HAKKAR contre la FRANCE

HAKKAR contre la FRANCE (CtEDO, 2002)

A DOUA SECȚIUNE

DECIZIE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

a cererii nr. 16164/02

prezentată de Abdelhamid HAKKAR

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședință din 8 octombrie 2002 în cameră compusă din

DD.

A.B.

Baka,

președintele,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

M.

Ugrekhelidze

,

D-na

A.

Mularoni,

judecători

,

și

D-na

S.

Dollé

,

grefier de secțiune

,

Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă la 12 martie 2002,

După deliberare, render următoarea decizie

:

ÎN FAPT

Reclamantul, Abdelhamid Hakkar, este un cetățean algerian, născut în

1955 și deținut în penitenciarul de reținere al Sănătății, la Paris. Este reprezentat în fața Curții de D-na Marie-Alix

Canu Bernard, avocat la Paris.

A.

Circumstanțele cauzei

Fapturile cauzei, după cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul a fost condamnat la 8 decembrie 1989 de curtea de asisă a Yonne la închisoare pe viață, însoțită de o măsură de siguranță de optsprezece ani, pentru omor voluntar, încercare de omor voluntar și furturi cu arme. Recursul lui în casație a fost respins la 5

decembrie 1990.

El sesizează Comisia Europeană a Drepturilor Omului («

Comisia

») cu o cerere, înregistrată sub nr.

19033/91. Datorită duratei procedurii și absenței reprezentării efective de un avocat în cursul procesului, Comisia adoptă la 27

iunie

1995 un raport concluzionând la încălcarea articolului 6 § 1 și a articolului 6 § 1 combinat cu art. 6 § 3 b) și c) al Convenției. Comitetul Miniștrilor concluzioneaza în același sens și acordă reclamantului o satisfacție echitabilă (decizii din 15 decembrie 1995 și 19 martie 1997).

În paralel, reclamantul a fost supus altor urmăriri penale care au dat naștere la următoarele condamnări

:

- curtea de apel a Parisului, 2 decembrie 1988

: optsprezece luni de închisoare pentru încercare de evadare

;

- curtea de apel a Parisului, 5 februarie 1990

: trei ani de închisoare pentru complicitate de conivență în evadare

;

- curtea de apel a Parisului, 27 februarie 1992

: opt ani de închisoare pentru încercare de evadare cu violență

;

- curtea de apel de Reims, 14 martie 1996

: șase luni de închisoare pentru deținere de stupefiante.

Rezultă dintr-un document întocmit de cancelaria judiciară a penitenciarului Claivaux, intitulat «

Situația penală la 20.08.97 a D-lui Hakkar Abdelhamid

», că sentința de trei ani de închisoare a fost efectiv executată de reclamant, din 21

septembrie 1989 la 3

iulie 1992, ținând cont de o reducere de pedeapsă acordată. Reclamantul a început să execute pedeapsa de închisoare pe viață pronunțată de curtea de asisă la data de 3

iulie 1992.

Legea din 15 iunie 2000 (consolidând protecția presupunerii de nevinovăție și drepturile victimelor) a instituit o procedură de reexaminare a condamnărilor penale definitive atunci când aceste condamnări au fost declarate, de Curte și în mod tranzitoriu de Comitetul Miniștrilor, pronunțate în încălcare a Convenției.

Reclamantul sesizează comisia de reexaminare cu o cerere de reexaminare, precum și cu o cerere de suspendare atât a condamnării pronunțate de curtea de asisă a Yonne, cât și a condamnării la opt

ani de închisoare pronunțate de curtea de apel a Parisului la 27

februarie

1992.

La 30 noiembrie 2000, comisia de reexaminare dă curs cererii de reexaminare, trimite cauza în fața curții de asisă Hauts-de-Seine și suspendă executarea pedepsei de închisoare pe viață. Ea declară în schimb inadmisibilă cererea de suspendare a pedepsei de opt ani de închisoare.

Anterior deciziei comisiei de reexaminare, procurorul general lângă curtea de apel a Parisului adresase directorului penitenciarului de reținere al Sănătății o notă informând că comisia se va întruni la 30

noiembrie, că ar putea, în aplicarea dispozițiilor articolului

626-5 din Codul de procedură penală, suspenda condamnarea reclamantului la pedeapsa penală și, în caz de suspensiune, ar fi trebuit să se pună în executare condamnările la optsprezece luni și opt ani de închisoare pronunțate de curtea de apel a Parisului (vezi punctul 2 mai

‑

sus).

Imediat după pronunțarea suspendării pedepsei penale, reclamantul a cerut să fie eliberat. La 15 decembrie 2000, directorul penitenciarului i-a răspuns în următorii termeni

:

«

Procurorului General al curții de apel a Parisului validând scrisorile înscrise pe cartea dvs. penală ca urmare a deciziei de suspendare a pedepsei de închisoare pe viață pronunțate de comisia de reexaminare la 30 noiembrie trecut, suntem acum în măsură să vă comunicam următoarele informații

:

La data de 30/11/00, au fost readuse la executare trei condamnări la 18

luni, 8 ani și 6 (luni) de închisoare care aveau fost notate la mandat dar niciodată nu fuseră readuse la executare (cf. nota mea anterioară).

Trebuie remarcat că beneficiați de 3 luni de grație din decretul de grații colective din 1992 privind condamnarea la 8 ani, și de 2 luni de grație din decretul de grații colective din 1997 privind condamnarea la 6 luni.

Data de eliberare a voastră este fixată astazi la 28/06/2010 (...)

»

La 2 octombrie 2001, reclamantul sesizează curtea de apel a Parisului cu o cerere pentru a constata că era deținut în mod arbitrar și de a ordona eliberarea sa imediată. El susținea că celelalte pedepse pronunțate împotriva lui aveau fost executate, sau erau prescrise.

Prin hotărâre din 22 martie 2002, curtea de apel a respins cererea sa, în următorii termeni

:

«

I - Privind executarea pedepsei de 3 ani de închisoare pronunțate de curtea de apel a Parisului la 5 februarie 1990

(...) Apare din examinarea registrului de mandat al lui Hakkar că pedeapsa (...) a fost pusă la executare la 21 septembrie 1989, data mandatului de depunere și executată la 3 iulie 1992

după ce condamnatul beneficiase de o reducere de pedeapsă de 80 zile. Această pedeapsă fiind executată, nu poate fi preocupată de prezenta cerere.

II - Privind executarea pedepselor pronunțate de curtea de apel a Parisului la 2

decembrie 1988 (18 luni ) și 27 februarie 1992 (8 ani)

Pe de o parte, examinarea aceluiași registru de mandat arată că pedepsele de 18 luni și 8 ani de închisoare pronunțate de curtea de apel a Parisului la 2

decembrie

1988 și 27 februarie 1992 și a căror recursuri în casație

(...) fuseră respinse la 18

octombrie 1989 și 23 iunie 1992, au fost puse la executare la 30 noiembrie 2000, după pronunțarea în aceeași zi a suspendării executării pedepsei de închisoare pe viață de comisia de reexaminare a Curții de Casație.

Pe de altă parte, nu este contestat că aceste două pedepse sancționează fapte de încercare de evadare prin spargere de închisoare sau violență, și de evadare prin spargere de închisoare sau violență comise de Hakkar în timp ce acesta era deținut în executare a mandatului de depunere penală emis la 2 septembrie 1984 de unul din judecătorii de instrucție ai Auxerre-ului pentru omor, încercare de omor, furt cu port de armă în recidivă și furt în recidivă.

Deși este exact că aceste fapte și condamnări au fost pronunțate înainte de 1

martie 1994, data intrării în vigoare a noului Cod penal, și că dispozițiile articolului 245 al codului vechi prevăzeau că o pedeapsă de minimum 6 luni de închisoare putând ajunge la 10 ani ar fi pronunțată împotriva deținuților care se vor fi evdat și că «

vor suferi această pedeapsă imediat după expirarea celei pe care o vor fi suferit pentru crima sau delictul din care motiv erau deținuți sau imediat după sentința sau judecata care i-a fi achitat sau trimis absolvit din crima sau delictul respectiv

», circumstanța că art. 434-27 al noului Cod penal a redus la 3 ani maximul pedepsei suferite pentru evadare prin spargere de închisoare sau violență, și art. 434-30 la 7 ani când există amenință cu o armă sau cu o substanță explozivă sau inflamabilă (...) și la 10 ani împotriva acuzaților care s-au făcut vinovați de aceste fapte cu folosire de o armă sau o substanță incendiară sau toxică, este fără efect asupra pedepsei de opt ani de închisoare pronunțate împotriva lui Hakkar, deoarece aceasta devenise definitivă la data de 1

martie 1994.

De altfel, dacă faptele care au dat naștere condamnărilor din 2 decembrie 1988 și 8 decembrie 1989 sunt într-adevăr în concurs, ceea ce nu este cazul pentru cele care au dat naștere condamnării din 27 februarie 1992, observând că condamnarea pronunțată de curtea de asisă a Yonne la 8 decembrie 1989 nu a fost declarată nulă și fără efect din 1995 de organele jurisdicționale ale Consilului Europei, după cum pretinde Hakkar, și că doar executarea pedepsei pronunțate, și nu această pedeapsă, a fost suspendată de comisia de reexaminare a Curții de Casație, dispozițiile articolului 371 al legii din 16 decembrie 1992 numită «

lege de adaptare

» sunt fără efect asupra prezentei cauze deoarece dispozițiile articolului 245 al codului penal vechi au fost preluate de art. 434-31 al codului nou.

Pedepsele pronunțate pentru delictul de evadare trebuie deci executate fără confuzie posibilă cu cele pronunțate pentru faptele din motiv cărora condamnații erau deținuți la moment evadarei, chiar dacă acelea sunt crime, și oricât de lung ar fi durata pedepsei penale de executat, chiar pe viață, această pedeapsă nefiind irevocabilă deoarece (...) perioada de reîncerc este de 15 ani pentru condamnații la închisoare pe viață, după care aceștia pot pretinde la libertate condițională.

Curtea observă de altfel că redactarea articolului 434-31 al noului Cod penal oferind mai multă flexibilitate în aplicare decât cea a articolului 245 al codului vechi, dispozițiile noi sunt mai ușoare decât cele vechi și Hakkar nu poate în consecință pretinde beneficiul articolului vechi 245 al codului vechi. Este deci nefondat, decât dacă adăugă la art. 434-31 dispoziții nepretext de legislator, să susțină că dacă pedepsele pronunțate pentru evadare trebuie suferite după executarea pedepsei pronunțate pentru faptele din care motiv condamnatul era deținut la moment evadarei, ele nu ar putea fi după suspendarea executării acestei pedepse.

Examinarea registrului de mandat arată că Hakkar a fost plasat sub mandat de depunere la 27 iulie 1988 (...) după o încercare de evadare și că mențiunea condamnării la pedeapsa de 18 luni de închisoare pronunțate la 2 decembrie 1988 de curtea de apel a Parisului, care a ordonat menținerea în detenție a lui Hakkar

(a fost) notată la mandat în aceeași zi. Hakkar nu poate deci afirma că a fost eliberat în decembrie 1988, nici susține că această pedeapsă (...) din care motiv a fost condamnat pentru evadare a început să fie executată la 27 iulie 1988, în timp ce, deținut provizoriu pentru omor, încercare de omor și furt cu port de armă, articolul

245 al codului penal vechi nu permitea executarea acestei pedepse la acea dată.

Privind pedeapsa de 8 ani de închisoare pronunțată pentru evadare prin sentința curții de apel a Parisului din 27 februarie 1992, această condamnare a fost notată la mandat la 8 decembrie 1992 după respingere la 26 iunie 1992 a recursului depus de Hakkar, care atunci a început să execute pedeapsa de închisoare pe viață (...) și reducerea pedepsei de durata de 3 luni din care a beneficiat Hakkar nu este decât consecința aplicării stricte a decretului de grații colective din 2 iulie 1992.

Este deci cu mijloace eronate în drept că Hakkar pretinde că și-a executat pedepsele.

Privind mijlocul conform căruia acestea ar fi prescrise, este de jurisprudență constantă că notarea la mandat a unei pedepse întrerupe prescrierea acesteia, și că în caz de pluralitate de pedepse notate la mandat, executarea primei pedepse suspendă prescrierea celorlalte pedepse deoarece executarea lor se ciocnește cu un obstacol juridic.

Dispozițiile articolului 245 al codului penal vechi opunând se că pedeapsa de 18 luni de închisoare să fie executată în perioada în care Hakkar era deținut provizoriu pentru faptele din care motiv a fost condamnat de curtea de asisă a Yonne, apoi Hakkar fiind deținut pentru executare a pedepsei de închisoare pe viață (...) pedepsele de 18 luni și 8 ani de închisoare nu pot fi prescrise.

Aceste pedepse fiind puse succesiv la executare la 30 noiembrie 2000, în respectarea dispozițiilor articolului 434-31 al codului penal, este cu mijloace eronate în drept că Hakkar susține a fi deținut arbitrar.

Cererea sa trebuie declarată nefondată, la fel ca și cererea de suspendare a executării pedepselor în litigiu.

»

Curtea de apel se declară de altfel incompetentă să cunoască dificultățile executării pedepsei de șase luni de închisoare pronunțate de curtea de apel de Reims la 14 martie 1996.

Reclamantul a depus împotriva acestei hotărâri un recurs în casație, care pare să fie în prezent suspendat.

Reclamantul sesizează de altfel curtea de apel cu două cereri de eliberare pe care aceasta le declară inadmisibile prin hotărâri din 20

iunie și 10 iulie 2002, pe motiv că reclamantul nu era acuzat, ci condamnat. El sesizează Curtea de Casație cu două recursuri.

B.

Dreptul și practica internă relevante

Legea din 15

iunie

2000 consolidând protecția presupunerii de nevinovăție și drepturile victimelor a introdus în Codul de procedură penală un titlu III privind «

reexaminarea unei decizii penale ca urmare a pronunțării unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului

».

[1]

Noii articoli 626-1 și următori sunt redactați astfel

:

art. 626-1

«

Reexaminarea unei decizii penale definitive poate fi cerută în beneficiul oricărei persoane declarate vinovate de o infracțiune atunci când rezultă dintr-o hotărâre pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului că condamnarea a fost pronunțată în încălcare a dispozițiilor Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a protocoalelor sale adiționale, cu condiția ca, prin natura și gravitatea sa, încălcarea constatată să aducă pentru condamnat consecințe dăunătoare la care «

satisfacția echitabilă

» acordată pe baza articolului 41 al Convenției nu ar putea pune capăt.

»

art. 626-4

«

Dacă consideră cererea justificată, comisia procedează în conformitate cu dispozițiile următoare :

- Dacă reexaminarea recursului condamnatului, în condiții conforme dispozițiilor convenției, este de natură să remedieze încălcarea constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, comisia trimite cauza în fața Curții de Casație care hotărăște în plen

;

- În celelalte cazuri, comisia trimite cauza în fața unei jurisdicții de același ordin și același grad ca cea care a pronunțat decizia litigioasă (...)

»

art. 626-5

«

Suspendarea executării condamnării poate fi pronunțată în orice moment al procedurii de reexaminare de comisie sau Curtea de Casație.

»

Codul penal vechi stabilea, în art. 5 al acestuia, regula necumulării pedepselor. Acest principiu cunoștea totuși unele excepții, în special în materie de evadare. De fapt, art. 245 al aceluiași Cod era redactat astfel:

«

Deținuții care se vor fi evdat, sau care vor fi încercat să se evadeze, prin spargere de închisoare sau prin violență vor fi, pentru acest singur fapt, pedepsiți cu o închisoare de minim șase

luni, care ar putea fi ridicată până la o pedeapsă egală cu cea din care motiv erau deținuți sau, dacă erau deținuți provizoriu, cu cea atașată de lege la imputație care motiva detenția, fără ca ea, în niciunul din cazuri, să depășească zece ani de închisoare (...)

Vor suferi această pedeapsă imediat după expirarea celei pe care o vor fi suferit pentru crima sau delictul din care motiv erau deținuți sau imediat după sentința sau judecata care i-a fi achitat sau trimis absolvit din crima sau delictul respectiv (...)

»

Noul Cod penal, deși substituind la principiul necumulării pedepselor pe acela al cumulului plafonat (articolii 132-3 la 132-5) și precizând că «

orice pedeapsă privativă de libertate este confundată cu o pedeapsă perpetuă

» (art. 132-5, al. 1), a consacrat aceeași excepție, în art. 434-31, care dispune

:

«

Neobosit dispozițiile articolilor 132-2 la 132-5, pedepsele pronunțate pentru delictul de evadare se cumulează, fără posibilitate de confuzie, cu cele pe care evadatul le suferea sau cele pronunțate pentru infracțiunea din care motiv era deținut.

»

O pedeapsă distinctă trebuie pronunțată pentru delictul de evadare chiar și atunci când deținutul este condamnat la o pedeapsă perpetuă (cf. Jurisclasseur Drept Penal, Evadare, § 86). După caz (deținut condamnat în curs de executare a pedepsei sale sau acuzat în detenție provizorie), pedeapsa pronunțată pentru evadare va fi executată fie la expirarea pedepsei (în curs de executare sau ulterior fixată), fie imediat după decizia de achitare sau de exceptare de pedeapsă (

eod. loc.,

§§ 86 la 90).

RECLAMAȚII

7 la Convenție, în aceea că comisia de reexaminare nu a, contrar a ceea ce cerea, anihilat efectele hotărârilor curții de asisă a Yonne din 8 decembrie 1989 și a Curții de Casație din 5

decembrie 1990, care l-ar fi împiedicat

de facto

să fie rejugat.

ÎN DREPT

:

«

«

1.

Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertate, decât în următoarele cazuri și în conformitate cu procedurile legale

:

a)

dacă este deținut în mod regulat după o condamnare de o instanță competentă

; (...)

»

Reclamantul consideră că ar fi trebuit eliberat din decizia comisiei de reexaminare suspendând executarea pedepsei de închisoare pe viață pe care o executa și consideră a fi deținut arbitrar de atunci.

Curtea reamintește că în materie de «

regularitate

» a unei detenții, inclusiv respectarea «

căilor legale

», Convenția renvoie în esență la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond și de procedură ale acesteia, dar ea cere în plus conformitatea oricărei privații de libertate cu scopul articolului

: protejarea individului împotriva arbitrarului (cf. în special hotărâri Amuur c. Franța din 25

iunie 1996,

Culegere de hotărâri și decizii

1996-III, p. 850, § 50

; hotărâre

Stafford c. Regatul Unit

[MC], nr.

46295/99, § 63, CEDO 2002-IV).

Curtea constată că reclamantul, pe lângă pedeapsa pronunțată de curtea de asisă a Yonne, a fost condamnat

de curtea de apel a Parisului la optsprezece

‑

luni de închisoare pentru încercare de evadare (2

decembrie

1988), trei ani de închisoare pentru complicitate de conivență în evadare (5

februarie

1990), opt ani de închisoare pentru încercare de evadare cu violență

(27 februarie 1992) și, de curtea de apel de Reims, la șase luni de închisoare pentru deținere de stupefiante (14 martie 1996). Rezultă din dosar că reclamantul a executat integral pedeapsa de trei ani de închisoare.

Nu este pentru Curtă nicio îndoială - și nu este contestat de reclamant - că aceste condamnări au fost pronunțate în conformitate cu căile legale de o instanță competentă, în sensul articolului 5 § 1 a) citat mai sus.

Reclamantul se plânge de executarea lor, considerând că au fost deja purgate în măsura în care ar fi fost, după el, absorbite de pedeapsa perpetuă, sau ar fi prescrise

Curtea constată că reclamantul a fost condamnat pentru încercări de evadare și observă că atât codul vechi (art. 245) cât și noul Cod penal (articolul

434-31) prevede în materie de evadare o excepție la principiile necumulării sau cumulului plafonat al pedepselor.

Pentru a respinge cererea reclamantului tindând să constate că pedepsele sale coreccionale fuseră absorbite de pedeapsa sa perpetuă și ordonând eliberarea sa, curtea de apel a Parisului s-a bazat pe art. 434-31 al noului Cod penal

; ea concluzioneaza, la vedere registrului de mandat că acele pedepse nu fuseră purgat înainte de 30 noiembrie 2000 și s-a de altfel bazat pe jurisprudență constantă pentru a hotărî că nu fuseră prescrise și că în consecință reclamantul nu era deținut arbitrar.

Curtea reamintește că autoritățile interne sunt «

mai bine poziționate decât organele Convenției pentru a verifica respectarea dreptului intern

» (hotărâre Quinn c. Franța din 22 martie 1995, seria A nr.

311, p. 19, § 47) și observă că în cauza de față jurisdicția competentă a constatat regularitatea detenției reclamantului.

Curtea nu vede în cauza de față niciun motiv de a ajunge la o concluzie diferită. Deși nu poate decât să se felicite că dreptul francez permite acum reexaminarea unei condamnări pronunțate în încălcare a Convenției, ea consideră că o constatare de încălcare nu poate avea efect de a-l dispensa pe reclamant de executarea pedepselor pronunțate în conformitate cu dreptul intern pentru fapte distincte.

În aceste condiții, presupunând chiar că reclamantul ar fi epuizat căile de recurs interne pe acest punct, această reclamație trebuie

să fie respinsă ca vădit nefondată, în aplicarea articolului

35

§§

3 și

4 al Convenției.

:

«

Nimeni nu poate fi supus la tortură nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante.

»

Curtea constată că această reclamație nu este susținută și, în special, că reclamantul nu o însoțește de nicio precizare care să-i permită să se asigure că condițiile articolului 35 § 1 al Convenției sunt îndeplinite și că pragul de gravitate necesar aplicării articolului 3 citat mai sus este atins.

Rezultă că această reclamație trebuie deci să fie respinsă ca vădit nefondată, în aplicarea articolului

35

§§

3 și

4 al Convenției.

anihileze efectele

» hotărârilor curții de asisă și a Curții de Casație și susține încălcarea articolului 4 al Protocolului nr.

7 la Convenție, care este redactat astfel

:

«

1.

Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de jurisdicțiile aceluiași stat din motiv al unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o decizie definitivă în conformitate cu legea și procedura penală a acelui stat.

2.

Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, în conformitate cu legea și procedura penală a statului în cauză, dacă fapte noi sau nou revelate sau un viciu fundamental în procedura anterioară sunt de natură să afecteze decizia intervenită.

3.

Nici o derogare nu este autorizată la prezentul articol în temeiul articolului

15 al Convenției.

»

Curtea observă că comisia de reexaminare nu are competența de a «

cassa

» o decizie anterioară, dar de a trimite cauza pentru o nouă examinare în fața unei noi jurisdicții, ceea ce a făcut, în conformitate cu §2 mai sus.

Prin urmare, această reclamație trebuie de asemenea să fie respinsă ca vădit nefondată, în aplicarea articolului

35

§§

3 și

4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Grefier

Președinte

[1]

art. 89 al legii precizează că, pentru aplicarea dispozițiilor articolilor 626-1 și următori, deciziile Comitetului Miniștrilor al Consilului Europei pronunțate după o decizie a Comisiei Europene a Drepturilor Omului sunt asimilate deciziilor Curții.

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

16164/02

présentée par Abdelhamid HAKKAR

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 8 octobre 2002 en une chambre composée de

MM.

A.B.

Baka,

président,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

A.

Mularoni,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 12 mars 2002,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Abdelhamid Hakkar, est un ressortissant algérien, né en

1955 et détenu à la maison d’arrêt de la Santé, à Paris. Il est représenté devant la Cour par M

e

Marie-Alix

Canu Bernard, avocate à Paris.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant fut condamné le 8 décembre 1989 par la cour d’assises de l’Yonne à la réclusion criminelle à perpétuité, assortie d’une mesure de sûreté de dix-huit ans, pour homicide volontaire, tentative d’homicide volontaire et vols avec armes. Son pourvoi en cassation fut rejeté le 5

décembre 1990.

Il saisit la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») d’une requête, enregistrée sous le n

o

19033/91. En raison de la durée de la procédure et de l’absence de représentation effective par un avocat lors du procès, la Commission adopta le 27

juin

1995 un rapport concluant à la violation de l’article 6 § 1 et de l’article 6 § 1 combiné avec l’article 6 § 3 b) et c) de la Convention. Le Comité des Ministres conclut dans le même sens et accorda au requérant une satisfaction équitable (décisions des 15 décembre 1995 et 19 mars 1997).

Parallèlement, le requérant a fait l’objet d’autres poursuites pénales qui ont donné lieu aux condamnations suivantes

:

- cour d’appel de Paris, 2 décembre 1988

: dix-huit mois d’emprisonnement pour tentative d’évasion

;

- cour d’appel de Paris, 5 février 1990

: trois ans d’emprisonnement pour complicité de connivence à évasion

;

- cour d’appel de Paris, 27 février 1992

: huit ans d’emprisonnement pour tentative d’évasion avec violence

;

- cour d’appel de Reims, 14 mars 1996

: six mois d’emprisonnement pour détention de stupéfiants.

Il ressort d’un document établi par le greffe judiciaire du centre pénitentiaire de Claivaux, intitulé «

Situation pénale au 20.08.97 de Monsieur Hakkar Abdelhamid

», que la condamnation à trois ans d’emprisonnement a été effectivement exécutée par le requérant, du 21

septembre 1989 au 3

juillet 1992, en tenant compte d’une réduction de peine accordée. Le requérant a commencé à purger la peine de réclusion criminelle prononcée par la cour d’assises à dater du 3

juillet 1992.

La loi du 15 juin 2000 (renforçant la protection de la présomption d’innocence et les droits des victimes) a institué une procédure de réexamen des condamnations pénales définitives lorsque ces condamnations ont été déclarées, par la Cour et transitoirement par le Comité des Ministres, rendues en violation de la Convention.

Le requérant saisit la commission de réexamen d’une demande de réexamen, ainsi que d’une demande de suspension tant de la condamnation prononcée par la cour d’assises de l’Yonne, que de la condamnation à huit

ans d’emprisonnement prononcée par la cour d’appel de Paris le 27

février

1992.

Le 30 novembre 2000, la commission de réexamen fit droit à sa demande de réexamen, renvoya l’affaire devant la cour d’assises des Hauts-de-Seine et suspendit l’exécution de la peine de réclusion à perpétuité. Elle déclara en revanche irrecevable la demande de suspension de la peine de huit ans d’emprisonnement.

Préalablement à la décision de la commission de réexamen, le procureur général près la cour d’appel de Paris avait adressé au directeur de la maison d’arrêt de la Santé une note l’informant que la commission se réunirait le 30

novembre, qu’elle pourrait, en application des dispositions de l’article

626-5 du Code de procédure pénale, suspendre la condamnation du requérant à la peine criminelle et, qu’en cas de suspension, il y aurait lieu de mettre à exécution les condamnations à dix-huit mois et huit ans d’emprisonnement prononcées par la cour d’appel de Paris (voir point 2 ci

‑

dessus).

Dès le prononcé de la suspension de sa peine criminelle, le requérant demanda à être libéré. Le 15 décembre 2000, le directeur de la maison d’arrêt lui répondit dans les termes suivants

:

«

Le Parquet Général de la cour d’appel de Paris ayant validé les écritures portées sur votre fiche pénale suite à la décision de suspension de la peine de réclusion criminelle à perpétuité rendue par la commission de réexamen le 30 novembre dernier, nous sommes désormais en mesure de vous communiquer les informations suivantes

:

A la date du 30/11/00, ont été ramenées à exécution les trois condamnations à 18

mois, 8 ans et 6 (mois) d’emprisonnement qui avaient été portées à l’écrou mais jamais ramenées à exécution (cf. ma précédente note).

Il convient de noter que vous bénéficiez de 3 mois de remise gracieuse au titre du décret de grâces collectives de 1992 sur la condamnation à 8 ans, et de 2 mois de remise gracieuse au titre du décret de grâces collectives de 1997 sur la condamnation à 6 mois.

Votre date de libération est à ce jour fixée au 28/06/2010 (...)

»

Le 2 octobre 2001, le requérant saisit la cour d’appel de Paris d’une requête afin de voir constater qu’il était détenu arbitrairement et de voir ordonner sa mise en liberté immédiate. Il soutenait que les autres peines prononcées à son encontre avaient été exécutées, ou étaient prescrites.

Par arrêt du 22 mars 2002, la cour d’appel rejeta sa demande, dans les termes suivants

:

«

I - Sur l’exécution de la peine de 3 ans d’emprisonnement prononcée par la cour d’appel de Paris le 5 février 1990

(...) Il apparaît à l’examen du registre d’écrou de Hakkar que la peine (...) a été mise à exécution le 21 septembre 1989, date du mandat de dépôt et purgée le 3 juillet 1992

après que le condamné ait bénéficié d’une réduction de peine de 80 jours. Cette peine ayant été exécutée, elle ne peut être concernée par la présente requête.

II - Sur l’exécution des peines prononcées par la cour d’appel de Paris les 2

décembre 1988 (18 mois ) et 27 février 1992 (8 ans)

D’une part, l’examen de ce même registre d’écrou montre que les peines de 18 mois et de 8 ans d’emprisonnement prononcées par la cour d’appel de Paris les 2

décembre

1988 et 27 février 1992 et dont les pourvois en cassation

(...) avaient été rejetés les 18

octobre 1989 et 23 juin 1992, ont été mises à exécution le 30 novembre 2000, après le prononcé le même jour de la suspension de l’exécution de la peine de réclusion criminelle à perpétuité par la commission de réexamen de la Cour de cassation.

D’autre part, il n’est pas contesté que ces deux peines sanctionnent des faits de tentative d’évasion par bris de prison ou violence, et d’évasion par bris de prison ou violence commis par Hakkar alors que celui-ci était détenu en exécution du mandat de dépôt criminel décerné le 2 septembre 1984 par l’un des juges d’instruction d’Auxerre pour meurtre, tentative de meurtre, vol avec port d’arme en récidive et vol en récidive.

S’il est exact que ces faits et que ces condamnations ont été prononcés avant le 1

er

mars 1994, date de l’entrée en vigueur du nouveau Code pénal, et que les dispositions de l’article 245 de l’ancien code prévoyaient qu’une peine de 6 mois d’emprisonnement minimum pouvant atteindre 10 ans serait prononcée à l’encontre des détenus qui se seront évadés et qu’«

ils subiront cette peine immédiatement après l’expiration de celle qu’ils auront encourue pour le crime ou le délit à raison duquel ils étaient détenus ou immédiatement après l’arrêt ou le jugement qui les aura acquittés ou renvoyés absous dudit crime ou délit

», la circonstance que l’article 434-27 du nouveau Code pénal ait réduit à 3 ans le maximum de la peine encourue pour évasion par bris de prison ou violence, et l’article 434-30 à 7 ans lorsqu’il y a menace d’une arme ou d’une substance explosive ou incendiaire (...) et à 10 ans à l’encontre des prévenus s’étant rendus coupables de ces faits avec usage d’une arme ou d’une substance incendiaire ou toxique, est sans effet sur la peine de huit années d’emprisonnement prononcée à l’encontre de Hakkar, puisque celle-ci était devenue définitive à la date du 1

er

mars 1994.

Par ailleurs, si les faits ayant donné lieu aux condamnations des 2 décembre 1988 et 8 décembre 1989 sont effectivement en concours, ce qui n’est pas le cas pour ceux ayant donné lieu à la condamnation du 27 février 1992, étant observé que la condamnation prononcée par la cour d’assises de l’Yonne le 8 décembre 1989 n’a pas été déclarée nulle et non avenue depuis 1995 par les organes juridictionnels du Conseil de l’Europe, ainsi qu’Hakkar le prétend, et que seule l’exécution de la peine prononcée, et non cette peine, a été suspendue par la commission de réexamen de la Cour de cassation, les dispositions de l’article 371 de la loi du 16 décembre 1992 dite «

loi d’adaptation

» sont sans effet sur la présente affaire puisque celles de l’article

245 de l’ancien code pénal ont été reprises par l’article 434-31 du nouveau code.

Les peines prononcées pour délit d’évasion doivent donc être exécutées sans confusion possible avec celles prononcées pour les faits à raison desquels les condamnés étaient détenus lors de l’évasion, même s’il s’agit de crimes, et quelle que soit la durée de la peine criminelle à purger, même perpétuelle, cette peine n’étant pas irréversible puisque (...) le temps d’épreuve est de 15 années pour les condamnés à la réclusion criminelle à perpétuité, au terme duquel ils peuvent prétendre à la liberté conditionnelle.

La Cour relève d’ailleurs que la rédaction de l’article 434-31 du nouveau Code pénal offrant une plus grande souplesse d’application que celle de l’article 245 de l’ancien code, les dispositions nouvelles sont plus douces que les anciennes et Hakkar ne peut en conséquence revendiquer le bénéfice de l’ancien article 245 de l’ancien code. Il est donc mal fondé, sauf à rajouter à l’article 434-31 des dispositions non prévues par le législateur, à soutenir que si les peines prononcées pour évasion doivent être subies après l’exécution de la peine prononcée pour les faits pour lesquels le condamné était détenu lors de l’évasion, elles ne pourraient l’être après la suspension de l’exécution de cette peine.

L’examen du registre d’écrou montre qu’Hakkar a été placé sous mandat de dépôt le 27 juillet 1988 (...) après une tentative d’évasion et que la mention de la condamnation à la peine de 18 mois d’emprisonnement prononcée le 2 décembre 1988 par la cour d’appel de Paris, laquelle a ordonné le maintien en détention de Hakkar

(a été) portée à l’écrou le même jour. Hakkar ne peut donc affirmer qu’il a été mis en liberté en décembre 1988, ni soutenir que cette peine (...) à laquelle il a été condamné pour évasion a commencé à être exécutée le 27 juillet 1988, alors que, détenu provisoirement pour meurtre, tentative de meurtre et vol avec port d’arme, l’article

245 de l’ancien code pénal ne permettait pas l’exécution de cette peine à cette date.

Concernant la peine de 8 ans d’emprisonnement prononcée pour évasion par arrêt de la cour d’appel de Paris du 27 février 1992, cette condamnation a été portée à l’écrou le 8 décembre 1992 après rejet le 26 juin 1992 du pourvoi formé par Hakkar, lequel avait alors commencé à purger la peine de réclusion criminelle à perpétuité (...) et la réduction de peine d’une durée de 3 mois dont Hakkar a bénéficié n’est que la conséquence de la stricte application du décret de graces collectives du 2 juillet 1992.

C’est donc par des moyens erronés en droit que Hakkar prétend avoir purgé ses peines.

Concernant le moyen selon lequel celles-ci seraient prescrites, il est de jurisprudence constante que la mise à l’écrou d’une peine interrompt sa prescription, et qu’en cas de pluralité de peines portées à l’écrou, l’exécution de la première peine suspend la prescription des autres peines puisque leur exécution se heurte à un obstacle de droit.

Les dispositions de l’article 245 de l’ancien code pénal s’opposant à ce que la peine de 18 mois d’emprisonnement soit exécutée pendant le temps durant lequel Hakkar était détenu provisoirement pour les faits à raison desquels il a été condamné par la cour d’assises de l’Yonne, puis Hakkar ayant été détenu pour exécution de la peine de réclusion criminelle à perpétuité (...) les peines de 18 mois et de 8 ans d’emprisonnement ne peuvent être prescrites.

Ces peines ayant été mises successivement à exécution le 30 novembre 2000, dans le respect des dispositions de l’article 434-31 du code pénal, c’est par des moyens erronés en droit qu’Hakkar soutient être détenu arbitrairement.

Sa requête doit être déclarée mal fondée, de même que sa demande de suspension de l’exécution des peines en litige.

»

La cour d’appel se déclara par ailleurs incompétente pour connaître des difficultés d’exécution de la peine de six mois d’emprisonnement prononcée par la cour d’appel de Reims le 14 mars 1996.

Le requérant a formé contre cet arrêt un pourvoi en cassation, qui semble être actuellement pendant.

Le requérant saisit en outre la cour d’appel de deux demandes de mise en liberté qu’elle déclara irrecevables par arrêts des 20

juin et 10 juillet 2002, au motif que le requérant n’était pas prévenu, mais condamné. Il a saisi la Cour de cassation de deux pourvois.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

La loi du 15

juin

2000 renforçant la protection de la présomption d’innocence et les droits des victimes a inséré dans le Code de procédure pénale un titre III relatif au «

réexamen d’une décision pénale consécutif au prononcé d’un arrêt de la Cour européenne des Droits de l’Homme

».

[1]

Les nouveaux articles 626-1 et suivants sont ainsi rédigés

:

Article 626-1

«

Le réexamen d’une décision pénale définitive peut être demandé au bénéfice de toute personne reconnue coupable d’une infraction lorsqu’il résulte d’un arrêt rendu par la Cour européenne des droits de l’homme que la condamnation a été prononcée en violation des dispositions de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales ou de ses protocoles additionnels, dès lors que, par sa nature et sa gravité, la violation constatée entraîne pour le condamné des conséquences dommageables auxquelles la " satisfaction équitable " allouée sur le fondement de l’article 41 de la Convention ne pourrait mettre un terme.

»

Article 626-4

«

Si elle estime la demande justifiée, la commission procède conformément aux dispositions ci-après :

- Si le réexamen du pourvoi du condamné, dans des conditions conformes aux dispositions de la convention, est de nature à remédier à la violation constatée par la Cour européenne des droits de l’homme, la commission renvoie l’affaire devant la Cour de cassation qui statue en assemblée plénière ;

- Dans les autres cas, la commission renvoie l’affaire devant une juridiction de même ordre et de même degré que celle qui a rendu la décision litigieuse (...)

»

Article 626-5

«

La suspension de l’exécution de la condamnation peut être prononcée à tout moment de la procédure de réexamen par la commission ou la Cour de cassation.

»

L’ancien Code pénal posait, en son article 5, la règle du non-cumul des peines. Ce principe connaissait toutefois certaines exceptions, notamment en matière d’évasion. En effet, l’article 245 du même Code était ainsi libellé :

«

Les détenus qui se seront évadés, ou qui auront tenté de s’évader, par bris de prison ou par violence seront, pour ce seul fait, punis d’un emprisonnement de six

mois au moins, lequel pourra être élevé jusqu’à une peine égale à celle à raison de laquelle ils étaient détenus ou, s’ils étaient détenus provisoirement, à celle attachée par la loi à l’inculpation qui motivait la détention, sans qu’elle puisse, dans l’un ni l’autre cas, excéder dix années d’emprisonnement (...)

Ils subiront cette peine immédiatement après l’expiration de celle qu’ils auront encourue pour le crime ou délit à raison duquel ils étaient détenus ou immédiatement après l’arrêt ou le jugement qui les aura acquittés ou renvoyés absous dudit crime ou délit (...)

»

Le nouveau Code pénal, tout en substituant au principe du non-cumul des peines celui du cumul plafonné (articles 132-3 à 132-5) et en précisant que «

toute peine privative de liberté est confondue avec une peine perpétuelle

» (article 132-5, al. 1), a consacré la même exception, en son article 434-31, qui dispose

:

«

Nonobstant les dispositions des articles 132-2 à 132-5, les peines prononcées pour le délit d’évasion se cumulent, sans possibilité de confusion, avec celles que l’évadé subissait ou celles prononcées pour l’infraction à raison de laquelle il était détenu.

»

Une peine distincte doit être prononcée pour le délit d’évasion même lorsque le détenu est condamné à une peine perpétuelle (cf. Jurisclasseur Droit Pénal, Evasion, § 86). Selon le cas (détenu condamné en train de purger sa peine ou prévenu en détention provisoire), la peine prononcée pour évasion sera exécutée soit à l’expiration de la peine (en cours d’exécution ou ultérieurement fixée), soit immédiatement après la décision d’acquittement ou d’exemption de peine (

eod. loc.,

§§ 86 à 90).

GRIEFS

commission de réexamen, et que les condamnations mises à exécution par le ministère de la Justice ont déjà, selon lui, été exécutées en même temps que la peine perpétuelle qui les a absorbées, ou sont prescrites.

o

7 à la Convention, en ce que la commission de réexamen n’a pas, contrairement à ce qu’il demandait, anéanti les effets des arrêts de la cour d’assises de l’Yonne du 8 décembre 1989 et de la Cour de cassation du 5

décembre

1990, ce qui l’empêcherait

de facto

d’être rejugé.

EN DROIT

:

«

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales

:

a)

s’il est détenu régulièrement après condamnation par un tribunal compétent

; (...)

»

Le requérant considère qu’il aurait dû être remis en liberté dès la décision de la commission de réexamen suspendant l’exécution de la peine de réclusion criminelle qu’il était en train de purger et estime être détenu arbitrairement depuis lors.

La Cour rappelle qu’en matière de «

régularité

» d’une détention, y compris l’observation des «

voies légales

», la Convention renvoie pour l’essentiel à la législation nationale et consacre l’obligation d’en observer les normes de fond comme de procédure, mais elle exige de surcroît la conformité de toute privation de liberté au but de l’article

: protéger l’individu contre l’arbitraire (cf. notamment arrêts Amuur c. France du 25

juin 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-III, p. 850, § 50

; arrêt

Stafford c. Royaume-Uni

[GC], n

o

46295/99, § 63, CEDH 2002-IV).

La Cour constate que le requérant, outre la peine prononcée par la cour d’assises de l’Yonne, a été condamné

par la cour d’appel de Paris à dix

‑

huit

mois d’emprisonnement pour tentative d’évasion (2

décembre

1988), trois ans d’emprisonnement pour complicité de connivence à évasion (5

février

1990), huit ans d’emprisonnement pour tentative d’évasion avec violence

(27 février 1992) et, par la cour d’appel de Reims, à six mois d’emprisonnement pour détention de stupéfiants (14 mars 1996). Il ressort du dossier que le requérant a intégralement exécuté la peine de trois ans d’emprisonnement.

Il ne fait aucun doute pour la Cour - et il n’est pas contesté par le requérant - que ces condamnations ont été prononcées selon les voies légales par un tribunal compétent, au sens de l’article 5 § 1 a) précité.

Le requérant se plaint de leur mise à exécution, estimant qu’elles ont déjà été purgées dans la mesure où elles auraient, selon lui, été absorbées par la peine perpétuelle, ou seraient prescrites

La Cour relève que le requérant a été condamné pour tentatives d’évasion et observe que l’ancien (article 245) comme le nouveau Code pénal (article

434-31) prévoient en matière d’évasion une exception aux principes du non

‑

cumul ou du cumul plafonné des peines.

Pour rejeter la demande du requérant tendant à constater que ses peines correctionnelles avaient été absorbées par sa peine perpétuelle et ordonner sa libération, la cour d’appel de Paris s’est fondée sur l’article 434-31 du nouveau Code pénal

; elle a conclu, au vu du registre d’écrou que lesdites peines n’avaient pas été purgées avant le 30 novembre 2000 et s’est par ailleurs appuyée sur une jurisprudence constante pour juger qu’elles n’étaient pas prescrites et qu’en conséquence le requérant n’était pas détenu arbitrairement.

La Cour rappelle que les autorités internes sont «

mieux placées que les organes de la Convention pour vérifier le respect du droit interne

» (arrêt Quinn c. France du 22 mars 1995, série A n

o

311, p. 19, § 47) et observe qu’en l’espèce la juridiction compétente a constaté la régularité de la détention du requérant.

La Cour ne voit en l’espèce aucune raison d’arriver à une conclusion différente. Si elle ne peut que se féliciter de ce que le droit français permette désormais le réexamen d’une condamnation prononcée en violation de la Convention, elle considère qu’un constat de violation ne peut avoir pour effet de dispenser le requérant d’exécuter des peines prononcées conformément au droit interne pour des faits distincts.

Dans ces conditions, à supposer même que le requérant ait épuisé les voies de recours internes sur ce point, ce grief doit

être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

La

Cour constate que ce grief n’est pas étayé et, en particulier, que le requérant ne l’assortit d’aucune précision lui permettant de s’assurer que les conditions de l’article 35 § 1 de la Convention sont remplies et que le seuil de gravité nécessaire à l’application de l’article 3 précité est atteint.

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

anéantir les effets

» des arrêts de la cour d’assises et de la Cour de cassation et allègue la violation de l’article 4 du Protocole n

o

7 à la Convention, qui est ainsi rédigé

:

«

1.

Nul ne peut être poursuivi ou puni pénalement par les juridictions du même Etat en raison d’une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné par un jugement définitif conformément à la loi et à la procédure pénale de cet Etat.

2.

Les dispositions du paragraphe précédent n’empêchent pas la réouverture du procès, conformément à la loi et à la procédure pénale de l’Etat concerné, si des faits nouveaux ou nouvellement révélés ou un vice fondamental dans la procédure précédente sont de nature à affecter le jugement intervenu.

3.

Aucune dérogation n’est autorisée au présent article au titre de l’article

15 de la Convention.

»

La Cour observe que la commission de réexamen n’a pas pour compétence de «

casser

» une précédente décision, mais de renvoyer l’affaire pour un nouvel examen devant une nouvelle juridiction, ce qu’elle a fait, en conformité avec le paragraphe 2 ci-dessus.

Dès lors, ce grief doit également être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président

[1]

L’article 89 de la loi précise que, pour l'application des dispositions des articles 626-1 et suivants, les décisions du Comité des ministres du Conseil de l'Europe rendues après une décision de la Commission européenne des droits de l'homme sont assimilées aux décisions de la Cour.