JULIEN contre la FRANCE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 42276/98 prezentate de Lucien Jullien împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 1 august 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială a Curții din 12 septembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Lucien Julien, este un resortisant belgian, născut în 1918 și rezident în Varangeville (Franța). Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul se declară proprietarul unui canal, al unui baraj și al unei întreprinderi hidroelectrice situate pe teritoriul a două comune, Varangeville și Saint-Nicolas-de-Port. Prima procedură La 17 noiembrie 1986, reclamantul a înaintat o cerere Tribunalului Administrativ din Nancy de a declara municipalitatea Saint-Nicolas-de-Port răspunzătoare pentru daunele aduse instalației sale hidroelectrice din Champy La data de 13 octombrie 1986, președintele tribunalului a emis o expertiză și la data de 5 martie 1987 a fost depus raportul de competență. La 27 noiembrie 1989, reclamantul a înaintat o a doua cerere în fața instanței care intenționa ca această comună să fie declarată responsabilă pentru pierderea producției centralei sale din Saint-Nicolas-de-Port, ca urmare a intervenției angajaților comunei. Prin hotărârea din 11 iulie 1991, tribunalul a alăturat ambele cereri. El le-a respins în termenii următori (...) Cu privire la responsabilitatea care se aplică în temeiul articolelor 6 și 10 din decretele prefectului de Morethe și Moselle din data de 11 ianuarie 1935 care sunt opozabile [reclamantului], acesta este obligat să asigure înălțarea așa-numitului canal de filare și a canalului de scurgere al instalației sale Champy ;că deficiența sa l-a determinat pe primarul comunei Saint-Nicolas-de-Port să intervină la 19 mai 1982, în conformitate cu dispozițiile articolului 10 din decretele supraevocate, pentru a asigura, în locul său, o scurgere a apelor compatibilă cu salubritatea publică prin ridicarea supapelor stației Champy ; că, în cazul în care modalitățile de intervenție a funcționarilor comunei sunt la origine cel puțin o parte din tulburările care afectează instalațiile [reclamantului], rezultă din laminarea, pe de o parte, că reclamantul nu și-a menținut instalațiile într-o stare de întreținere care să permită intervenții ușoare, pe de altă parte, și conform propriilor sale termeni, că el însuși nu avea acces la mecanismele de ridicare a supapelor stației Champy ; că, în aceste condiții, daunele cauzate la 19 mai 1982 fiind cauzate exclusiv de neglijența reclamantului, acesta nu este întemeiat să caute responsabilitatea comunei pe motiv de dezordine a pierderilor din exploatare (...) [reclamantul] se limitează la producerea unor calcule teoretice care nu pot stabili că producția instalațiilor sale a fost afectată de intervențiile supraevocate. (...) Reclamantul a intervenit în apelul judecătoresc. Prin hotărârea din 31 decembrie 1992, instanța administrativă dapp a lui Nancy a respins cererea considerând că: (...) Manevrele sus-vocate au fost efectuate pe baza articolului 10 din lacună al prefectului de Morethe și Moselle din data de 11 ianuarie 1935 privind decontarea de apă aplicabilă titularului autorizației de a dispune de energia Morethei din Saint-Nicolas-de-Port prin intermediul canalului așa-numit "Filatures" ; (...) care rezultă din legislația privind poliția și conservarea apelor, în special art. 111 din Codul rural, numai atunci când primarul își exercită competențele conferite de dispozițiile supra-rechemate, acesta acționează ca agent al statului membru ; că, în consecință, numai responsabilitatea pentru lamaie este probabil să fie angajată din cauza manevrelor de pliere ordonate de primarul din Saint Nicolas-de-Port ; căi ... care tinde la condamnarea comunei (...) este prost direcționat (...) La 18 martie 1993, reclamantul a formulat un recurs în fața Consiliului de Stat. Prin hotărârea din 10 februarie 1997, Consiliul de Stat a respins recursul în aceleași condiții ca și Curtea Administrativă de Apel pentru nereguli ale procedurii și, prin care se soluționa cauza pe fond, a respins recursul în aceleași condiții ca și Curtea Administrativă de Apel. La 28 decembrie 1989, reclamantul a înaintat o cerere Tribunalului Administrativ din Nancy privind recunoașterea drepturilor sale întemeiate în titlu pe amenajarea hidroelectrică a Varangeville și Saint-Nicolas-de-Port și anularea pentru exces de putere a două decrete din 1935 de reglementare a utilizării de energie hidraulică pentru centralele electrice din Butte și Champy Prin hotărârea din 11 iulie 1991, Tribunalul a respins cererea reclamantului și a considerat, printre altele, că concluziile reclamantului, care urmăreau prin interpretarea unor texte vechi să declare că instituțiile din "Butte" și "Champy" au o existență legală, nu erau admisibile. La 26 septembrie 1991, reclamantul a anulat hotărârea în fața Consiliului de Stat. Prin hotărârea din 10 februarie 1997, Consiliul de Stat, evocând cererea în interpretare prezentată de solicitant, după anularea hotărârii în această privință, declarația nefondată (...) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . A fost construită în 1851 pe domeniul public și, prin urmare, a fost supusă normelor privind domanialitatea publică; întrucât, prin urmare, reclamantul nu poate pretinde că deține un drept întemeiat în temeiul acestei fabrici; pe de altă parte, din piesele din dosar reiese că fabrica Champy, creată în 1516, a fost vândută ca bun național la 19 decembrie 1791 ; (...) exploatarea sa nu putea rezulta decât dintr-o autorizație administrativă; întrucât, în consecință, reclamantul nu are mai mult temei să se prevaleze de drepturi întemeiate pe titlu pentru această instalație (...) GRIFS 1. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurilor în fața instanțelor administrative. 2. Invocând, de asemenea, art. 6 alineatul (1), reclamantul consideră că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Consiliului de la . (1) Reclamantul se plânge cu privire la durata procedurilor și: art. 6 alin. (1) din Convenție ale cărei dispoziții relevante se citesc astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) asupra excepției impuse de guvern Guvernul ridică o excepție de la obligația de a nu epuiza căile de atac interne și consideră că reclamantul dispunea de o cale de atac eficientă în temeiul căreia poate denunța durata procedurii și poate obține despăgubiri. Acesta arată că aceasta rezultă din jurisprudența Consiliului de Stat (Darmont, Ass., 29 decembrie 16978, Rec., p. 542) că o abatere gravă comisă de o instanță administrativă în exercitarea funcției sale jurisdicționale este susceptibilă de a-și asuma răspunderea. El produce două hotărâri pronunțate în 1999 de tribunalul administrativ din Paris (Magiera, 24 iunie 1999 ; Levy, 30 septembrie 1999) care ar indica că durata unei proceduri este susceptibilă de a pune în pericol această responsabilitate. Guvernul adaugă că, în cauza Magiera, Curtea Administrativă de Apel de la Paris, prin hotărârea din 11 iulie 2001, a primit pentru prima dată concluzii de despăgubire în vederea reparării prejudiciilor cauzate de o necunoaștere a condițiilor prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție în ceea ce privește termenul rezonabil, fără a solicita demonstrarea existenței unei abateri grave. În consecință, instanța de apel a acordat reclamantului o indemnizație de 30 000 FRF pentru o procedură care a durat șapte ani și șase luni. Guvernul consideră că recursul este clar stabilit și că recursul este inadmisibil pentru neobosirea căilor de atac interne. Recurentul contestă această teză și susține că nu i s-ar putea opune o acțiune de despăgubire care nu a fost în mod efectiv în momentul faptelor și al introducerii cererii sale la Strasbourg. Curtea constată că hotărârile Tribunalului Tribunalul Administrativ din Paris, pronunțat în 1999 și Tribunalul Administrativ din Paris din 11 iulie 2001 sunt revocate la data de 1 August 1997. Pe de altă parte, atunci când procedurile în litigiu au început în 1986 și 1989, jurisprudența la care se face referire Ön Õ nu a fost stabilită în niciun fel. Prin urmare, excepția Õ guvernului trebuie respinsă. Guvernul susține că cauzele prezentate instanței administrative prezentau o anumită complexitate, în special din cauza multiplicității procedurilor și a măsurii de competență care a întârziat cu cel puțin șase luni procesul de soluționare a cauzei. Întrucât reclamantul a prezentat trei cereri separate, a treia după mai mult de trei ani de la prima cerere, a fost necesară o bună administrare a justiției să le instruiască simultan, ceea ce a avut ca efect amânarea judecății primei. În mod similar, în fața Consiliului de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Guvernul adaugă, în cele din urmă, că reclamantul se prevalează de texte atât de vechi ca multe dintre cele cu dificultăți de analiză care au prelungit în mod necesar procedura. Guvernul impune reclamantului responsabilitatea anumitor termene : în fața instanței administrative, reclamantul ar fi așteptat punerea în funcțiune a cauzei pentru a prezenta noi concluzii de despăgubire. În fața Consiliului de Stat, ultimul memoriu ar fi fost înregistrat la 11 iunie 1996, adică la aproape cinci ani după cererea inițială. Prin urmare, guvernul consideră că caracteristicile cauzei nu se bazau pe o soluționare rapidă a cauzei și că o apreciere generală a procedurii în fața a trei grade de instanțe nu arată nicio încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. Curtea consideră, având în vedere criteriile prevăzute de jurisprudența sa în materie de termen rezonabil, și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. (2) Reclamantul se plânge de necomunicarea concluziilor comisarului pentru guvern în fața Consiliului de Stat și a art. 6 alin. (1) din Convenție, ale căror dispoziții relevante se citesc astfel Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul consideră că cauza este lipsită de temei și amintește că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Reclamantul adaugă la argumentul său inițial cel al prezenței comisarului guvernului la deliberările Consiliului de Stat și insistă asupra caracterului neconflict al procedurii, chiar dacă a avut posibilitatea de a depune o notă deliberată pentru a răspunde concluziilor comisarului guvernului. Curtea arată că cauza reclamantului întemeiat pe prezența comisarului guvernului în mod deliberat în fața Consiliului de Stat nu a fost formulată în cererea sa inițială și, prin urmare, consideră, în lumina deciziei interne definitive, fie la 10 februarie 1997, că este întârziată în raport cu termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Pe de altă parte, Curtea reamintește că aceaceasta este pronunțată recent cu privire la necomunicarea prealabilă a concluziilor comisarului pentru guvern și la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . [GC] nr. 39594/98, 07.06.2001), Comisia a considerat, în unanimitate, că art. 6 alineatul (1) din Convenția nr. 6 nu era încălcat în măsura în care garanțiile procedurale oferite justițiabililor permiteau să contribuie la respectarea contradicției și astfel erau satisfăcătoare din punctul de vedere al dreptului la un proces echitabil (a se vedea punctele 72-76 din hotărâre). Prin urmare, Curtea consideră că cauza reclamantului trebuie respinsă pentru neatenție vădită de temei în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declar în unanimitate, admisibil, toate mijloacele de fond rezervate, cauza reclamantului întemeiat pe durata procedurilor Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Georg rememorează Președintele

TROISIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 42276/98

présentée par Lucien JULIEN

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 25 avril 2002 en une chambre composée de

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

J.

Hedigan

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et

de

M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 1

er

août 1997,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu la décision partielle de la Cour du 12 septembre 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Lucien Julien, est un ressortissant belge, né en 1918 et résidant à Varangeville (France).

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant se dit propriétaire d’un canal, d’un barrage et d’une entreprise hydroélectrique située sur le territoire de deux communes, Varangeville et Saint-Nicolas-de-Port.

Première procédure

Le 17 novembre 1986, le requérant introduisit une requête devant le tribunal administratif de Nancy tendant à ce que la commune de Saint-Nicolas-de-Port soit déclarée responsable des dommages occasionnés à son installation hydroélectrique du «

Champy

», consistant en diverses dégradations ainsi qu’en la perte de production qu’il a subie du fait de l’immobilisation de son installation du 13 mars 1984 au 25 mars 1986, et à ce que celle-ci soit condamnée à l’indemniser.

Le 13 octobre 1986, le président du tribunal ordonna une expertise. Le 5

mars 1987, le rapport d’expertise fut déposé.

Le 27 novembre 1989, le requérant déposa une seconde requête devant le tribunal tendant à ce que ladite commune soit déclarée responsable de la perte de production de sa centrale de Saint-Nicolas-de-Port consécutive à l’intervention des employés de la commune.

Par un jugement du 11 juillet 1991, le tribunal joignit les deux requêtes. Il les rejeta dans les termes suivants

:

«

(...)

Sur la responsabilité

Considérant qu’en application des dispositions des articles 6 et 10 des arrêtés du préfet de Meurthe et Moselle en date du 11 janvier 1935 qui sont opposables [au requérant], celui-ci est tenu d’assurer la salubrité tant du canal dit des filatures que du canal de fuite de son installation du Champy

; que sa carence a conduit le maire de la commune de Saint-Nicolas-de-Port à intervenir, le 19 mai 1982, en application des dispositions de l’article 10 des arrêtés sus-évoqués, en vue d’assurer, en ses lieu et place, un écoulement des eaux compatible avec la salubrité publique en levant les vannes de la station du Champy

; que si les modalités d’intervention des agents de la commune sont à l’origine d’une partie au moins des désordres affectant les installations [du requérant], il résulte de l’instruction d’une part que le requérant n’a pas maintenu ses installations dans un état d’entretien permettant des interventions aisées, d’autre part, et selon ses propres termes, que lui-même n’avait pas accès aux mécanismes de levage des vannes de la station du Champy

; que dans ces conditions, les dommages occasionnés le 19 mai 1982 étant exclusivement imputables aux négligences du requérant, il n’est pas fondé à rechercher la responsabilité de la commune à raison desdits désordres

;

Sur les pertes d’exploitation

(...) [le requérant] se borne à produire des calculs théoriques qui ne peuvent établir que la production de ses installations a été affectée par les interventions sus-évoquées.

(...)

»

Le requérant interjeta appel du jugement. Par un arrêt du 31 décembre 1992, la cour administrative d’appel de Nancy rejeta la requête en considérant :

«

(...)

Les manœuvres sus-évoquées ont été effectuées sur le fondement de l’article 10 de l’arrêté du préfet de Meurthe et Moselle en date du 11 janvier 1935 portant règlement d’eau applicable au détenteur de l’autorisation de disposer de l’énergie de la Meurthe à

Saint-Nicolas-de-Port par l’intermédiaire du canal dit des Filatures

; (...) qu’il résulte de la législation relative à la police et à la conservation des eaux et notamment de l’article 111 du code rural que lorsque le maire fait usage des pouvoirs que lui confèrent les dispositions sus-rappelées, il intervient comme agent de l’Etat

; que par suite, seule la responsabilité de l’Etat est susceptible d’être engagée en raison des manœuvres des vannes ordonnées par le maire de Saint- Nicolas-de-Port

; qu’ainsi la requête (...) qui tend à la condamnation de la commune (...) est mal dirigée (...)

»

Le 18 mars 1993, le requérant forma un pourvoi devant le Conseil d’Etat. Par un arrêt du 10 février 1997, le Conseil d’Etat annula l’arrêt de la cour administrative d’appel pour irrégularité de la procédure, et, réglant l’affaire au fond, rejeta le pourvoi dans des termes identiques à ceux de la cour administrative d’appel.

Seconde procédure

Le 28 décembre 1989, le requérant introduisit une requête devant le tribunal administratif de Nancy, tendant à la reconnaissance de ses droits fondés en titre sur l’aménagement hydroélectrique de Varangeville et Saint-Nicolas-de-Port, et à l’annulation pour excès de pouvoir de deux arrêtés de 1935 réglementant l’utilisation de l’énergie hydraulique pour les centrales de la «

Butte

» et du «

Champy

».

Par un jugement du 11 juillet 1991, le tribunal rejeta la requête du requérant. Il considéra notamment que les conclusions du requérant, tendant par voie d’interprétation de textes anciens

à faire déclarer que les établissements de «la Butte

» et

du «Champy

» ont une existence légale, n’étaient pas recevables.

Le 26 septembre 1991, le requérant demanda l’annulation du jugement devant le Conseil d’Etat.

Par un arrêt du 10 février 1997, le Conseil d’Etat, évoquant la demande en interprétation présentée par le requérant, après avoir annulé le jugement sur ce point, la déclara non fondée

:

«

(...)

Considérant, d’une part,

qu’il est constant que l’usine de la «

Butte

» a été construite en 1851 sur le domaine public et qu’elle était donc soumise aux règles de la domanialité publique

; que dès lors, le requérant ne peut prétendre qu’il détient un droit fondé en titre de cette usine

;

Considérant, d’autre part, qu’il ressort des pièces du dossier que l’usine du «

Champy

», créée en 1516, a été vendue comme bien national le 19 décembre 1791

; (...) son exploitation ne pouvait résulter que d’une autorisation administrative

; que par suite, le requérant n’est pas davantage fondé à se prévaloir de droits fondés en titre pour cette installation

;

(...)

»

GRIEFS

EN DROIT

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Sur l’exception soulevée par le Gouvernement

Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il estime que le requérant disposait en droit interne d’un recours efficace dans le cadre duquel il peut dénoncer la durée de la procédure et obtenir réparation. Il expose qu’il résulte de la jurisprudence du Conseil d’Etat ( Darmont, Ass., 29 décembre 16978, Rec. p. 542) qu’une faute lourde commise par une juridiction administrative dans l’exercice de sa fonction juridictionnelle, est susceptible d’engager sa responsabilité. Il produit deux jugements prononcés en 1999 par le tribunal administratif de Paris (Magiera, 24 juin 1999

; Lévy, 30

septembre 1999) qui indiqueraient que

la durée d’une procédure est susceptible de mettre cette responsabilité en jeu. Le Gouvernement ajoute que, dans l’affaire Magiera, la cour administrative d’appel de Paris a, par un arrêt du 11 juillet 2001, pour la première fois fait droit à des conclusions indemnitaires en réparation de préjudices nés d’une méconnaissance des stipulations de l’article 6 § 1 de la Convention quant au délai raisonnable sans exiger la démonstration de l’existence d’une faute lourde. La cour d’appel a en conséquence alloué au demandeur une indemnité de 30

000

FRF pour une procédure ayant duré sept ans et six mois. Le Gouvernement considère que le recours est clairement établi et que le grief est irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes.

Le requérant conteste cette thèse et affirme que l’on ne saurait lui opposer un recours indemnitaire qui n’était pas effectif au moment des faits et de l’introduction de sa requête à Strasbourg.

La Cour note que les jugements du

tribunal administratif de Paris rendus en 1999 et l’arrêt de la cour administrative d’appel de Paris du 11 juillet 2001 sont postérieurs à l’introduction de la requête, soit le 1

er

août 1997. Par ailleurs, lorsque les procédures litigieuses ont débuté, en 1986 et 1989, la jurisprudence à laquelle se réfère le Gouvernement n’était aucunement établie. Dès lors, l’exception soulevée par le Gouvernement doit être rejetée.

Sur le bien-fondé du grief

Le Gouvernement soutient que les affaires soumises au juge administratif présentaient une certaine complexité en raison notamment de la multiplicité des procédures et de la mesure d’expertise sollicitée qui a retardé de six

mois au moins l’instruction de l’affaire. Dès lors que le requérant a présenté trois requêtes distinctes, la troisième plus de trois ans après la première, il était d’une bonne administration de la justice de les instruire simultanément, ce qui a eu pour effet de retarder le jugement de la première. De même, devant le Conseil d’Etat, il était d’une bonne administration de la justice de différer l’instruction du premier pourvoi pour attendre que la cour administrative d’appel statue sur l’appel interjeté devant elle à l’encontre de l’autre jugement. Le Gouvernement ajoute enfin que le requérant se prévalait de textes aussi anciens que nombreux présentant des difficultés d’analyse qui ont nécessairement allongé la procédure.

Le Gouvernement impute au requérant la responsabilité de certains délais

: devant le tribunal administratif, le requérant aurait attendu la mise au rôle de l’affaire pour présenter de nouvelles conclusions indemnitaires. Devant le Conseil d’Etat, le dernier mémoire aurait été enregistré le 11 juin 1996, soit près de cinq ans après la requête initiale.

Le Gouvernement estime donc que les caractéristiques de l’affaire ne se prêtaient pas à un règlement rapide du contentieux et qu’une appréciation globale de la procédure devant trois degrés de juridictions ne révèle pas de violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Le requérant dénonce les dysfonctionnements de la justice administrative et persiste dans son grief.

La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en matière de «

délai raisonnable

», et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement considère que le grief est dépourvu de fondement et rappelle qu’il vient d’en être jugé ainsi par la Cour dans son arrêt du 7 juin 2001 (

Kress c. France

[GC]

, n° 39594/98).

Le requérant ajoute à son grief initial celui de la présence du commissaire du Gouvernement au délibéré du Conseil d’Etat et insiste sur le caractère non contradictoire de la procédure alors même qu’il avait la possibilité de déposer une note en délibéré pour répondre aux conclusions du commissaire du Gouvernement.

La Cour relève que le grief du requérant tiré de la présence du commissaire du Gouvernement au délibéré devant le Conseil d’Etat n’était pas formulé dans sa requête initiale, et considère dès lors, eu égard à la décision interne définitive, soit le 10 février 1997, qu’il est tardif au regard du délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention.

Par ailleurs, la Cour rappelle qu’elle s’est récemment prononcée sur la non-communication préalable des conclusions du commissaire du Gouvernement et l’impossibilité d’y répondre à l’audience au regard du droit à un procès équitable garanti par l’article 6 § 1 de la Convention. Ainsi, dans l’affaire

Kress c. France

[GC] n° 39594/98, 07.06.2001), elle a jugé, à l’unanimité, que l’article 6 § 1 de la Convention n’était pas violé dans la mesure où des garanties procédurales offertes aux justiciables permettaient de contribuer au respect du contradictoire et étaient ainsi satisfaisantes sous l’angle du droit à un procès équitable (voir paragraphes 72 à 76 de l’arrêt).

Dès lors, la Cour estime que le grief du requérant doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevable,

tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de la durée des procédures

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent

Berger

Georg

ress

Greffier

Président