pe el și familia sa unui dispreț public. În cele din urmă, reclamantul declară o încălcare a vieții sale private, în sensul articolului 8 menționat anterior, din cauza faptului că convorbirile sale telefonice private, la ordinul procurorului general, și a utilizării înregistrărilor astfel obținute ca dovadă în fața acestuia. Reclamantul se plânge de abuzurile suferite în timpul detenției sale la sediul poliției din Cluj, de faptul că nu a fost imediat adus în fața unui judecător sau a unui alt magistrat autorizat de lege să exercite funcții judiciare, de faptul că nu a fost presupus nevinovat până când vinovăția sa a fost stabilită legal și de o încălcare a respectului față de viața sa privată, din cauza convorbirilor sale telefonice private de către serviciile speciale, din ordinul procurorului. Acesta invocă articolele 3, 5 alineatul (3), 6 alineatul (2) și 8 din convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. (2) Reclamantul consideră că arestarea și arestarea sa provizorie nu au avut loc în mod regulat și în conformitate cu căile legale. La art. 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție, care se citește astfel: Orice persoană are dreptul la libertate și securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu căile legale: (...) (c) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi dus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile pentru a comite o infracțiune sau dacă există motive întemeiate să se creadă că este necesar să se împiedice comiterea unei infracțiuni sau să se eschiveze după executarea acesteia. Curtea reamintește că aceasta este în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor, că aceasta are competența de a interpreta și de a aplica dreptul intern (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Giulia Manzoni c. Italia din 1 iulie 1997, Rec. În speță, Comisia arată că, prin hotărâri motivate pe deplin, Curtea Supremă de Justiție a ajuns la concluzia că arestarea și detenția reclamantului a fost legală și nu a primit niciun element arbitrar în concluziile sale. În plus, Comisia remarcă faptul că, atunci când au efectuat arestarea și arestarea reclamantului, autoritățile s-au bazat pe înregistrările comunicațiilor sale telefonice, pe care le-a urmărit și pe care le-a tentat de la martori. Or, astfel de informații au fost suficiente pentru a convinge un observator obiectiv că reclamantul ar fi putut realiza o infracțiune (a se vedea Murray c. Regatul Unit din 28 octombrie 1994, seria A nr. 300-A, p. 27 § 55). Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. (3) Reclamantul se plânge de faptul că procurorul a omis să-i comunice în momentul arestării motivele unei astfel de măsuri, iar art. 2 din Convenție, care dispune astfel: Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o înțelege, cu privire la motivele arestării sale și la orice acuzație adusă împotriva ei. Curtea ia notă de faptul că aceste afirmații nu sunt susținute. În plus, menționează că acesta rezultă, dimpotrivă, din partea Prin urmare, în conformitate cu art. 3 și art. 4 din Convenție, reclamantul consideră că nu a beneficiat de acest drept o instanță judecătorească se pronunță în termen scurt cu privire la legalitatea detenției sale. Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât aceasta să decidă în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și să dispună eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală. Curtea amintește că, prin garantarea unei căi de atac pentru persoanele arestate sau deținute, art. 5 alineatul (4) impune, de asemenea, ca procedura aplicată să aibă un caracter judiciar, oferindu-le acestora garanțiile adaptate naturii privării de libertate de care se plânge, fără a implica totuși necesitatea ca instanțele judiciare care acționează asupra acestei căi de atac să aibă aceleași garanții ca cele prevăzute la art. 6 alineatul (1) pentru litigiile civile și penale (a se vedea. Hotărârea Neumeister c. Austria din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, p. 39, § 24 și Musial c. Polonia [GC], nr. 24557/94, § 43, EHR 1999-II. În această privință, Comisia constată că, în urma plângerii reclamantului din 7 februarie 2001 împotriva ordonanței de detenție, Curtea Supremă de Justiție a examinat legalitatea acestei ordonanțe la 9 februarie 2001, în formațiunea a trei judecători, în camera Consiliului, în prezența reclamantului și a avocatului său, și, la recursul reclamantului, la 13 februarie 2001, în formațiune de nouă judecători, în ședință publică, în cadrul căreia instanța a efectuat audierea reclamantului și a avocatului său. Curtea Supremă consideră că Curtea Supremă a decis în scurt timp cu privire la legalitatea acestei ordonanțe și că procedura în fața acestei instanțe a oferit reclamantului garanțiile cerute de art. 5 alin. (4) din Convenție. Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. (5) Reclamantul se plânge că Parchetul ar fi promis celui care l-a denunțat și care a fost acuzat într-o altă cauză penală, că nu va formula recurs împotriva sentinței prin care acesta a fost condamnat în primă instanță. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. Curtea consideră că aceste afirmații ale reclamantului nu intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din convenție și constată, în orice caz, că acestea nu sunt susținute. Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu art. 4 din convenție. (6) Reclamantul se plânge, în sfârșit, de ceea ce procurorul a folosit ca dovadă în sarcina faptului că a participat în 1997, împreună cu soția sa, la o petrecere organizată în casa celui care l-a denunțat, și mai exact la art. 8 din Convenție, care dispune: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale personale și familiale, a domiciliului și corespondenței sale. Curtea ia notă de faptul că aceste afirmații nu sunt susținute de niciun element din dosar. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în aplicarea articolului 3 și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului trase din articole 2 din Convenție, precum și din art. 8 din Convenție, referitor la la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

DEUXIEME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 75109/01

présentée par Viorel BURZO

contre la Roumanie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 23 avril 2002 en une chambre composée de

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 15 février 2001,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Viorel Burzo, est un ressortissant roumain, né en 1947 et résidant à Cluj-Napoca. Il est actuellement détenu à la maison d’arrêt de Jilava. Il est représenté par M. G. Mateuț, avocat au barreau de Cluj et professeur à la Faculté de droit de Cluj-Napoca.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 20 janvier 2001, vers 11 h, le requérant, président de la chambre pénale de la cour d’appel de Cluj, fut appréhendé par un groupe de policiers et conduit au parquet près la cour d’appel de Cluj. En présence de son épouse, présidente du tribunal départemental de Cluj, et de son avocat, le procureur D.M., chef dudit parquet, l’informa qu’il était soupçonné de trafic d’influence, infraction prohibée par l’article 257 du Code pénal. Le procureur l’interrogea à cet égard et ordonna ensuite sa mise en détention provisoire pour une durée de 30 jours. Dans l’ordonnance de mise en détention, il était fait état de ce qu’en juillet 2000, le requérant avait reçu de la part de l’épouse d’un détenu la somme de 5000 DM et une batterie de cuisine, dans le but de convaincre les juges de la cour d’appel de Cluj de ne pas augmenter, sur recours du parquet, la peine à laquelle son mari avaient été condamné par les premiers juges. S’appuyant sur l’article 148 lit. d) et h) du Code de procédure pénale (ci-après le C.P.P.), le procureur estimait que la mise en détention était justifiée par le fait que le requérant encourait une peine de deux à dix ans de prison et parce qu’il avait tenté pendant les poursuites pénales à son encontre de corrompre des témoins. L’ordonnance fut confirmée par le procureur en chef de la section pour la lutte contre la corruption et la criminalité près la Cour suprême de Justice.

Le requérant fut ensuite écroué dans les locaux de la police de Cluj, dans une cellule très étroite, située au sous

‑

sol, sans aération et lumière naturelles et où se trouvaient quatre lits en fer. Il pouvait utiliser les toilettes de la prison une fois le matin et une fois le soir. Le reste du temps, il pouvait utiliser un seau se trouvant en permanence dans sa cellule, que les gardiens vidaient deux fois par jour, le matin et le soir. Le requérant prenait son repas dans la même cellule.

Après sa mise en détention, le requérant, par l’intermédiaire de son épouse, introduisit auprès de la Cour suprême de Justice une plainte contre l’ordonnance de mise en détention et demanda sa mise en liberté. Il se prévalait de l’article 140

1

du C.P.P., selon lequel l’intéressé peut introduire une plainte contre l’ordonnance de mise en détention auprès du tribunal compétent pour se prononcer sur le bien-fondé des chefs d’accusation.

Dans les locaux de la police, l’état de santé du requérant, qui souffrait de diabète et de maladies cardio-vasculaires, se détériora brusquement.

Le 2 janvier 2001, le requérant fut examiné par le médecin de la maison d’arrêt et ensuite par des médecins de l’Hôpital militaire et du Centre de diabète de Cluj. Bien qu’ils aient recommandé son hospitalisation d’urgence, le procureur D.M. n’autorisa pas l’hospitalisation, au motif que le requérant devait être présenté le lendemain à une audience devant la Cour suprême de justice, qui allait statuer sur sa demande de mise en liberté.

Pendant la nuit du 2 à 3 janvier, le requérant fut transporté en voiture jusqu’à Bucarest, à environ 400 km de Cluj.

Le 3 janvier 2001, avant l’audience devant la Cour suprême, l’avocat du requérant demanda aux policiers qui escortaient de lui fournir des copies des actes médicaux qui lui avaient été effectués la veille, mais il se heurta à un refus. Il conseilla alors à son client de retirer sa plainte, compte tenu de l’état précaire de santé de celui-ci et de son impossibilité objective de la prouver devant les juges de la Cour suprême.

Pendant l’audience, qui eut lieu en chambre du conseil, le requérant déclara qu’il entendait retirer sa plainte contre l’ordonnance de mise en détention. Cette déclaration fut consignée dans le jugement avant

‑

dire

‑

droit rendu par la cour après l’audience.

Le requérant fut ensuite transporté à l’hôpital pénitentiaire de Jilava, où les médecins confirmèrent qu’il souffrait de diabète et qu’il avait un taux de glycémie très élevée.

A une date non précisée, il fut ramené à la maison d’arrêt de Cluj.

Après avoir ordonné la mise en détention provisoire du requérant, le procureur D.M. organisa une conférence de presse. Il fournit aux journalistes des renseignements sur l’objet des poursuites du requérant, sur les chefs d’accusation et sur la participation du requérant et de son épouse à une soirée organisée en 1997 chez ceux qui l’avaient dénoncé. Selon le requérant, le procureur aurait donné en outre des interviews sur les chaînes de télévision et les stations de radio nationales, lors desquels il aurait affirmé que, même si les tribunaux acquittaient le requérant, il continuerait à le poursuivre jusqu’à ce qu’il soit condamné au moins à deux ans de prison ferme.

Le 7 février 2001, le requérant introduisit auprès de la Cour suprême de justice une nouvelle plainte contre l’ordonnance de mise en détention provisoire, se fondant sur l’article 140

1

du C.P.P. Il estimait tout d’abord qu’elle était frappée de nullité absolue pour avoir été adoptée et confirmée par des autorités qui n’étaient pas compétentes en vertu des articles

209

§

4,

143, 148 et 29 § 1 f) combinés du C.P.P. Il faisait valoir à cet égard que, eu égard à sa qualité de magistrat de la cour d’appel, sa mise en détention aurait dû être ordonnée par un procureur du parquet près la Cour suprême de justice et confirmée par le procureur général près ladite cour. Il se plaignait ensuite que l’ordonnance n’était pas motivée, en raison de ce que le procureur n’avait pas précisé quels étaient les témoins que le requérant aurait tenté d’influencer. Il se plaignait enfin que sa mise en détention était illégale au regard de l’article 5 § 3 de la Convention, en raison de ce que le procureur qui avait ordonné sa mise en détention pour une durée de 30 jours n’était pas un magistrat indépendant et impartial.

Le 9 février 2001, lors de l’audience devant la Cour suprême de justice, qui lieu en chambre du conseil, le requérant était présent et assisté par son avocat.

Par jugement avant-dire-droit prononcé après l’audience, la cour rejeta sa plainte comme étant manifestement mal fondée. La cour fit état tout d’abord de ce que le requérant avait été présent lors de l’audience, qu’il avait été assisté par un avocat et qu’il avait été entendu.

Elle jugea ensuite que l’ordonnance était motivée et qu’elle avait été prise par l’autorité compétente en raison de ce que le procureur D.M. avait été délégué, par ordre du procureur général près la cour suprême de Justice, et pour une durée de deux mois, au poste de procureur près la Section de la lutte contre la corruption et la criminalité organisée du parquet près la Cour suprême de justice. Or, cette délégation, ordonnée en vertu des articles

95

§

2 de la loi n° 92/1992 et 13 et 14 combinés de la loi n°

50/1996, conférait au procureur D.M. le pouvoir d’exercer toute activité qui relevait de la compétence du parquet près la Cour suprême de Justice.

La cour jugea enfin que la mise en détention du requérant par le procureur n’avait pas davantage méconnu l’article 5 § 3 de la Convention européenne, en raison de ce qu’en droit roumain, le procureur est un magistrat habilité par la loi d’exercer des attributions judiciaires, et que, en tout état de cause, il était loisible au requérant, ainsi qu’à tout détenu, d’introduire en vertu de l’article 140

1

du C.P.P. une plainte contre l’ordonnance de mise en détention auprès du tribunal compétent pour se prononcer sur le bien-fondé des chefs d’accusation.

Le requérant fit recours contre ce jugement devant la Cour suprême de justice.

Le 13 février 2001, lors de l’audience publique devant la cour, statuant en formation de neuf juges, le requérant était présent et assisté par son avocat. Le président de la formation donna la parole à l’avocat du requérant, au représentant du parquet et ensuite au requérant.

L’avocat réitéra tout d’abord les motifs d’illégalité de l’ordonnance qu’il avait soulevés devant les premiers juges. Il se plaignit en outre de ce que son client n’avait pas été entendu lors de l’audience du 9 février 2001 devant la Cour suprême de justice, exigence pourtant requise par l’article

140

1

§

5 du C.P.P. Il fit enfin valoir qu’il avait introduit auprès du parquet une demande de mise en liberté du requérant en raison de son état précaire de santé, ainsi qu’une demande d’expertise médicale, mais que le procureur chargé de l’enquête n’avait pas répondu à ces demandes.

Le représentant du parquet souligna que l’arrestation et la mise en détention du requérant étaient conformes aux exigences de procédure requise par la loi. Il fit valoir que les enregistrements des communications téléphoniques du requérant, interceptées par les services spéciaux sur ordre du parquet, constituaient des preuves suffisantes de sa tentative d’influencer certains témoins et justifiaient le danger pour l’ordre public du maintien en liberté du requérant.

Le requérant fit enfin valoir qu’il n’avait pas pu bénéficier d’une défense efficace le jour de son arrestation, car, ce jour étant un samedi, il n’était pas parvenu à trouver un avocat spécialisé en droit pénal.

Par arrêt définitif du 13 février 2001, la Cour suprême de justice rejeta son recours. Elle estima tout d’abord que l’allégation de l’avocat du requérant selon laquelle son client n’avait pas été entendu par les premiers juges n’était pas fondée, car, ainsi qu’il résultait du dossier, le requérant avait été entendu lors de l’audience du 9 février 2001, fait consigné d’ailleurs dans le jugement avant-dire-droit de la cour rendu après l’audience. Elle confirma ensuite la décision des premiers juges, estimant que la mise en détention du requérant avait respecté les exigences de procédure requises par la loi, pour avoir été ordonnée et confirmée par le procureur compétent et justifiée par les tentatives du requérant d’influencer des témoins. La cour renvoyait, sur ce dernier point, aux enregistrements des conversations téléphoniques du requérant du 12 janvier 2001, effectuées sur ordre du parquet, dont il résultait que le requérant avait demandé à plusieurs témoins de changer leurs dépositions. Elle jugea que ces enregistrements étaient des indices suffisants que le requérant avait commis des faits prohibés par la loi et justifiaient la nécessité de sa mise en détention, en conformité avec l’article 148

lit. h) du C.P.P.

La cour jugea enfin que l’omission du procureur de se prononcer sur les demandes de mise en liberté du requérant en raison de son état de santé précaire excédait le cadre de sa plainte contre l’ordonnance de mise en détention, fondée sur l’article 140

1

du C.P.P. Elle indiqua toutefois à l’avocat du requérant qu’il pouvait soulever ces aspects devant le tribunal qui, entre temps, avait été saisi du bien-fondé des poursuites pénales contre le requérant.

Par jugement du 11 juillet 2001, la Cour suprême de justice, dans une formation de trois juges, condamna le requérant à une peine de quatre ans de prison ferme pour trafic d’influence, infraction prohibée par l’article 257 du Code pénal.

Le requérant forma un recours contre ce jugement. Celui-ci est actuellement pendant devant la Cour suprême de justice.

GRIEFS

Il se plaint aussi de ce que, malgré son état de santé précaire, le procureur n’a pas accueilli ses demandes d’expertise médicale et de mise en liberté, en violation du même article de la Convention.

Le requérant allègue enfin une atteinte au respect de sa vie privée, au sens de l’article 8 précité, en raison de l’interception de ses conversations téléphoniques privées, sur ordre du procureur, et de l’utilisation des enregistrements ainsi obtenus comme preuve à charge à son encontre.

EN DROIT

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54

§

3

b) de son règlement.

5 § 1 c) de la Convention, qui se lit ainsi :

«

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales

: (...) c)

s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci

. »

La Cour rappelle que c’est avant tout aux autorités nationales, et notamment aux tribunaux, qu’il incombe d’interpréter et d’appliquer le droit interne (cf., parmi beaucoup d’autres,

l’arrêt

Giulia Manzoni c. Italie du 1

er

juillet 1997,

Recueil

1997-IV, p. 1190, § 21). En l’espèce, elle relève que, par des décisions amplement motivées, la Cour suprême de justice a conclu à la régularité de l’arrestation et de la mise en détention du requérant et n’aperçoit aucun élément arbitraire dans ses conclusions.

Elle note de surcroît que, lorsqu’elles ont procédé à l’arrestation et à la mise en détention du requérant, les autorités se sont appuyées sur les enregistrements de ses communications téléphoniques, dont il s’ensuivait qu’il avait tenté d’influencer des témoins. Or, de tels renseignements étaient suffisants pour persuader un observateur objectif que le requérant pouvait avoir accompli une infraction (cf. Murray c. Royaume-Uni du 28

octobre

1994, série A n° 300-A, p. 27, § 55). Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

5

§

2 de la Convention, qui dispose ainsi :

«

Toute personne arrêtée doit être informée, dans le plus court délai et dans une langue qu’elle comprend, des raisons de son arrestation et de toute accusation portée contre elle. »

La Cour note que ces allégations ne sont pas étayées. De surcroît, elle relève qu’il résulte au contraire de la partie « l’exposé des faits » rédigée par le requérant dans le formulaire de requête, qu’après avoir été appréhendé et amené au parquet, il s’est vu communiquer par le procureur D.M. les accusations portées contre lui.

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

«

Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale. »

La Cour rappelle qu’en garantissant un recours aux personnes arrêtées ou détenues, l’article 5 § 4 exige aussi que la procédure appliquée revête un caractère judiciaire, offrant à l’intéressé les garanties adaptées à la nature de la privation de liberté dont il se plaint, sans toutefois impliquer la nécessité que les instances judiciaires statuant sur ce recours s’accompagnent des garanties identiques à celles que l’article 6 § 1 prescrit pour les litiges civils et pénaux (cf. arrêts Neumeister c. Autriche du 27 juin 1968, série A n°

8, p.

39, § 24 et Musial c. Pologne [GC], n° 24557/94, §

43, ECHR 1999-II).

A cet égard, elle observe que, suite à la plainte du requérant du 7

février

2001 contre l’ordonnance de mise en détention, la Cour suprême de justice a examiné la légalité de ladite ordonnance le 9 février 2001, en formation de trois juges, en chambre du conseil, en présence du requérant et de son avocat, et, sur recours du requérant, le 13 février 2001, en formation de neuf juges, en audience publique, lors de laquelle la cour a procédé à l’audition du requérant et de son avocat. Elle estime que la cour suprême a statué à bref délai sur la légalité de ladite ordonnance et que la procédure devant cette juridiction a offert au requérant les garanties requises par l’article 5 § 4 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »

La Cour estime que ces allégations du requérant ne relèvent nullement de l’article 6 §

1 de la Convention et observe, en tout état de cause, qu’elles ne sont pas étayées. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit dès lors être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article

35

§§

3

et

4 de la Convention.

«

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. »

La Cour note que ces allégations ne sont étayées par aucun élément du dossier. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit dès lors être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs du requérant tirés des articles

3,

5

§

3

et

6

§

2 de la Convention ainsi que de l’article 8 de la Convention, relatif à l’interception de ses conversations téléphoniques ;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président