PLA PUNCERNAU et PUNCERNAU PEDRO contre ANDORRE

PLA PUNCERNAU et PUNCERNAU PEDRO contre ANDORRE (CtEDO, 2002)

SECȚIUNEA A PATRU

DECIZIE PARȚIALĂ

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 69498/01

prezentată de Antoni PLA PUNCERNAU și Roser PUNCERNAU PEDRO împotriva

Andorrei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a patru), ședință pe 23 aprilie 2002 într-o cameră compusă din

Sir

Nicolas

Bratza

,

președinte

,

M.

Pellonpää

,

D-na

E.

Palm

,

M.

J.

Makarczyk

,

D-na

V.

Strážnická

,

Dl.

J.

Casadevall,

R. Maruste,

judecători

,

și

M.

M.

O'Boyle

,

grefier de secțiune

,

Având în vedere cererea mai sus menționate introdusă pe 16 mai 2001,

După deliberare, pronunță decizia care urmează

:

PE FAPTA

Primul reclamant, Antoni Pla Puncernau, este fiul adoptiv al celei de a doua reclamante, Roser Puncernau Pedro. Aceasta este tutrice a fiului ei, cu handicap mintal. Amândoi rezidă în Andorra. Sunt reprezentați în fața Curții de d-na

Pujadas, avocat din Andorra.

A.

Circumstanțele specie

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

1)

Geneză a cauzei

În 1949 a decedat Carolina Pujol Oller, văduvă a defunctului Francesc Pla Guash, lăsând trei copii

: Francesc-Xavier, Carolina și Sara. Defuncta a redactat un testament în fața notarului în 1939, a cărui dispoziție a șaptea institua o substituție

fiduciară

în favoarea fiului ei Francesc-Xavier cu, în caz că acesta din urmă nu ar putea moșteni, o clauză de substituție în favoarea surorii sale Caroline și, în caz că aceasta din urmă ar fi ea însăși în imposibilitate de a moșteni, beneficiul ar trece în favoarea lui Josep Antoni Serra Pla, fiu al Sarei.

Testatoare a stabilit că Francesc-Xavier, beneficiarul testamentului, trebuia să transmită moștenirea obiect al testamentului descendenților sau nepoților născuți din căsătorie legitimă și canonică. Lipsind aceste condiții, testatoare a dispus că beneficiul ar trece descendenților și nepoților substituților.

Beneficiarul testamentului, Francesc-Xavier a contractat căsătorie canonică cu reclamanta Roser Puncernau Pedro. Printr-un act în fața notarului din La Coruña (Spania), redactat pe 11 noiembrie 1969, cuplul a adoptat un copil, Antoni, conform modalității adoptării depline în vigoare în dreptul catalan. Ulterior, au adoptat un al doilea copil.

Prin codicil din 3 iulie 1995, Francesc-Xavier Pla Pujol a lăsat bunurile provenite din moștenirea mamei sale fiului adoptiv Antoni ca nud-proprietar, usufruc fiind atribuit soției sale care este a doua

reclamantă. Pe 12 noiembrie 1996, Francesc-Xavier Pla Pujol a decedat. Deschiderea codicilului a avut loc pe 27 noiembrie 1996.

Assim os únicos herdeiros potenciais da sucessão testamentária são os reclamantes Antoni Pla Puncernau și mãe, și surorile Carolina și Immaculada Serra Areny, strănepoate ale testatoarei.

2)

Acțiune civilă introdusă de surorile Carolina și Immaculada Serra Areny solicitând nulitatea codicilului din 1995

Pe 17 iulie 1997, surorile Carolina și Immaculada Serra Areny au depus în fața Tribunalului de Batlles al Andorrei o acțiune civilă cu scopul de a declara nul și fără efect codicilul din 3 iulie 1995, și de a condamna reclamanții ca apărători la acțiune să le restituie toate bunurile componente moștenirea provenită de la străbunicul lor Carolina Pujol Oller precum și la plata daunelor-interese pentru posesia indebită a acestor bunuri.

Prin sentință contradictorie din 14 octombrie 1999, camera civilă a Tribunalului de Batlles al Andorrei a respins acțiunea din următoarele motive

:

«

(...)

III.

Considerând că ambele părți sunt de acord să spună că este voința testatoarei în momentul în care dicta testamentul care determină conținutul acestuia, deci testamentul trebuie interpretat conform voii ei, aceasta trebui dedusă din cuvintele folosite în testament (Digesta 50, 16, 219). Deja din 1941, jurisprudența tribunalelor andorene (sentință a judecătorului delegat la apeluri din data de 3 februarie 1941) stabilea că «

atât în moșteniri cât și în dispoziții testamentare, trebuie ținut în principal seama de voința testatorilor cum se deduce din multe dispoziții din dreptul roman și dreptul canonic

(...)

IV.

Considerând că în testamentul datat cu 12 octombrie 1939, testatoare dispune că (...) «

moștenitorul va trebui obligatoriu să transmită moștenirea descendenților sau nepoților născuți din căsătorie legitimă și canonică (...)

»

După cum face, testamentul în cauză stabilește o substituție

fiduciară

conform modalității «

dacă fără copii va deceda

» (...) Dacă se face analiza scopului substituției

fiduciare

«

fără copii

», se constată că ceea ce este căutat este menținerea patrimoniului familial în familie și, deci, stabilitatea bunurilor și conservarea patrimoniului.

V.

Considerând că pentru a interpreta conținutul testamentului în cauză, se cuvine să se țină seama, după cum a fost spus anterior, de voința testatoarei după cuvintele folosite și la lumina parametrilor și realității în vigoare când le-a exprimat.

Că atunci când testamentul a fost redactat, Constituția nu fusese promulgată și nu exista nicio lege ordinară nici alte dispoziții analoage în materie. În consecință, pentru a interpreta conținutul cuvintelor folosite în testament, trebuie să se facă referință la dreptul consuetudiniar, la «

ius comune

» decurgând din recepția dreptului roman și modificările introduse de dreptul canonic, precum și la jurisprudența tribunalelor andorene în materie (...)

; În schimb nici legislația, nici jurisprudența, nici doctrina străină nu sunt de aplicare în specie.

Corpus Iurius

conținea figura adoptării și asimila la cuvântul «

copil » copiii naturali și copiii adoptivi (...) prevăzând două modalități de adopție

: cea care era realizată sub autoritatea unui

princep

sau cea care se făcea de către magistrat. În primul caz, se folosea o formulă constând din a întreba pe adoptator dacă voia ca copil legitim pe adoptat și pe acesta dacă consimțea

; era de asemenea spus «

rude prin sânge nu se contractă printr-un act ci prin naștere sau prin solemnitatea adoptării (Diocletian și Maximian,

Codi

4, 19, 13). În plus, « nici prin simple afirmații sau confesiune falsă, chiar dacă ambele părți consimt în aceasta, ci numai concepuți în cadrul unei căsătorii legitime sau prin adopție solemnă, copiii devin tali în drept civil pentru părinții lor (Diocletian și Maximian, Codi 4, 19, 14) (...)

»

În consecință, în concepția romană a adoptării, adoptat iese din familia de origine și rupt toate legăturile care o uneau cu aceasta și, în paralel, devine fiul familiei adoptantului și, ca atare, se bucură, între altele de numele acestei familii și mai ales de moștenirea sa. Această instituție a fost folosită esențial în scopuri ereditare. Ulterior, două forme de adopție au fost prevăzute

: adopția deplină și adopția simplă (

mai puțin deplina

), aceasta din urmă având ca singur scop garantarea drepturilor de moștenire ale adoptatrui în moștenirea adoptantului

; cât privește prima formă de adopție, ea se bazează pe ideea că adopția trebuie să înlocuiască sau să imite filijația naturală.

(...)

VI. (...) Că dacă se ține seama că adopția este o instituție juridică care are scop de a da posibilitate de a avea copii cuplurilor care se văd lipsite de a avea (...) Assim adopția corespundea deja la acea vreme unei necesități, copilul adoptat fiind asimilat copilului legitim, abordare care a fost confirmată ulterior de Constituție și textele legislative.

În consecință, nu se poate spune că testatoare, folosind această formulă, ar fi dorit să excludă din moștenire copiii adoptivi sau nelegitimi. Pentru că dacă aceasta ar fi fost intenția ei, ar fi prevăzut-o în mod expres.

Deci, codicilul acordat de moștenitorul, acum decedat, Francesc-Xavier Pla Pujol, se conformează testamentului dictat de defuncta Carolina Pujol Oller, și deci nu poate fi declarat nul (...)

»

3)

Apel în fața Tribunalului superior de justiție al Andorrei

Împotriva acestei sentințe, surorile Carolina și Immaculada Serra Areny au ridicat apel în fața Tribunalului superior de justiție al Andorrei. Prin hotărâre contradictorie din 18 mai 2000, tribunalul superior a infirmat sentința atacată. Dând caz acțiunii reclamanților, a anulat codicilul din 3 iulie 1995, a declarat că ele erau mostenitorii legitimi ai patrimoniului străbunicei lor, și a ordonat reclamanților să restituie bunurile în cauză. Tribunalul și-a fondat hotărârea pe următoarele motive

:

« II.

(...) În consecință, problema fundamentală care se pune este cea de a determina dacă copilul adoptat în adopție deplină poate fi considerat copil

născut din căsătorie legitimă și canonică, după cum cerea testatoare (...)

III. Întrebarea trebuie rezolvată după configurația juridică a filijației adoptive în vigoare în anii 1939 și 1949, adică atunci când Doamna

Carolina Pujol i Oller a acordat actul testamentar și apoi a decedat. Deoarece testamentul devine act juridic din momentul în care este acordat în conformitate cu formalitățile cerute de lege. Consecința este că, privitor la interpretarea dispozițiilor testamentare, în cazul de față, se cuvine să se recură la situația juridică a copilului adoptiv în contextul social și familial al anului 1939, data când testamentul a fost acordat și, dacă se dorește, anul 1949, data morții testatoarei (...)

Autorii care cunosc în mod cel mai direct realitatea andorană, pun în relief că adopția este practic necunoscută în Andorra (Brutails, cutuma Andorrei, p. 122), afirmație confirmată de toți reperele jurisprudenței andorene, în care nicio referință la adopție nu figurează. Acest tăcere este, pe de altă parte, perfect explicabil în măsura în care dispozițiile dreptului roman în materie de adopție erau dificil transponibile familiei andorene a primei jumătăți a secolului al douăzecilea din următoarele motive

: din secolul al nouăsprezecelea, se putea considera ca instituție căzută în desuetudinea și, într-o oarecare măsură, inutilă, dat fiind că, dacă după dreptul roman, avea ca scop preponderent pe cel de a-și procura un succesor sau moștenitor, acest scop se obținea în Principatul Andorrei prin instituția de

heretament

(Pact de succesor viitor specific dreptului catalan acordat în favoarea unui terț), introducă prin cale consuetudinară. În acest context social și familial, este greu de închipuit că, atunci când testatoare a stabilit obligația

fiduciară

pentru cazul în care moștenitorul fiduciar ar deceda fără descendență născută din căsătorie legitimă și canonică, ea făcea de asemenea referință la descendența adoptivă, care la acea vreme nu era înrădăcinată în Principatul Andorrei.

Faptul că, în specie, adoptatoii sunt ambii soți, nu convertește adoptat în copil legitim sau matrimonial, pentru că distincția între copii matrimoniali și nematremoniali este de interes doar în cazuri de copii naturali, adică născuți dintr-o uniune heterosexuală, în timp ce printre copiii adoptivi, distincția între matrimoniali și nematremoniali nu se aplică. Deci, copilul adoptat de un cuplu este copil adoptiv, și nu copil legitim sau matrimonial (...)

Pe lângă aceasta, actul autentic de adopție a fost acordat în Spania conform modalității spaniole de adopție deplină (...) Privitor la condițiile și efectele generale ale acesteia, este aplicabilă legea din 24 aprilie 1958 de modificare a codului civil, conform căreia adopția conferea adoptatrui condiția de copil în raport cu tatăl sau și mama adoptivă, dar nu îi atribuia un statut familial în raport cu familia adoptantului. Într-adevăr, conform articolului 174 VII al codului civil spaniol, adopția crea o relație de rudenie între adoptant, adoptat și descendența sa legitimă, dar nu cu familia adoptantului. Pe de altă parte, drepturile de moștenire se găseau, de asemenea, limitate în specie. Deci, actul de adopție trimisese la legislația catalană pe subiect, compilarea dreptului civil catalan din 1960. art. 248 stabilea că copiii adoptivi erau numai chemați la moștenirea

ab intestat

a tatălui sau mamei adoptive, dar nu la aceea a restului familiei adoptanților. Această regulă corespundea ideii după care adopția crea numai un

status filii

, și nu un

status familiae

.

IV. Aceasta înseamnă că, la momentul adoptării, copiii adoptivi ai celui instituit ca moștenitor în patrimoniile ereditare ale tatălui și mamei aveau, din punctul de vedere juridic, condiția de persoane străine cercului familial, în raport cu ascendenții moștenitorului fiduciar. Această perspectivă este puternic legată de slaba incidență a adoptării în conștiința socială și familială în Andorra, atât la época când testamentul a fost delierat cât și la momentul morții testatoarei. Într-adevăr, presupunerea voii testatoarei trebuie stabilită în relație cu circumstanțele existente la epoca morții sale. Acum, copiii adoptivi ai fiului ei legitim sau matrimonial erau persoane străine cercului familial, din punct de vedere juridic și sociologic.

Într-adevăr, fideicomisul familial catalan

dacă fără copii va deceda

are scop menținerea patrimoniilor familiale în familie legitimă sau matrimonială, și tradiția juridică catalană a fost întotdeauna favorabilă excluderii copiilor adoptivi din fideicomisul familial catalan (...) Deci, pentru ca copiii adoptivi să poată fi admiși în fideicomisul familial catalan, trebuie că intenția testatoarei de a se abate de la sensul obișnuit al acestei instituții să fie indubitabilă. În specie, expresia «

descendență născută din căsătorie legitimă și canonică

», folosită în testamentul din 1939, nu ar putea sufici pentru a deduce intenția testatoarei de a se abate de la semnificația obișnuit dată fideicomisilui

dacă fără copii va deceda

în dreptul succesiunilor catalan și andorean.

VI. Tot ceea ce precede conduce la concluzia că, deși dreptul în vigoare la momentul punerii în practică a adoptării recunoaștea drepturi succesionale copiilor adoptivi în raport cu părinții adoptivi în cazuri de moștenire

ab intestat

(codul 8, 48, 10), aceleași drepturi nu pot fi extinse la moștenirea testamentară, unde element esențial este voința testatorului. Deci, orice ezitare privind întinderea expresiei «

copii născuți din căsătorie legitimă și canonică

» trebuie ridicată după analiza voii testatoarei în context social, familial și juridic în care a trăit. În specie, nu există niciun argument favorabil includerii copiilor adoptivi ai moștenitorului fiduciar, dat fiind slaba incidență a adoptării în dreptul familial și succesiunilor andorean, atribuirea adoptatrui a unui statut de copil (fiu) și nu de membru al familiei părinților adoptantului, și scopurile tradițional atribuite fideicomisilului familial catalan precum și tradiția juridică catalană și andorană.

»

4)

Recurs de nulitate a procedurii în fața Tribunalului superior de justiție al Andorrei

Invocând art. 10 al Constituției andorene (drept la protecție judiciară și proces echitabil) și apreciind că hotărârea tribunalului superior atingea principiul egalității în fața legii protejat de art. 6 al Constituției andorene, reclamanții au depus recurs de nulitate la tribunalul superior. Prin decizie din 28 iunie 2000, Tribunalul superior de justiție a respins recursul din lipsă de temei.

5)

Recurs de

empara

în fața Tribunalului constituțional

Împotriva deciziilor date de Tribunalul superior de justiție, reclamanții au format recurs de

empara

în fața Tribunalului constituțional invocând încălcarea articolelor 13.3 (principiu egalității copiilor în fața legii indiferent de filijația lor) și 10 (drept la protecție judiciară și proces echitabil) al Constituției andorene. Prin decizie din 13 octombrie 2000, înalta jurisdicție a declarat recursul inadmisibil din următoarele motive

:

«

(...) Pare evident că sentința Tribunalului superior de justiție se limitează la clarificare și determinare, adică la interpretare, unui punct concret al voii testatoarei, manifestat în testamentul ei și constând într-o substituție

fiduciară

în favoarea unui copil sau nepot născut din căsătorie legitimă și canonică.

Tribunalul superior de justiție nu afirmă la niciun moment existența generală a unei discriminări sau inegalități între copii, după cum sunt biologici sau adoptivi. Este evident că o asemenea declarație ar viola în mod frontal articolul

13.3 al Constituției și, pe de altă parte, ar fi contrară opiniei dominante, în conformitate cu care ordinea juridică trebuie întotdeauna interpretată, și care consideră egali toți copiii indiferent de origine. În schimb, după cum susține în esență ministerul public « discriminarea copiilor adoptivi în raport cu copii biologici nu decurge, în cazul de față, dintr-un act al puterilor publice, concret din sentința camerei civile a Tribunalului superior de justiție, ci din voința testatoarei sau dispozitor (

fiduciar

) care guvernează moștenirea testamentară

», în virtutea principiului libertății de a testa, manifestare concretă a principiului general al libertății civile.

Tribunalul superior de justiție se limitează la interpretare, după aprecierea ei, a unei clauze succesionale. La acest efect, a procedat cu mijloacele tehnicii juridice pe care le-a considerat adecvate și în cadrul competenței exclusive a ei, deoarece interpretarea actelor juridice este o chestiune de fapt care, ca atare, constituie materie rezervată jurisdicției ordinare.

(...)

»

Împotriva acestei decizii, reclamanții au prezentat recurs de suplimare în fața Tribunalului constituțional care, prin decizie din 17 noiembrie 2000, l-a respins.

B.

Dreptul intern relevant

1)

Constituția andorană din 14 martie 1993

art. 6

«

2.

Puterilor publice le aparține să creeze condițiile pentru ca egalitatea și libertatea să fie reale și eficace.

»

art. 13

«

1.

Legea determină regulile privind căsătoria și starea civilă a persoanelor. Sunt recunoscute efectele civile ale căsătorii canonice.

(...)

3.

Soții au aceleași drepturi și aceleași obligații. Copiii sunt egali în fața legii, indiferent de filijația lor.

»

art. 14

«

Orice persoană are dreptul la respect pentru intimitatea, onoarea și imaginea sa. Fiecare are dreptul la protecția legii împotriva interferei ilegale în viața privată și familială.

»

2)

Lege calificată privind adopția și protecția minorilor în situație de dificultate din 21 martie 1996

art. 24

«

(...) Copilul adoptat are aceleași drepturi și obligații în sânul familiei adoptive ca și copilul legitim.

»

RECLAMAȚII

Reclamanții se plâng că deciziile date de Tribunalul superior de justiție și Tribunalul constituțional au operează o discriminare în materie de drepturi succesionale bazată pe modul de filijație care, după opinia lor, aduce încălcarea articolului 8 luat izolat și în combinație cu art. 14 din Convenție.

Ei apreciază, de asemenea, că interpretarea făcută de tribunalele superioare ale Andorrei a clauzelor testamentare litigioase aduce atingere articolelor 12 și 14 din Convenție.

Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, reclamanții se plâng că nu au dispus de recurs efectiv împotriva hotărârii Tribunalului superior de justiție al Andorrei. La acest privire, ei observă că nu există în dreptul andorean un recurs în casație împotriva hotărârii date în apel.

ÎN DREPT

1.

Invocând art. 8 luat izolat și în legătură cu art. 14 din Convenție, reclamanții se plâng că deciziile date de Tribunalul superior de justiție și Tribunalul constituțional au operează o discriminare nejustificată în materie de drepturi succesionale bazată pe modul de filijație.

Dispozițiile Convenției invocate se citesc după cum urmează

:

art. 8

«

1.

Orice persoană are dreptul la respect pentru viața privată și familială, domiciliul și corespondența.

2.

Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă această ingerință este prevăzută de legea și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranța națională, securitatea publică, bunăstarea

‑

economică a țării, apărarea ordinii și prevenția infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora.

»

art. 14

«

Bucuria drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată, fără nicio distincție, bazată cu deosebire pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.

»

Curtea, în starea actuală a dosarului, nu se consideră în măsură de a se pronunța asupra admisibilității acestei reclamații, și apreciază necesară comunicarea acestei părți a cererii guvernului pârât pentru observații scrise, în conformitate cu art. 54 § 3 b) din regulament.

2.

Reclamanții apreciază, de asemenea, că interpretarea făcută de tribunalele superioare ale Andorrei a clauzelor testamentare litigioase aduce atingere articolelor 12 și 14 din Convenție.

Curtea amintește că art. 12 din Convenție garantează omului și femeii, de la vârsta pubertății, dreptul de a se căsători și de a fonda o familie conform legilor naționale care guvernează exercitarea acestui drept.

Curtea apreciază că situația denunțată de reclamanți nu afectează în nimic, în substanța sa, dreptul lor de a se căsători și de a fonda o familie. La acest privire, Curtea nu apreciază că dreptul garantat de art. 12 a fost împiedicat prin faptul că un tribunal andorean a înclinat pentru o interpretare a unei clauze testamentare nefavorabilă tezei lor. Nu constată nicio aparență de încălcare a dispozițiilor invocate.

Rezultă că această parte a cererii trebuie respingă ca evident nefondată în aplicarea articolului 35 § 3 din Convenție.

3.

Reclamanții se plâng că nu au dispus de recurs efectiv împotriva hotărârii Tribunalului superior de justiție al Andorrei. La acest privire, ei observă că nu există în dreptul andorean un recurs în casație împotriva hotărârii date în apel. Ei invocă articolele 6 și 13 din Convenție al cărui text se citește după cum urmează

:

art. 6 § 1

«

Orice persoană are dreptul la aceea că cauza să fie ascultată în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor din drepturile și obligațiile de caracter civil (...)

»

art. 13

«

Orice persoană ai cărui drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane acționând în exercitarea funcțiilor lor oficiale.

»

Curtea amintește că, conform jurisprudenței constante a organelor Convenției, art. 6 nu obliga statele să instituie tribunale de apel sau casație. Dacă asemenea tribunale sunt instituite, ele trebuie să corespundă cerințelor acestei dispoziții (cf. nr. 16598/90, decizie

11.12.1990, DR 66, p. 260

; nr. 20373/92, decizie 9.1.1995, DR 80, p 56). Deci, nu se poate reproșa Andorrei faptul de a nu fi instituit o instanță de casație împotriva hotărârilor date în apel. În specie, Curtea constată că cauza reclamanților a fost examinată pe fond de două

ori

; în prima instanță de Tribunalul de Batlles apoi, în apel, de Tribunalul superior de justiție al Andorrei. Aceste două jurisdicții au dat sentințe după ce procedura contradictorie în care reclamanții au putut prezenta argumentele și mijloacele pe care le-au apreciat de utilitate pentru apărarea cauzei. De plus, Curtea observă că deciziile date de jurisdicțiile andorene sunt behörigt motivate. În ultima instanță, au putut forma recurs de

empara

în fața Tribunalului constituțional andorean. Pe baza celor de mai sus, Curtea apreciază că nimic în dosarul cazului nu permite constata o aparență de încălcare a dispozițiilor invocate ale Convenției. Rezultă că această parte a cererii trebuie respingă ca evident nefondată, în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, la unanimitate,

Ajourneaza

examinarea reclamației reclamanților bazate pe articolele 8 și 14 din Convenție

;

Declara

cererea inadmisibilă pentru rest.

Michael

O'Boyle

Nicolas

bratza

Grefier

Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 69498/01

présentée par Antoni PLA PUNCERNAU et Roser PUNCERNAU PEDRO contre

Andorre

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 23 avril 2002 en une chambre composée de

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

M.

Pellonpää

,

M

me

E.

Palm

,

M.

J.

Makarczyk

,

M

me

V.

Strážnická

,

MM.

J.

Casadevall,

R. Maruste,

juges

,

et

de

M.

M.

O’Boyle

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 16 mai 2001,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le premier requérant, Antoni Pla Puncernau, est le fils adoptif de la deuxième requérante, Roser Puncernau Pedro. Celle-ci est la curatrice de son fils, handicapé mental. Tous deux résident à Andorre. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

Pujadas, avocat à Andorre.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

1)

La genèse de l’affaire

En 1949 décédait Carolina Pujol Oller, veuve de feu Francesc Pla Guash, en laissant trois enfants

: Francesc-Xavier, Carolina et Sara. La défunte avait fait un testament devant notaire en 1939 dont la disposition septième instituait une substitution

fidéicommissaire

au bénéfice de son fils Francesc-Xavier avec, pour le cas où ce dernier ne pourrait hériter, une clause de substitution en faveur de sa sœur Caroline et, au cas où celle-ci serait elle même dans l’impossibilité d’hériter, le bénéfice passerait en faveur de Josep Antoni Serra Pla, fils de Sara.

La testatrice établit que Francesc-Xavier, le bénéficiaire de son testament, devait transmettre l’héritage objet du testament à ses enfants ou petits-enfants nés d’un mariage légitime et canonique. Faute de réunir ces conditions, la testatrice disposa que le bénéfice passerait aux enfants et petits-enfants des substituts.

Le bénéficiaire du testament, Francesc-Xavier contracta mariage canonique avec la requérante Roser Puncernau Pedro. Par un acte devant un notaire de La Corogne (Espagne), établi le 11 novembre 1969, le couple adopta un enfant, Antoni, selon la modalité de l’adoption pleine en vigueur en droit catalan. Postérieurement, ils adoptèrent un deuxième enfant.

Par codicile du 3 juillet 1995, Francesc-Xavier Pla Pujol légua les biens procédant de l’héritage de sa mère à son fils adoptif Antoni en tant que nu-propriétaire, l’usufruit étant attribué à son épouse qui est la deuxième

requérante. Le 12 novembre 1996, Francesc-Xavier Pla Pujol décédait. L’ouverture du codicile eut lieu le 27 novembre 1996.

Ainsi les seuls héritiers potentiels de la succession testamentaire sont les requérants Antoni Pla Puncernau et sa mère, et les sœurs Carolina et Immaculada Serra Areny, arrière petites-filles de la testatrice.

2)

Action civile introduite par les sœurs Carolina et Immaculada Serra Areny demandant la nullité du codicile de 1995

Le 17 juillet 1997, les sœurs Carolina et Immaculada Serra Areny déposèrent devant le Tribunal de Batlles d’Andorre une action civile tendant à voir déclarer nul et sans effets le codicile du 3 juillet 1995, et à condamner les requérants en tant que défendeurs à l’action à leur remettre tous les biens intégrant l’héritage issu de leur aïeule Carolina Pujol Oller ainsi qu’au paiement de dommages-intérêts pour la possession indue de ces biens.

Par un jugement contradictoire du 14 octobre 1999, la chambre civile du Tribunal de Batlles d’Andorre rejeta l’action pour les motifs suivants

:

«

(...)

III.

Considérant que les deux parties s’accordent pour dire que c’est la volonté de la testatrice au moment où elle dicte son testament qui en détermine son contenu, de sorte que le testament doit s’interpréter suivant sa volonté, celle-ci devant se déduire d’après les mots utilisés dans le testament (Digeste 50, 16, 219). Dès 1941, la jurisprudence des tribunaux andorrans (jugement du juge délégué aux appels en date du 3 février 1941) établissait que «

tant dans les successions que dans les dispositions testamentaires, on doit tenir principalement compte de la volonté des testateurs comme cela se déduit de nombreuses dispositions de droit romain et de droit canon

(...)

IV.

Considérant que dans le testament daté du 12 octobre 1939, la testatrice dispose que (...) «

l’héritier devra obligatoirement transmettre la succession aux enfants ou petits-enfants issus d’un mariage légitime et canonique (...)

Ce faisant, le testament en question établit une substitution

fidéicommissaire

selon la modalité «

si sine liberis decesserit

» (...) Si l’on procède à l’analyse de la finalité de la substitution

fidéicommissaire

«

sine liberis

», l’on s’aperçoit que ce qui est recherché est le maintien du patrimoine familial au sein de la famille et, partant, la stabilité des biens et la conservation du patrimoine.

V.

Considérant que pour interpréter le contenu du testament en question, il convient de prendre en compte, comme cela a été dit précédemment, la volonté de la testatrice d’après les mots utilisés et à la lumière des paramètres et de la réalité en vigueur lorsqu’elle les a exprimés.

Que lorsque le testament fut rédigé, la Constitution n’avait pas été promulguée et il n’existait aucune loi ordinaire ni d’autres dispositions analogues en la matière. En conséquence, pour interpréter le contenu des mots utilisés dans le testament, il faut se référer au droit coutumier, au «

ius comune

» découlant de la réception du droit romain et les modifications introduites par le droit canon, ainsi qu’à la jurisprudence des tribunaux andorrans en la matière (...)

; En revanche ni la législation, ni la jurisprudence, ni la doctrine étrangère ne sont d’application en l’espèce.

Le

Corpus Iurius

contenait la figure de l’adoption et assimilait au mot «

enfant » les enfants naturels et les enfants adoptifs (...) en prévoyant deux modalités d’adoption

: celle qui était réalisée sous l’autorité d’un

princep

ou celle qui se faisait par un magistrat. Dans le premier cas, on utilisait une formule consistant à demander à l’adoptant s’il voulait comme enfant légitime l’adopté et à celui-ci s’il y consentait

; était également dit «

la parenté par consanguinité ne se contracte pas par un acte mais par la naissance ou par la solennité de l’adoption (Dioclétien et Maximien,

Codi

4, 19, 13). En outre, « ni par de simples affirmations ou par fausse confession, même si les deux parties consentent en cela, mais uniquement conçus dans le cadre d’un mariage légitime ou moyennant l’adoption solennelle, les enfants deviennent tels en droit civil pour leurs pères (Dioclétien et Maximien, Codi 4, 19, 14) (...)

En conséquence, dans la conception romaine de l’adoption, l’adopté sort de la famille d’origine et rompt tous les liens l’unissant à celle-ci et, parallèlement, il devient le fils de la famille de l’adoptant et, en tant que tel, il jouit, entre autres du nom de cette famille et surtout de son héritage. Cette institution a été utilisée essentiellement à des fins héréditaires. Postérieurement, deux formes d’adoption furent prévues

: l’adoption pleine et l’adoption simple (

menys plena

), cette dernière ayant comme seule finalité celle de garantir les droits de succession de l’adopté dans l’héritage de l’adoptant

; quant à la première forme d’adoption, elle est fondée sur l’idée que l’adoption doit suppléer ou imiter la filiation naturelle.

(...)

VI. (...) Que si l’on tient en compte que l’adoption est une institution juridique qui a pour finalité de donner la possibilité d’avoir des enfants au couples qui se voient privés d’en avoir (...) Ainsi l’adoption répondait déjà à cette époque à une nécessité, l’enfant adopté étant assimilé à l’enfant légitime, approche qui a été confirmée ultérieurement par la Constitution et les textes législatifs.

En conséquence, on ne peut dire que la testatrice, en utilisant cette formule, aurait souhaité exclure de l’héritage les enfants adoptés ou non biologiques. Car si telle avait été son intention, elle l’aurait prévue expressément.

Dès lors, le codicile octroyé par l’héritier, aujourd’hui décédé, Francesc-Xavier Pla Pujol, est conforme au testament dicté par la défunte Carolina Pujol Oller, et ainsi ne peut être déclaré nul (...)

»

3)

Appel devant le Tribunal supérieur de justice d’Andorre

Contre ce jugement, les sœurs Carolina et Immaculada Serra Areny interjetèrent appel devant le Tribunal supérieur de justice d’Andorre. Par un arrêt contradictoire du 18 mai 2000, le tribunal supérieur infirma le jugement attaqué. Faisant droit à l’action des demanderesses, il annula le codicile du 3 juillet 1995, déclara qu’elles étaient les héritières légitimes du patrimoine de leur arrière-grand-mère, et ordonna aux requérants de restituer les biens en question. Le tribunal fonda son arrêt sur les motifs suivants

:

« II.

(...) En conséquence, le problème fondamental qui est soumis est celui de déterminer si l’enfant adopté en pleine adoption peut être considéré comme un enfant

issu d’un mariage légitime et canonique, comme l’exigeait la testatrice (...)

III. La question doit se résoudre d’après la configuration juridique de la filiation adoptive en vigueur dans les années 1939 et 1949, c’est-à-dire lorsque Madame

Carolina Pujol i Oller octroya son acte testamentaire puis décéda. Dès lors que le testament devient un acte juridique à partir du moment où il est octroyé conformément aux formalités exigées par la loi. La conséquence est que, s’agissant de l’interprétation des dispositions testamentaires, dans le présent cas, il convient de s’en remettre à la situation juridique de l’enfant adoptif dans le contexte social et familial de l’année 1939, date où le testament fut octroyé et, si l’on veut, l’année 1949, date de la mort de la testatrice (...)

Les auteurs connaissant de manière la plus directe la réalité andorrane, mettent en relief que l’adoption est pratiquement inconnue en Andorre (Brutails, la coutume d’Andorre, p. 122), affirmation confirmée par tous les répertoires de jurisprudence andorrane, dans lesquels aucune référence à l’adoption n’y figure. Ce silence est, d’autre part, parfaitement explicable dans la mesure où les dispositions de droit romain en matière d’adoption étaient difficilement transposables à la famille andorrane de la première moitié du vingtième siècle en raison des motifs suivants

: depuis le dix-neuvième siècle, on pouvait la considérer comme une institution tombée en désuétude et, dans une certaine mesure, inutile, étant donné que, si d’après le droit romain, avait comme but prépondérant celui de se procurer un successeur ou héritier, cette finalité s’obtenait en Principauté d’Andorre par le biais de l’institution de l’

heretament

(Pacte de succession future spécifique au droit catalan octroyé en faveur d’un tiers), introduite par voie coutumière. Dans ce contexte social et familial, il est difficile d’envisager que, lorsque la testatrice établit l’obligation

fidéicommissaire

pour le cas où l’héritier fiduciaire décéderait sans descendance issue d’un mariage légitime et canonique, elle faisait également référence à la descendance adoptive, laquelle à cette époque n’était pas encrée dans la Principauté d’Andorre.

Le fait que, en l’espèce, les adoptants soient les deux époux, ne convertit pas l’adopté en enfant légitime ou matrimonial, car la distinction entre enfants matrimoniaux et non matrimoniaux est d’intérêt uniquement dans les cas d’enfants naturels, c’est-à-dire nés d’une union hétérosexuelle, tandis que parmi les enfants adoptés, la distinction entre matrimoniaux et non matrimoniaux ne s’applique pas. Dès lors, l’enfant adopté par un couple est un enfant adoptif, et non un enfant légitime ou matrimonial (...)

En outre, l’acte authentique d’adoption fut octroyé en Espagne selon la modalité espagnole de l’adoption pleine (...) Concernant les conditions et effets généraux de celle-ci, est applicable la loi du 24 avril 1958 de modification du code civil, d’après laquelle l’adoption conférait à l’adopté la condition d’enfant à l’égard du père ou/et de la mère adoptants, mais ne lui attribuait pas un statut familial à l’égard de la famille de l’adoptant. En effet, d’après l’article 174 VII du code civil espagnol, l’adoption créait un lien de parenté entre l’adoptant, l’adopté et sa descendance légitime, mais non pas avec la famille de l’adoptant. Par ailleurs, les droits de succession se trouvaient aussi limités en l’espèce. Ainsi, l’acte d’adoption renvoyait à la législation catalane sur le sujet, la compilation de droit civil de Catalogne de 1960. L’article 248 établissait que les enfants adoptifs étaient seulement appelés à la succession

ab intestato

du père ou de la mère adoptants, mais non pas à celle du reste de la famille des adoptants. Cette règle répondait à l’idée d’après laquelle l’adoption créait uniquement un

status filii

, et non un

status familiae

.

IV. Cela signifie que, au moment de l’adoption, les enfants adoptifs de celui institué comme héritier dans les patrimoines héréditaires du père et de la mère avaient, du point de vue juridique, la condition de personnes étrangères au cercle familial, à l’égard des ascendants de l’héritier fiduciaire. Cette perspective est fortement liée à la faible incidence de l’adoption dans la conscience sociale et familiale en Andorre, tant à l’époque où le testament fut délivré qu’au moment du décès de la testatrice. En effet, la présomption de la volonté de la testatrice doit être établie en rapport avec les circonstances existantes à l’époque de son décès. Or, les enfants adoptifs de son fils légitime ou matrimonial étaient des personnes étrangères au cercle familial, des point de vue juridique et sociologique.

En effet, le fidéicommis familial catalan

si sine liberis decesserit

a pour finalité de maintenir les patrimoines familiaux au sein de la famille légitime ou matrimoniale, et la tradition juridique catalane a toujours été favorable à exclure les enfants adoptifs du fidéicommis familial catalan (...) Ainsi, pour que les enfants adoptifs puissent être admis dans le fidéicommis familial catalan, il faut que l’intention de la testatrice de s’écarter du sens habituel de cette institution soit indubitable. En l’espèce, l’expression «

descendants issus d’un mariage légitime et canonique

», utilisée dans le testament de 1939, ne saurait suffire pour déduire l’intention de la testatrice de s’écarter de la signification habituellement octroyée au fidéicommis

si sine liberis decesserit

en droit de successions catalan et andorran.

VI. Tout ce qui précède porte à conclure que, bien que le droit en vigueur au moment de rendre effective l’adoption reconnaissait des droits successoraux aux enfants adoptés à l’égard des parents adoptifs dans les cas de succession

ab intestato

(code 8, 48, 10), ces mêmes droits ne peuvent être étendus à la succession testamentaire, où l’élément essentiel est la volonté du testateur. Ainsi, toute hésitation concernant l’étendue de l’expression «

enfants issus d’un mariage légitime et canonique

» doit être levée après l’analyse de la volonté de la testatrice dans le contexte social, familial et juridique dans lequel elle vécut. En l’espèce, il n’existe aucun argument favorable à l’inclusion des enfants adoptifs de l’héritier fiduciaire, étant donné la faible incidence de l’adoption en droit familial et des successions andorran, l’attribution à l’adopté d’un statut d’enfant (fils) et non de membre de la famille des parents de l’adoptant, et les finalités traditionnellement attribuées au fidéicommis familial catalan ainsi que la tradition juridique catalane et andorrane.

»

4)

Recours en nullité de la procédure devant le Tribunal supérieur de justice d’Andorre

Invoquant l’article 10 de la Constitution andorrane (droit à la protection judiciaire et à un procès équitable) et estimant que l’arrêt du tribunal supérieur portait atteinte au principe d’égalité devant la loi protégé par l’article 6 de la Constitution andorrane, les requérants déposèrent un recours en nullité auprès du tribunal supérieur. Par une décision du 28 juin 2000, le Tribunal supérieur de justice rejeta le recours pour défaut de fondement.

5)

Recours d’

empara

devant le Tribunal constitutionnel

Contre les décisions rendues par le Tribunal supérieur de justice, les requérants formèrent un recours d’

empara

devant le Tribunal constitutionnel en alléguant la violation des articles 13.3 (principe d’égalité des enfants devant la loi indépendamment de leur filiation) et 10 (droit à la protection judiciaire et à un procès équitable) de la Constitution andorrane. Par une décision du 13 octobre 2000, la haute juridiction déclara irrecevable le recours pour les motifs suivants

:

«

(...) Il semble évident que le jugement du Tribunal supérieur de justice se limite à clarifier et déterminer, c’est-à-dire à interpréter, un point concret de la volonté de la testatrice, manifesté dans son testament et consistant dans une substitution

fidéicommissaire

en faveur d’un enfant ou petit-fils issu d’un mariage légitime et canonique.

Le Tribunal supérieur de justice n’affirme à aucun moment l’existence générale d’une discrimination ou inégalité entre les enfants, selon qu’ils soient biologiques ou adoptifs. Il est évident qu’une telle déclaration violerait de manière frontale l’article

13.3 de la Constitution et, d’autre part, serait contraire à l’opinion dominante, en conformité de laquelle l’ordre juridique doit toujours être interprété, et qui considère égaux tous les enfants indépendamment de leur origine. En revanche, comme soutient en substance le ministère public « la discrimination des enfants adoptifs par rapport aux enfants biologiques ne découle pas, dans le cas présent, d’un acte des pouvoirs publics, concrètement du jugement de la chambre civile du Tribunal supérieur de justice, mais de la volonté de la testatrice ou disposant (

fideïcomitent

) qui régit la succession testamentaire

», en vertu du principe de la liberté de tester, manifestation concrète du principe général de la liberté civile.

Le Tribunal supérieur de justice se limite à interpréter, selon son jugement, une clause successorale. A cet effet, il a procédé avec les moyens de la technique juridique qu’il a estimés adéquats et dans le cadre de sa compétence exclusive, dès lors que l’interprétation des actes juridiques est une question de fait qui, en tant que telle, constitue une matière réservée à la juridiction ordinaire.

(...)

»

Contre cette décision, les requérants présentèrent un recours en supplique auprès du Tribunal constitutionnel qui, par une décision du 17 novembre 2000, le rejeta.

B.

Le droit interne pertinent

1)

Constitution andorrane du 14 mars 1993

Article 6

«

2.

Il appartient aux pouvoirs publics de créer les conditions pour que l’égalité et la liberté soient réelles et effectives.

»

Article 13

«

1.

La loi détermine les règles relatives au mariage et à la condition civile des personnes. Sont reconnus les effets civils du mariage canonique.

(...)

3.

Les époux ont les mêmes droits et les mêmes obligations. Les enfants sont égaux devant la loi, indépendamment de leur filiation.

»

Article 14

«

Toute personne a droit au respect de son intimité, de son honneur et de son image. Chacun a droit à la protection de la loi contre les ingérences illégales dans sa vie privée et familiale.

»

2)

Loi qualifiée sur l’adoption et la protection des mineurs en détresse du 21 mars 1996

Article 24

«

(...) L’enfant adopté a les mêmes droits et obligations au sein de la famille adoptive que l’enfant légitime.

»

GRIEFS

Les requérants se plaignent de ce que les décisions rendues par le Tribunal supérieur de justice et le Tribunal constitutionnel ont opéré une discrimination en matière de droits successoraux fondée sur le mode de filiation qui, de leur avis, emporte violation de l’article 8 pris isolément et en combinaison avec l’article 14 de la Convention.

Ils estiment également que l’interprétation faite par les tribunaux supérieurs d’Andorre des clauses testamentaires litigieuses porte atteinte aux articles 12 et 14 de la Convention.

Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, les requérants se plaignent qu’ils n’ont pas disposé d’un recours efficace contre l’arrêt du Tribunal supérieur de justice d’Andorre. A cet égard, ils font observer qu’il n’existe pas en droit andorran un pourvoi en cassation contre un arrêt rendu en appel.

EN DROIT

1.

Invoquant l’article 8 pris isolément et en liaison avec l’article 14 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que les décisions rendues par le Tribunal supérieur de justice et le Tribunal constitutionnel ont opéré une discrimination injustifée en matière de droits successoraux fondée sur le mode de filiation.

Les dispositions de la Convention invoquées se lisent ainsi

:

Article 8

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Article 14

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

La Cour, en l’état actuel du dossier, ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief, et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites, conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

2.

Les requérants estiment également que l’interprétation faite par les tribunaux supérieurs d’Andorre des clauses testamentaires litigieuses porte atteinte aux articles 12 et 14 de la Convention.

La Cour rappelle que l’article 12 de la Convention garantit à l’homme et à la femme, à partir de l’âge nubile, le droit de se marier et de fonder une famille selon les lois nationales régissant l’exercice de ce droit.

La Cour estime que la situation dénoncée par les requérants n’affecte en rien, dans sa substance, leur droit de se marier et de fonder une famille. A cet égard, la Cour n’estime pas que le droit garanti par l’article 12 ait été entravé par le fait qu’un tribunal andorran ait penché pour une interprétation d’une clause testamentaire défavorable à leur thèse. Elle ne décèle aucune apparence de violation des dispositions invoquées.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention.

3.

Les requérants se plaignent qu’ils n’ont pas disposé d’un recours efficace contre l’arrêt du Tribunal supérieur de justice d’Andorre. A cet égard, ils font observer qu’il n’existe pas en droit andorran un pourvoi en cassation contre un arrêt rendu en appel. Ils invoquent les articles 6 et 13 de la Convention dont le libellé est le suivant

:

Article 6 § 1

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Article 13

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

La Cour rappelle que, d’après la jurisprudence constante des organes de la Convention, l’article 6 n’oblige pas les Etats à instituer des tribunaux d’appel ou de cassation. Si de tels tribunaux sont institués, ils doivent répondre aux exigences de cette disposition (cf. n° 16598/90, déc.

11.12.1990, DR 66, p. 260

; n° 20373/92, déc. 9.1.1995, DR 80, p 56). Ce faisant, on ne saurait faire grief à l’Andorre de ne pas avoir institué une instance de cassation contre les arrêts rendus en appel. En l’espèce, la Cour constate que l’affaire des requérants a été examinée au fond à deux

reprises

; en première instance par le Tribunal de Batlles puis, en appel, par le Tribunal supérieur de justice d’Andorre. Ces deux juridictions ont rendu leurs jugements au terme d’une procédure contradictoire durant laquelle les requérants ont pu soumettre les arguments et moyens qu’ils ont estimés utiles à la défense de leur cause. En outre, la Cour observe que les décisions rendues par les juridictions andorranes sont dûment motivées. En dernière instance, ils ont pu former un recours d’

empara

devant le Tribunal constitutionnel andorran. Au vu de ce qui précède, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation des dispositions invoquées de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, conformément à l’article 35 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief des requérants tiré des articles 8 et 14 de la Convention

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Michael

O’Boyle

Nicolas

bratza

Greffier

Président