CtEDO 04.10.2007 Auto

BUJAC c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
04.10.2007
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
BUJAC c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererii n 37217/03 prezentate de Horatiu BUJAC împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 4 octombrie 2007 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, L. Loucaide, E. Fura-Sandström, dnii E. Myjer, David Thór Björgvinsson, I. Berro-Lefevre, judecători și dnii S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, dl Horatiu Bujac, este un cetățean român, născut în 1979 și rezident în Sibiu. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 18 martie 2002, mai mulți polițiști s-au prezentat la casa reclamantului și, după o percheziție a apartamentului, l-au dus la secția de poliție. El a fost arestat și acuzat că a participat la mai multe jafuri. printr-o ordonanță din 19 martie 2002, procurorul care coordona ancheta a ordonat arestarea provizorie a reclamantului pentru 30 de acuzații. La 17 aprilie 2002, în urma acestui mandat, legalitatea menținerii în detenție a fost examinată de instanța de primă instanță din Sibiu, care a ordonat prelungirea acesteia. Legalitatea detenției a fost apoi examinată în mod regulat, ultima prelungire acoperind perioada cuprinsă între 13 iunie și 13 iulie 2002. audiere încătușată și în fața familiei și a publicului. printr-un rechizitoriu din 14 iunie 2002, procurorul a trimis pe reclamant și alte cinci coincriminați în fața Tribunalului de Primă Instanță din Sibiu al șefului de zbor și al asociației de răufăcători. Parchetul și-a întemeiat acuzația pe identificarea acuzaților de mai mulți martori, pe declarațiile acestora, pe procesele-verbale întocmite la locul infracțiunilor, pe transcrierea convorbirilor telefonice dintre unii acuzați și mărturisirea reclamantului cu privire la unul dintre furturile de care a fost acuzat. prima ședință din 10 iulie 2002, Tribunalul a verificat legalitatea detenției provizorii și, în conformitate cu art. 300 alineatul (3) din Codul de procedură penală, a dispus menținerea reclamantului în detenție, fără a preciza Procesul-verbal al ședinței menționa că următoarea ședință va avea loc la 9 iulie 2003 la 26 iulie 2002, această mențiune a fost corectată și a doua ședință a avut loc la 7 august 2002 în prezența reclamantului. La 14 mai 2003, reclamantul a formulat o cerere de eliberare sub supraveghere judiciară, observând că pedeapsa a depășit limita de șapte ani impusă prin art. 160-2 din Codul de procedură penală pentru a beneficia de această măsură, instanța a respins cererea. În timpul procedurii, s-a ascultat din nou un martor, iar părțile civile au prezentat mai multe documente. Prin hotărârea din 21 mai 2003, Tribunalul l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de cinci ani și zece luni de închisoare pentru furt și asociere de răufăcători. Tribunalul a dispus, de asemenea, menținerea reclamantului în detenție provizorie, fără a preciza durata acesteia. Începând cu 16 iulie 2003, tribunalul departamental din Sibiu a preluat din oficiu controlul periodic al legalității menținerii în detenție, printr-o hotărâre din 20 februarie 2004, la cererea reclamantului, care, la fel ca în cazul alți acuzați, a contestat parțial realitatea faptelor, precum și legalitatea anumitor probe, tribunalul departamental din Sibiu, după ce a ascultat opt martori și a examinat noi documente depuse la dosar, a redus pedeapsa la patru ani și șase luni de închisoare. Prin hotărârea din 29 aprilie 2004, Curtea de Apel din Alba Iulia a primit parțial recursul reclamantului și a pronunțat achitarea pentru infracțiunea de asociere a răufăcătorilor și a redus pedeapsa pentru furt la trei ani de închisoare. La 26 mai 2004, reclamantul a fost eliberat din funcție. art. 23 alineatul (4) Detenția provizorie este ordonată de un magistrat pentru o perioadă maximă de 30 de zile (...) Prelungirea detenției provizorii este aprobată prin decizia instanței. art. 145 alineatul (2) Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și nu dispun decât pentru viitor. Ele sunt publicate în Monitor Oficial al României. Codul de procedură penală (așa cum a fost redactat la momentul faptelor) art. 160-1 În orice moment al procesului, acuzatul care este în arest provizoriu poate solicita eliberarea sa sub supraveghere judiciară sau prin plata unei cauțiuni. art. 160-2 Restituirea sub control judiciar poate fi acordată numai în cazul infracțiunilor comise prin imprudență sau a infracțiunilor comise intenționat, dar pe care legea le sancționează cu o sentință de închisoare de maximum șapte ani. În cazul în care acuzatul este în arest provizoriu, instanța trebuie să verifice din oficiu, în cursul primei ședințe, regularitatea plasării și a menținerii sale în detenție. art. 350 În cazul în care acuzatul este în detenție provizorie, hotărârea [în primă instanță] trebuie să indice dacă reținerea este menținută sau revocată (...) Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997 a Curții Constituționale Textul constituțional privind detenția provizorie are un domeniu general de aplicare și, prin urmare, dispozițiile sale trebuie respectate ori de câte ori este ordonată deținerea unei persoane (...) fără deosebire între detenție în timpul anchetei sau al procesului; aceasta fiind, după expirarea termenului de treizeci zile, instanța are obligația constituțională de a verifica din oficiu dacă îl menține în detenție și, dacă este cazul, de a-l prelungi cu maximum 30 de zile. Dacă, după acest termen, motivele de detenție rămân, instanța poate, în aceleași condiții, să prelungească reținerea provizorie pentru perioade de maximum 30 de zile. 23 alin. (4) din Constituție numai dacă are o durată maximă de 30 de zile și dacă orice prelungire este de aceeași durată. Deciziile nr. 9 și 10 din 24 ianuarie 2000 ale Curții Constituționale Sesizarea unei excepții de neconstituționalitate a articolului 350 din Codul de procedură penală pe motiv că instanțele de apel și de recurs nu controlează la fiecare 30 de zile legalitatea detenției provizorii, Curtea Constituțională a hotărât că articolul menționat anterior era contrar Constituției, în măsura în care acesta era interpretat ca permițând menținerea în detenție după condamnarea în primă instanță fără controlul ulterior și periodic al acestei măsuri; Legea nr. 281/2003 a modificat Codul de procedură penală, care prevede acum obligația instanțelor de a verifica periodic și pe parcursul întregului proces, legalitatea și oportunitatea menținerii în detenție provizorie. Invocând în esență art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost adus în sala de judecată încătușat, în fața familiei sale și a publicului, invocând art. 5 din Convenție, reclamantul se plânge de diverse aspecte ale detenției provizorii și consideră că a fost privat de libertate și reținut ilegal. În această privință, acesta arată că a fost pus în arest provizoriu din ordinul procurorului și că a fost adus în fața unui judecător la doar câteva zile după arestarea sa și se plânge și de faptul că, la 14 mai 2003, Tribunalul și-a respins cererea de eliberare sub supraveghere judiciară și, în cele din urmă, se plânge de faptul că din 13 iulie 2002, data la care Ultima prelungire a detenției provizorii a expirat la 16 iulie 2003, data la care instanța de departament a preluat controlul asupra legalității detenției, judecătorii nu au mai examinat legalitatea menținerii sale în detenție. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că, la ședința din 10 iulie 2002, Tribunalul a amânat examinarea cauzei cu un an, prelungind astfel în mod nejustificat durata procedurii. Citând art. 6 alineatul (3) litera (d) din Convenție, el afirmă că instanțele au refuzat să-și primească cererile de convocare a martorilor cu descărcare de gestiune și l-au împiedicat să interogheze martorii acuzați. În conformitate cu art. 14 din Convenție, el se plânge de un tratament discriminatoriu în raport cu alți deținuți, susținând că familia sa a fost împiedicată să-l viziteze. Recurentul invocă o încălcare a articolului 3 din Convenție din cauza faptului că port cătușe în fața familiei sale și a publicului în timpul transportului în sala de judecată. În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv și consideră necesar să îl comunice guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) Regulamentului său de procedură. Reclamantul invocă mai multe încălcări ale articolului 5 din Convenție. Curtea constată că acest motiv cuprinde mai multe ramuri: reclamantul se plânge mai întâi de detenția sa provizorie, apoi de imposibilitatea de a obține eliberarea sa sub supraveghere judiciară și, în cele din urmă, de nelegalitatea menținerii sale în detenție provizorie. În ceea ce privește prima plângere, Curtea amintește că art. 5 alineatul (3) din convenție dispune ca controlul jurisdicțional al detenției să intervină rapid. Cu toate acestea, Curtea reiterează că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive pronunțate în cadrul normal al epuizării căilor de atac interne care ar putea oferi un mijloc eficace și suficient pentru a remedia obiecțiunile care fac obiectul cererii. În absența unei căi de atac interne eficiente, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alin. (1) începe să curgă de la actul sau hotărârea incriminată și, atunci când este vorba de o situație continuă, acesta aleargă de la sfârșitul acesteia (a se vedea, printre altele, Mujea România (dec.) n 44696/98, 10 septembrie 2002). În acest caz, Curtea constată că, la 17 aprilie 2002, măsura de detenție provizorie ordonată de procuror a fost confirmată de către Tribunalul de Primă Instanță din Sibiu. Or, cererea nu a fost introdusă decât la 15 octombrie 2003. În consecință, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. În ceea ce privește plângerea privind respingerea, la 14 mai 2003, a cererii de eliberare sub control judiciar, în situația actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității sale și consideră necesar să o comunice guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. În ceea ce privește motivul întemeiat pe presupusa ilegalitate a menținerii în detenție, Curtea consideră că este necesar să se facă o distincție între perioadele anterioare și cele ulterioare hotărârii de condamnare în primă instanță. În ceea ce privește prima perioadă, Curtea constată că aceasta a început la iulie 2002, data la care ultima prelungire a detenției provizorii ordonată de Tribunalul de Primă Instanță din Sibiu a expirat și s-a încheiat la 21 mai 2003, data condamnării în primă instanță. Cea de-a doua perioadă a început la această din urmă dată și s-a încheiat la 16 iulie 2003, data la care tribunalul departamental din Sibiu a preluat controlul periodic al legalității menținerii în detenție. În ceea ce privește prima perioadă menționată anterior, în stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui motiv și consideră necesar să îl comunice guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. În ceea ce privește a doua perioadă menționată anterior, Curtea constată că, la ședința din 21 mai 2003, Tribunalul a declarat reclamantul vinovat și i-a aplicat o pedeapsă de cinci ani și zece luni de închisoare, indicând că reținerea provizorie a fost menținută. Examinând realitatea dincolo de aparențele și vocabularul utilizat, Curtea constată că cauza trimiterii în detenție rezidă în condamnarea pronunțată în același timp; fără aceasta din urmă, reclamantul ar fi trebuit să fie eliberat imediat (a se vedea mutatis mutandis, B. Austria, Hotărârea din 28 martie 1990, seria A n 175, § 39). În ceea ce privește substanța plângerii reclamantului, Curtea constată că se plânge de lipsa controlului legalității menținerii în detenție provizorie după condamnarea în primă instanță, în pofida jurisprudenței Curții Constituționale care impunea un astfel de control. Or, Curtea consideră că, începând cu condamnarea sa, reclamantul nu mai putea fi considerat în detenție provizorie în sensul articolului 5 din convenție. În această privință, Curtea amintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia o persoană condamnată în primă instanță, indiferent dacă a fost sau nu deținută până în acest moment, se află în cazul prevăzut la art. 5 alineatul (1) litera (a) din convenție, care permite privarea de libertate a persoanelor după condamnare, deoarece aceste ultime cuvinte nu pot fi interpretate ca fiind limitate la ipoteza unei condamnări definitive ( Wemhoff c. Germania, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A n 7 § 9). În plus, aceasta amintește că, în cazul unei pedepse cu închisoarea pe durată determinată, pronunțată de o instanță națională, controlul legalității detenției este încorporat în hotărâre ( Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia, Hotărârea din 18 iunie 1971, seria A n 12 § 76). În cazul de față, având în vedere hotărârea de condamnare în primă instanță, Curtea consideră că controlul legalității detenției reclamantului a fost încorporat în această hotărâre și că declarația de vinovăție în urma stabilirii legale a infracțiunii a fost suficientă pentru a justifica menținerea sa în detenție (a se vedea, mutatis mutandis, Negoescu România (dec.), nr 55450/00, 17 martie 2005). Prin urmare, acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. În conformitate cu art. 6 din convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii care susține că, la 10 iulie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din Sibiu a amânat examinarea cazului pentru mai mult de un an. Curtea observă că, în cazul de față, aceasta a fost o eroare de pană care a fost corectată la 26 iulie 2002. În plus, Curtea constată că a doua ședință a avut loc la 7 august 2002 în prezența reclamantului. Prin urmare, acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește presupusa încălcare a articolului 6 alineatul (3) litera (d) din convenție Convenție din cauza refuzului de a convoca anumiți martori cu descărcare de gestiune și de a permite interogarea martorilor acuzați, Curtea reamintește că, în principiu, instanțelor naționale le revine sarcina de a aprecia elementele adunate de aceștia și relevanța celor ale căror inculpați doresc producție. În special, art. 6 alineatul (3) litera (d) le lasă, în principiu, sarcina de a judeca utilitatea unei oferte de probă per martor (a se vedea în special Barberà, Messegué și Jabardo c. Spania din 6 decembrie 1988, seria 146, p. 31, § 68). În cazul de față, Curtea remarcă de la bun început faptul că reclamantul nu și-a justificat cauza. El nu a indicat nici cine erau martorii cu descărcare de gestiune, a căror în orice caz, Curtea constată că, la cererea părților, în fața tribunalelor interne au fost prezentate nouă martori care au putut fi interogați în mod liber în cursul ședințelor. În sfârșit, din hotărârile instanțelor interne rezultă că condamnarea reclamantului se baza pe o serie de elemente de probă colectate atât în etapa de cercetare, cât și în timpul ședințelor desfășurate în fața acestora. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu a demonstrat că audierea martorilor suplimentari ar fi putut aduce elemente Noi și relevante pentru examinarea cazului său. Prin urmare, acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Reclamantul face o discriminare față de alți deținuți. Curtea amintește că art. 14 din Convenție oferă protecție împotriva discriminării în exercitarea drepturilor și libertăților garantate de alte clauze normative ale Convenției; cu toate acestea, orice tratament diferit nu învinge automat încălcarea acestui articol. Trebuie să se stabilească că persoanele plasate în situații similare sau comparabile în acest domeniu beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu găsește nicio justificare obiectivă și rezonabilă. În acest caz, Curtea arată că reclamantul nu și-a justificat în niciun fel argumentele, neavând niciun indiciu care să permită identificarea oricărei discriminări. Prin urmare, acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului întemeiat pe art. 3 din Convenția și art. 5 alin. (1) și (3) din Convenție privind respingerea cererii de eliberare sub supraveghere judiciară și ilegalitatea menținerii în detenție între 13 iulie 2002 și mai 2003. Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Stanley Naismith Boštjan domnul Zupančič Grefier Adjunct Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă