MARIONNEAU et l'ASSOCIATION FRANCAISE DES HEMOPHILES contre la FRANCE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 77654/01 prezentată de Patrick MARIONAU și LÂNGĂ FRANCEZA HEMOPHILES împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se întrunește la 25 aprilie 2002 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens dnii J.-P. Costa Bonello Bototarova Kovler Steiner judecătorii dl Søren Nielsen Grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată prezentată Curții Europene a Drepturilor Omului la 28 septembrie 2001, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie DE FAPT Primul reclamant, dl Patrick Marionneau, este un resortisant francez născut în 1955 și rezident în Luçon. A doua reclamantă, asociația franceză a hemofililor, este o persoană juridică de drept francez al cărei sediu se află la Paris.

Ambii sunt reprezentați în fața Curții de către dl Hubin-Paugam, avocat în baroul Parisului. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Primul reclamant este hemofilic și trebuie să primească în mod regulat transfuzii de sânge. El a fost contaminat cu virusul SIDA în timpul acestor transfuzii ; în acest scop, a primit o despăgubire, plătită de fondul de despăgubire pentru transfuziile hemofilice instituite prin Legea nr. 91-1406 din decembrie 1991. La 29 mai 1990, a fost informat că a fost, de asemenea, contaminat cu virusul hepatitei C ( VHC) ; el suferă astăzi de hepatită cronică C severă. Acesta expune faptul că sursa acestei contaminări se află, de asemenea, în transfuziile menționate anterior.

În mai 1999, el a atribuit Fundația Națională de Transfuzie Sângene ( În opinia instanței (judecarea din 2 aprilie 2001), aceasta a subliniat faptul că, potrivit instanței (judecarea din 2 aprilie 2001), există prezumții grave, precise și concordante că contaminarea sa a fost cauzată de produsele din sânge furnizate de acest organism.

este foarte probabil, ca să nu fie evident, că domnul Marionneau a primit produse contaminate cu VHC în timpul vieții sale, fără a putea stabili cu precizie data acestei contaminări care s-ar putea să se întâmple după 1971 și în anii 1970-2018, că domnul Marionneau a primit produse din sânge de la FNTS și, probabil, alte unități de transfuzie de sânge mai ales la Roche pe Yon până în 1968, la Chaméry din 1968 până în 1975, apoi din 1975 la Spitalul Necker din Paris, și constată că aceasta reprezintă factori de risc, pe de o parte, transfuziile și, pe de altă parte, riscul nozocomial din cauza numeroaselor spitalizări și îngrijiri pe care pacientul le-a suferit, care constituie și porți de intrare pentru VHC.

În hotărârea sa din 2 aprilie 2001, tribunalul în litigiu a existat în speță un risc de contaminare cu nocozomială ca urmare a numeroaselor spitalizări ale reclamantului și a numeroaselor îngrijiri medicale pe care le-a primit și că nu se putea stabili că contaminarea era ulterioară anului 1975, perioada în care persoana respectivă suferise la spitalul Necker transfuzii de produse furnizate de FNTS (și anume, nu se putea susține că FNTS furnizase alte centre de transfuzie frecventate anterior). Instanța concluzionează că nu a reieșit că contaminarea reclamantului cu virusul hepatitic C a fost cauzată de produsele furnizate de FNTS și că, în consecință, în ceea ce privește piesele produse, răspunderea acestuia nu poate fi angajată de către acest șef.

Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții denunță o încălcare a dreptului primului reclamant la un proces echitabil, rezultând din faptul că hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Paris l-a exonerat pe acesta din urmă de cererile sale pe motiv că nu a reușit să dovedească existența unui fapt imposibil de dovedit. În acest fel, instanța ar fi reținut o condiție inaccesibilă, care ar fi reprezentat un obstacol absolut în calea exercitării oricărei acțiuni de către un hemofil în fața unei instanțe franceze. În plus, acest lucru ar caracteriza o încălcare a articolului 13 din Convenție. Invocând art. 14 din Convenție, reclamanții denunță o discriminare care rezultă din faptul că statul a instituit un mecanism specific de despăgubire pentru persoanele infectate cu virusul SIDA în timpul transfuziilor de sânge și că persoanele infectate cu virusul hepatitei C în aceleași circumstanțe nu beneficiază de astfel de dispoziții.

În ceea ce privește cererea în acest sens este prezentată de către Asociația franceză a hemofililor Curtea amintește că, în conformitate cu art. 34 din convenție, aceasta poate fi sesizată de orice persoană fizică, organizație guvernamentală sau grup de persoane fizice care se declară victima unei încălcări de către una dintre părțile înalte contractante a drepturilor recunoscute de convenție sau de protocoalele sale. (...) În consecință, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de această dispoziție, orice(e) solicitant(e) trebuie să fie în măsură să demonstreze că Õil sau aceaceasta este în cauză(e) direct prin încălcarea sau încălcarea convenției pe care o atribuie (a se vedea, printre altele, CMDE, Ettahiri și alți 13 reclamanți c. Franța, cereri n 39527/98 și 39531/98, decizie din 30 martie 1999 Cu toate acestea, circumstanțele denunțate în speță se referă la situația primului reclamant.

El nu poate fi susținut mai mult decât se referă la asociația reclamantă însăși, cu atât mai puțin cu cât aceasta nu era parte la procedura internă. Singurul fapt că această asociație are ca obiect statutar apărarea intereselor hemofililor nu este suficient pentru a-i conferi calitatea de victimă în sensul articolului 34 menționat anterior. În consecință, în acest scop a fost introdusă de a doua reclamantă, cererea este incompatibilă rațională personae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

La cererea în care este prezentată de domnul Marionneau Primul reclamant denunță o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, care rezultă din faptul că judecata tribunalului de mari instanțe din Paris l-a decăzut din cererile sale pe motiv că nu a avut nici o legătură cu existența unui fapt imposibil de dovedit În acest fel, instanța ar fi reținut o condiție inaccesibilă, care ar fi reprezentat un obstacol absolut în calea exercitării oricărei acțiuni de către un hemofil în fața unei instanțe franceze. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Aceste circumstanțe ar caracteriza, de asemenea, o încălcare a articolului 13 din Convenție, care este astfel formulată.

Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea constată că primul reclamant nu a recurs la hotărârea din 2 aprilie 2001. Aceasta deduce din aceasta că nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție și că această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4). Primul reclamant denunță o discriminare de care ar fi victima, ca urmare a faptului că statul a instituit un mecanism specific de despăgubire pentru persoanele infectate cu virusul SIDA în cadrul transfuziilor de sânge și că persoanele infectate cu virusul hepatitei C în aceleași circumstanțe nu beneficiază de astfel de dispoziții.

Acesta se referă la art. 14 din Convenție, conform căruia Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Curtea reamintește că art. 14 completează celelalte clauze normative ale Convenției și ale Protocoalelor; acesta nu are existență independentă, ci este valabil numai pentru: În speță, reclamantul nu menționează cu care dintre aceste alte clauze intenționează să combine art. 14. Cu toate acestea, Curtea consideră că este vorba, în esență, despre o încălcare a acestei dispoziții, combinată cu art. 1 din Protocolul nr. 1, potrivit căruia Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale.

Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână În acest sens, primul reclamant declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte adjunct

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 77654/01 présentée par Patrick MARIONNEAU et

L’ASSOCIATION FRANCAISE DES HEMOPHILES

contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 25 avril 2002 en une chambre composée de M. C.L. Rozakis , président , M me F. Tulkens , MM. J.-P. Costa , G. Bonello , M me S. Botoucharova , M. A. Kovler , M me E. Steiner , juges , et de M. Søren Nielsen , greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Cour européenne des Droits de l’Homme le 28 septembre 2001, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le premier requérant, M. Patrick Marionneau est un ressortissant français né en 1955 et résidant à Luçon. La seconde requérante, l’association française des hémophiles, est une personne morale de droit français dont le siège se trouve à Paris.

Tous deux sont représentés devant la Cour par M e Hubin-Paugam, avocat au barreau de Paris. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme il suit. Le premier requérant est hémophile et doit régulièrement recevoir des transfusions sanguines. Il fut contaminé par le virus du sida à l’occasion de ces transfusions ; à ce titre, il perçut une indemnité, versée par le fonds d’indemnisation pour les transfusés hémophiles mis en place par la loi n° 91-1406 du 31 décembre 1991. Le 29 mai 1990, il fut informé qu’il était également contaminé par le virus de l’hépatite C (« VHC ») ; il souffre aujourd’hui d’une hépatite C chronique sévère. Il expose que la source de cette contamination se trouve également dans les transfusions susmentionnées.

En mai 1999, il assigna la Fondation Nationale de Transfusion Sanguine (« FNTS ») devant le tribunal de grande instance de Paris aux fins d’obtenir indemnisation de ses préjudices ; il soutenait qu’il existait des « présomptions graves, précises et concordantes » que sa contamination trouvait son origine dans les produits sanguins fournis par cet organisme.

Une expertise avait été ordonnée en référé le 18 août 1998 ; elle souligne, selon le tribunal (jugement du 2 avril 2001), qu’ « il est hautement probable, pour ne pas dire évident, que M. Marionneau a reçu des produits contaminés par le VHC au cours de sa vie, sans pouvoir fixer avec précision la date de cette contamination qui pourrait se situer après 1971 et au cours des années 1970-1980 », « que M. Marionneau a reçu des produits sanguins de la FNTS et peut-être d’autres établissements de transfusion sanguine », et qu’il « a été transfusé notamment à la Roche sur Yon jusqu’en 1968, à Chambéry de 1968 à 1975 puis à compter de 1975 à l’hôpital Necker à Paris », et constate « comme facteurs de risques d’une part les transfusions et d’autre part le risque nosocomial en raison des nombreuses hospitalisations et soins subis par le patient qui constituent aussi des portes d’entrée pour le VHC ». Dans son jugement du 2 avril 2001, le tribunal en déduit qu’il existait en l’espèce un risque de contamination par voie nocosomiale du fait des nombreuses hospitalisations du requérant et des nombreux soins qu’il reçut, et qu’il ne pouvait être établi que la contamination était postérieure à 1975,

période à laquelle l’intéressé avait subi à l’hôpital Necker des transfusions de produits fournis par la FNTS (alors qu’il n’était pas soutenu que la FNTS avait approvisionné les autres centres de transfusion fréquentés antérieurement). Le tribunal conclut qu’ « il n’apparaît pas établi » que la contamination du requérant par le virus de l’hépatite C a été causée par des produits fournis par la FNTS et qu’en conséquence, « en l’état des pièces produites, la responsabilité de celle-ci ne peut être engagée de ce chef ». Le requérant fut ainsi débouté de ses demandes. Il n’interjeta pas appel de ce jugement.

GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants dénoncent une violation du droit du premier requérant à un procès équitable, résultant de ce que le jugement du tribunal de grande instance de Paris a débouté celui-ci de ses demandes au motif qu’il ne démontrait pas « l’existence d’un fait impossible à prouver » ; le tribunal aurait ainsi retenu une condition inaccessible, constitutive d’un obstacle absolu à l’exercice de tout recours par un hémophile devant une juridiction française. Cela caractériserait en outre une violation de l’article 13 de la Convention.

2. Invoquant l’article 14 de la Convention, les requérants dénoncent une discrimination résultant du fait que l’Etat a mis en place un mécanisme d’indemnisation spécifique au profit des personnes contaminées par le virus du sida à l’occasion de transfusions sanguines, et que les personnes contaminées par le virus de l’hépatite C dans les mêmes circonstances ne bénéficient pas de telles dispositions. EN DROIT A. Sur la requête en ce qu’elle est présentée par l’association française des hémophiles 1. La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 34 de la Convention, elle « peut être saisie par toute personne physique, toute organisation non gouvernementale ou tout groupe de particuliers qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus par la Convention ou ses protocoles.

(...) ». Il en résulte que pour satisfaire aux conditions posées par cette disposition, tout(e) requérant(e) doit être en mesure de démontrer qu’il ou elle est concerné(e) directement par la ou les violations de la Convention qu’il ou elle allègue (voir, notamment, CMDE, Ettahiri et 13 autres requérants c. la France, requêtes n os 39527/98 et 39531/98, décision du 30 mars 1999 ). Or les circonstances dénoncées en l’espèce se rapportent à la situation du premier requérant. Il ne peut être soutenu qu’elles concernent l’association requérante elle-même, d’autant moins qu’elle n’était pas partie à la procédure interne.

Le seul fait que ladite association a pour objet statutaire la défense des intérêts des hémophiles ne suffit pas à lui conférer la qualité de victime au sens dudit article 34. En conséquence, en ce qu’elle a été introduite par la seconde requérante, la requête est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur la requête en ce qu’elle est présentée par M. Marionneau 2. Le premier requérant dénonce une violation de son droit à un procès équitable, résultant de ce que le jugement du tribunal de grande instance de Paris l’a débouté de ses demandes au motif qu’il ne démontrait pas « l’existence d’un fait impossible à prouver » ; le tribunal aurait ainsi retenu une condition inaccessible, constitutive d’un obstacle absolu à l’exercice de tout recours par un hémophile devant une juridiction française.

Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Ces circonstances caractériseraient en outre une violation de l’article 13 de la Convention, lequel est ainsi libellé : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

» La Cour constate que le premier requérant n’a pas interjeté appel du jugement du 2 avril 2001. Elle en déduit qu’il n’a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention et que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4. 3. Le premier requérant dénonce une discrimination dont il serait victime, résultant du fait que l’Etat a mis en place un mécanisme d’indemnisation spécifique au profit des personnes contaminées par le virus du sida à l’occasion de transfusions sanguines, et que les personnes contaminées par le virus de l’hépatite C dans les mêmes circonstances ne bénéficient pas de telles dispositions.

Il invoque l’article 14 de la Convention, aux termes duquel : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » La Cour rappelle que l’article 14 complète les autres clauses normatives de la Convention et des Protocoles ; il n’a pas d’existence indépendante, puisqu’il vaut uniquement pour « la jouissance des droits et libertés » qu’elles garantissent.

En l’espèce, le requérant n’indique pas avec laquelle de ces autres clauses il entend combiner l’article 14. La Cour estime cependant qu’il dénonce en substance une violation de cette disposition, combinée avec l’article 1 du Protocole n° 1, aux termes duquel : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. (...) ». En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief tiré des articles 14 de la Convention et 1 du Protocole n° 1 combinés en ce qu’il est soulevé par le premier requérant ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président