LOUNIS contre la FRANCE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 49137/99 depuse de Djamel LUNIS împotriva Franței La Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 25 aprilie 2002 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens dnii J.P. Costa Bonello Botousarova Kovler Steiner judecători ai dlui S. Nielsen grefier adjunct de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 25 iunie 1999 și înregistrată la 25 iunie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, după ce a intenționat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul este un resortisant al Algerian, născut în 1973 și are reședința la Toulouse. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Herve-Benost Gouyer, din asocierea Cimade Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul s-a născut în Algeria și a ajuns la vârsta de cinci ani în Franța, unde și-a desfășurat întreaga școală și are cinci copii, dintre care doi au un certificat de reședință de zece ani și doi au cetățenia franceză. Din 1988 până în 1990, când era minor, el a comis diverse acte de delincvență care nu au fost condamnate. În 1993, el a fost condamnat pentru furt și utilizare de plăcuțe de înmatriculare false. Părțile nu au furnizat alte detalii în această privință. La 24 martie 1995, tribunalul corecțional din Toulouse l-a condamnat pe reclamant la șase luni de închisoare pentru fugă de la locul accidentului de mașină, conducere fără permis, lipsă de asigurare și lipsă de control al vehiculului. La 2 noiembrie 1995, tribunalul din Toulouse a constatat, la apelul reclamantului, că ultimele trei infracțiuni erau amnistiate prin legea din 3 august 1995 și a limitat pedeapsa la trei luni. La 31 ianuarie 1996, tribunalul corecțional din Toulouse l-a condamnat pe reclamant la două luni de închisoare pentru interdicție împotriva unei persoane aflate în custodia autorității publice. 1996, la șase luni de închisoare pentru portul interzis de arme sau muniție din a patra categorie (un pistol Smith și Wesson, calibrul 38, încărcat cu trei cartușe, dintre care una a fost angajată în țeavă). faptele comise de inculpat, multi-recidivist, care au beneficiat recent de regimul de semi-libertate, demonstrează, din partea sa, o ancorare profundă în delincvență și o disprețuire totală a numeroaselor avertismente care i-au fost date deja. Reclamantul a făcut apel, dar și în desista ulterior, ceea ce Curtea de apel din Toulouse i-a dat act prin Hotărârea din 4 septembrie 1996. La 19 septembrie 1996, tribunalul corecțional din Toulouse l-a condamnat pe reclamant la 3 000 de franci de pînză pentru a primi obiectul unui zbor. Prefectul Înaltului Garonne a inițiat o primă procedură de deportare împotriva sa, asupra căreia comisia de deportare, în ședința sa din 6 mai 1996, a emis un aviz nefavorabil. Ministrul la mai ui a renunțat la deportare, dar i-a adresat un avertisment solemn, la 22 iulie 1996. La 27 noiembrie 1997, camera de acuzare a Tribunalului de apel din Toulouse l-a trimis înapoi pe reclamant și pe doi coincriși în fața tribunalului pentru fapte de jaf, jafuri cu violență, jaf în reuniuni și jafuri cu arme (comiși în octombrie și noiembrie 1995). La 31 martie 1998, curtea din spate a Înaltului Garonne l-a recunoscut pe reclamant vinovat de cinci furturi de vehicule, de un zbor, de un zbor cu violență și de patru jafuri cu utilizare și amenințare cu arma. El a fost condamnat la o pedeapsă de închisoare de cinci ani, dintre care doi ani cu suspendare și punere la probă. Comisarul a inițiat o nouă procedură de expulzare împotriva sa. În ședința sa din 30 septembrie 1998, comisia de trimitere a emis un aviz nefavorabil, pe motiv că faptele pentru care instana de judecată a condamnat reclamantul au fost anterioare avertismentului solemn și că nu i s-a reproșat niciun element nou. La 17 decembrie 1998, ministrul lapei a luat un ordin de expulzare astfel motivat: mai mult decât atât, având în vedere comportamentul său în ansamblu, expulzarea acestui străin constituie o necesitate imperativă pentru siguranța statului și siguranța publică. La 17 februarie 1999, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Bordeaux cu privire la o acțiune împotriva anulării lacunei, însoțită de o cerere de suspendare a executării, în special, menționând art. 8 din Convenție, că acest decret aducea o atingere disproporționată vieții sale private și familiale. Prin hotărârea din 17 iunie 1999, notificată la data de 21 iunie, Tribunalul Administrativ a respins recursul, pe motiv că: comportament delicat violent permanent constatat într-o perioadă neîntreruptă de opt ani, reclamantul, (...) celibatar și fără copii, n Reclamantul a făcut apel la Curtea Administrativă din Bordeaux la 24 iunie 1999. Acest apel, care nu are efect suspensiv, este încă în curs de desfășurare. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge că dreptul său de a-și respecta viața privată și de familie constituie o încălcare a dreptului său de a-și respecta viața privată și familială. El subliniază că el a ajuns în Franța la cinci ani, deține toate legăturile sale familiale (singura persoană din familia sa care locuiește în Algeria fiind bunica sa de 84 de ani) și că expulzarea sa către Algeria a constituit o adevărată deraiere. De asemenea, el a susținut că este logodit cu o fată de cetățenie franceză. Reclamantul consideră că, în ceea ce o privește, persoana respectivă încalcă dreptul său la respectarea vieții sale private și de familie garantat prin art. 8 din convenție, care este astfel redactat: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, (...) (2) Nu poate exista nici o intervenție a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură, care, într-o societate democratică, este necesară (...) apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau a moralității, sau protejării drepturilor și libertăților ce decurg din aceasta. În primul rând, guvernul pârât ridică o excepție de la "nu" Excesul căilor de atac interne, susținând că acțiunea introdusă împotriva .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Întoarcerea pe teritoriul francez fără nici o formalitate si mai este încă cu un permis de ședere valabil. În caz contrar, acesta ar putea forma o cerere de viză pentru a se întoarce în Franța și această cerere nu ar putea decât să fie satisfăcută, cu excepția unor elemente noi, deoarece administrația nu ar putea decât să tragă consecințele pe care instanța administrativă le-ar fi avut anterior asupra situației sale, considerând că considerațiile întemeiate pe respectarea vieții sale de familie, în speță, asupra imperativelor ordinii publice. Reclamantul ar avea, de asemenea, în acest caz, posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul legat de o măsură pusă în aplicare în mod necuvenit. Astfel, reclamantul dispune în mod clar de o cale de drept adecvată pentru a remedia pe deplin încălcarea pe care a declarat-o existența. Reclamantul contestă acest punct de vedere. Constatând că măsura în cauză a fost pusă în aplicare înainte de a putea utiliza în mod material căile de atac prevăzute și că se află în acest fapt separat de ai săi și de țara în care a trăit cea mai mare parte a vieții sale, el consideră că ordinea internă nu oferă nici o cale de atac eficientă la prejudiciile de care se plânge, și anume latura consumată și durabilă la viața sa privată și de familie, nici mijloacele de a o repara rapid. Dacă ar fi să adoptăm teza guvernului, domeniul de aplicare al convenției în ordinea juridică internă ar fi considerabil redus. Curtea reamintește că orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne o ocazie ca art. 35 alin. (1) din Convenție să aibă ca scop, în principiu, ca statele contractante să evite sau să corecteze presupusele încălcări (a se vedea în special Hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A n 200, § 36). Prin urmare, statele membre nu trebuie să răspundă la acțiunile lor în fața unui organism internațional înainte de a fi avut posibilitatea de a remedia situația în ordinea lor juridică internă, în conformitate cu principiul conform căruia mecanismul de salvgardare instituit prin Convenție are un caracter subsidiar față de sistemele naționale de garantare a drepturilor omului (hotărârile Handyside c. Regatul Uni din 7 decembrie 1976, seria A n 24, § 48, Akdivar și alții, Turcia din 16 septembrie 1996, Rec., 1996-IV, § 65). Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 din Convenție nu trebuie să fie epuizate decât cu recursuri disponibile și adecvate; ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorită (a se vedea în special Hotărârile Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A n În evaluarea sa, Curtea trebuie să țină seama în mod corespunzător de context și să aplice aceste principii cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv (hotărârea Carcot menționată anterior, p. 18, punctul 34). Curtea arată că acțiunea în anulare împotriva mai multor instanțe administrative este în continuare în curs de desfășurare în fața instanței administrative din Bordeaux. Or, în materie de intrare, de ședere și de decădere a teritoriului francez jurisprudența diverselor instanțe administrative - instanță administrativă, curte administrativă dai apel (a se vedea în acest sens C. admin. app. Nancy 2 februarie 1997, El Rhmani ; C. admin. app. Paris 23 ianuarie 1997, ministru al la mai multe limbi c. Hamlaoui) și Consiliu al statului (a se vedea hotărârea Boujlifa c. Franța din 21 octombrie 1997, Rec., 1997-VI, § 28; CE 4 iulie 1997, soțul Bourezak; CE 17 decembrie 1997, prefect al l maiserei c. Arfaoui; CE 27 ianuarie 1997, Majri; CE 30 octombrie 1996, dna Bourezak Protejată ; CE 30 octombrie 1996, Mohammedi) - demonstrează caracterul adecvat și eficient al acestei acțiuni pe care reclamantul le-a folosit și care nu a făcut încă obiectul unei decizii interne definitive. Numai faptul că această acțiune nu mai poate fi însoțită de o cerere de suspendare a măsurii în discuție în așteptarea fondului său nu mai este de natură să modifice această constatare (N.M. c. Franța (dec.), nr. 48453/99, Întrucât căile de atac interne nu au fost epuizate până în prezent, conform articolului 35 alineatul (1) din Convenție, cererea este în consecință prematură și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președintele

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

49137/99

présentée par Djamel LOUNIS

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 25 avril 2002 en une chambre composée de

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M

me

F.

Tulkens

,

MM.

J.P.

Costa

G.

Bonello

,

M

me

S.

Botoucharova

,

M.

A.

Kovler

,

M

me

E.

Steiner

,

juges

,

et

de M. S.

Nielsen

,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 25 juin 1999 et enregistrée le 25 juin 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant algérien, né en 1973 et domicilié à Toulouse. Il est représenté devant la Cour par M. Hervé-Benoist Gouyer, de l’association la Cimade

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant est né en Algérie et arrivé à l’âge de cinq ans en France, où il a effectué toute sa scolarité. Il est l’aîné de cinq enfants, dont deux sont titulaires d’un certificat de résidence de dix ans, et deux ont la nationalité française.

De 1988 à 1990, alors qu’il était mineur, il commit divers actes de délinquance qui ne donnèrent pas lieu à condamnation. En 1993, il fut condamné pour vol et usage de fausses plaques d’immatriculation. Les parties n’ont pas fourni d’autres précisions à cet égard.

Le 24 mars 1995, le tribunal correctionnel de Toulouse condamna le requérant à six mois de prison pour délit de fuite par conducteur de véhicule, conduite sans permis, défaut d’assurance et défaut de maîtrise du véhicule. Le 2 novembre 1995, la cour d’appel de Toulouse constata, sur appel du requérant, que les trois dernières infractions étaient amnistiées par la loi du 3 août 1995 et limita la peine à trois mois

Le 31 janvier 1996, le tribunal correctionnel de Toulouse condamna le requérant à deux mois d’emprisonnement pour outrage à une personne dépositaire de l’autorité publique. Ce même tribunal le condamna, le 18

juin

1996, à six mois de prison pour port prohibé d’armes ou de munitions de la quatrième catégorie (un revolver Smith et Wesson, calibre 38, chargé de trois cartouches dont une engagée dans le canon). Le tribunal s’exprima comme suit

: «

les faits commis par le prévenu, multirécidiviste bénéficiant de surcroît depuis peu du régime de la semi-liberté, démontrent de sa part un ancrage profond dans la délinquance et un mépris total des nombreux avertissements qui lui ont déjà été donnés

». Le requérant fit appel, mais s’en désista ultérieurement, ce dont la cour d’appel de Toulouse lui donna acte par arrêt du 4 septembre 1996.

Le 19 septembre 1996, le tribunal correctionnel de Toulouse condamna le requérant à 3 000 francs d’amende pour recel d’objet provenant d’un vol.

Le préfet de la Haute-Garonne engagea une première procédure d’expulsion à son encontre sur laquelle la commission d’expulsion, dans sa séance du 6 mai 1996, émit un avis défavorable. Le ministre de l’Intérieur renonça à l’expulsion, mais lui adressa un avertissement solennel, le 22

juillet 1996.

Le 27 novembre 1997, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Toulouse renvoya le requérant et deux coïnculpés devant la cour d’assises pour des faits de vols, vols avec violence, vol en réunion et vols avec armes (commis en octobre et novembre 1995). Le 31 mars 1998, la cour d’assises de la Haute-Garonne reconnut le requérant coupable de cinq vols de véhicules, d’un vol, d’un vol avec violence et de quatre vols avec usage et menace d’une arme. Il fut condamné à une peine d’emprisonnement de cinq ans, dont deux ans avec sursis et mise à l’épreuve.

Le préfet engagea une nouvelle procédure d’expulsion à son encontre. Dans sa séance du 30 septembre 1998, la commission d’expulsion émit un avis défavorable, au motif que les faits pour lesquels la cour d’assises avait condamné le requérant étaient antérieurs à l’avertissement solennel et qu’aucun élément nouveau ne lui était reproché.

Le 17 décembre 1998, le ministre de l’Intérieur prit un arrêté d’expulsion ainsi motivé

: «

considérant qu’en raison de l’ensemble de son comportement, l’expulsion de cet étranger constitue une nécessité impérieuse pour la sûreté de l’Etat et la sécurité publique

».

Le 17 février 1999, le requérant saisit le tribunal administratif de Bordeaux d’un recours visant l’annulation de l’arrêté, assorti d’une demande de sursis à exécution. Il faisait notamment valoir, en citant l’article

8 de la Convention, que cet arrêté portait une atteinte disproportionnée à sa vie privée et familiale.

Par jugement du 17 juin 1999, notifié le 21 juin suivant, le tribunal administratif rejeta le recours, aux motifs que l’arrêté était légal au regard des dispositions de l’ordonnance du 2

novembre 1945 modifiée et qu’eu égard au «

comportement délictuel violent permanent constaté sur une période ininterrompue de huit ans, le requérant, (...) célibataire et sans enfants, n’(était) pas fondé à soutenir que la décision attaquée aurait porté à sa vie familiale une atteinte excédant ce qui était nécessaire à la défense de l’ordre public

», et qu’ainsi ledit arrêté n’était pas contraire à l’article 8 de la Convention.

Le requérant a fait appel le 24 juin 1999 devant la cour administrative d’appel de Bordeaux. Cet appel, qui n’a pas d’effet suspensif, est toujours pendant.

L’expulsion du requérant a eu lieu le 26 juin 1999.

GRIEF

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de ce que l’arrêté d’expulsion pris à son encontre constitue une violation de son droit au respect de sa vie privée et familiale. Il souligne qu’il est arrivé en France à cinq ans, y possède toutes ses attaches familiales (la seule personne de sa famille résidant en Algérie étant sa grand-mère de quatre-vingt-quatre ans) et que son expulsion vers l’Algérie a constitué un véritable déracinement. Il fait également valoir qu’il est fiancé à une jeune fille de nationalité française.

EN DROIT

Le requérant considère que l’arrêté d’expulsion pris à son égard porte atteinte à son droit au respect de sa vie privée et familiale garanti par l’article 8 de la Convention, qui est ainsi rédigé :

«

»

Le gouvernement défendeur soulève d’abord une exception tirée du non

‑

épuisement des voies de recours internes, faisant valoir que le recours introduit contre l’arrêté d’expulsion est toujours pendant devant la cour administrative d’appel de Bordeaux. Eu égard à ses effets possibles, le recours en annulation est, à ses yeux, un recours adéquat en ce qui concerne le grief soulevé par le requérant. En cas d’annulation contentieuse, ce dernier pourrait

ipso facto

regagner le territoire français sans aucune formalité s’il est toujours porteur d’un titre de séjour valide. Dans la négative, il pourrait former une demande de visa pour revenir en France et cette demande ne pourrait qu’être satisfaite, sauf éléments nouveaux, car l’administration ne pourrait que tirer les conséquences de l’appréciation que le juge administratif aurait antérieurement portée sur sa situation en estimant que les considérations tirées du respect dû à sa vie familiale prévalent en l’espèce sur les impératifs de l’ordre public. Le requérant aurait aussi, dans ce cas de figure, la possibilité de demander l’indemnisation du préjudice lié à l’illégalité de la mesure indûment mise en œuvre. De la sorte, le requérant dispose manifestement d’une voie de droit propre à remédier totalement à la violation dont il allègue l’existence.

Le requérant conteste ce point de vue. Constatant que la mesure litigieuse a reçu exécution avant qu’il n’ait pu matériellement user des voies de recours indiquées et qu’il se trouve de ce fait séparé des siens et du pays où il a vécu l’essentiel de sa vie, il estime que l’ordre interne n’offre ni un recours efficace au préjudice dont il se plaint, à savoir l’atteinte consommée et durable à sa vie privée et familiale, ni les moyens de le réparer rapidement. S’il fallait adopter la thèse du Gouvernement, la portée de la Convention dans l’ordre juridique interne se trouverait considérablement réduite.

La Cour rappelle que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 de la Convention a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre lui (voir notamment l’arrêt Cardot c. France du 19 mars 1991, série A n

o

200, § 36). Les Etats n’ont donc pas à répondre de leurs actes devant un organisme international avant d’avoir eu la possibilité de redresser la situation dans leur ordre juridique interne, en application du principe voulant que le mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention revêt un caractère subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de garantie des droits de l’homme (arrêts Handyside c.

Royaume

‑

Uni du 7 décembre 1976, série A n

o

24, § 48 et Akdivar et autres c. Turquie du 16 septembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-IV, § 65).

Néanmoins, les dispositions de l’article 35 de la Convention ne prescrivent l’épuisement que des recours disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude, non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues (voir notamment les arrêts Vernillo c. France du 20 février 1991, série A n

o

198, pp. 11–12, § 27 ; Dalia c. France du 19 février 1998,

Recueil

1998

‑

I, pp. 87-88, § 38). Dans son appréciation, la Cour doit tenir dûment compte du contexte et appliquer ces principes avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif (arrêt Cardot précité, p. 18, § 34).

La Cour relève que le recours en annulation contre l’arrêté d’expulsion est toujours pendant devant la cour administrative d’appel de Bordeaux. Or, en matière d’entrée, de séjour et d’éloignement du territoire français la jurisprudence des diverses juridictions administratives - tribunal administratif, cour administrative d’appel (voir à ce propos C. admin. app. Nancy 2 février 1997, El Rhmani ; C. admin. app. Paris 23 janvier 1997, ministre de l’Intérieur c. M. Hamlaoui) et Conseil d’Etat (voir quant à cette juridiction, arrêt Boujlifa c. France du 21 octobre 1997, Recueil, 1997-VI, §

28 ; CE 4 juillet 1997, époux Bourezak ; CE 17 décembre 1997, préfet de l’Isère c. Arfaoui ; CE 27 janvier 1997, Majri ; CE 30 octobre 1996, Mme

Protière ; CE 30 octobre 1996, Mohammedi) - démontre l’adéquation et l’effectivité de ce recours que le requérant a utilisé et qui n’a pas encore fait l’objet d’une décision interne définitive. Le seul fait que ce recours ne puisse plus, dans les circonstances de l’espèce, être assorti d’une demande de suspension de la mesure litigieuse dans l’attente de son issue n’est pas de nature à modifier ce constat (

N.M. c. France

(déc.), n

o

48453/99, 14.11.2000).

Les voies de recours internes n’ayant pas été épuisées à ce jour comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention, la requête est en conséquence prématurée et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier adjoint

Président