SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45681/99 prezentate de Alain GUTFRUEND împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea menționată anterior, depusă la 6 ianuarie 1999 și înregistrată la 26 ianuarie 1999, având în vedere observațiile guvernului pârât și observațiile ca răspuns al reclamantului, După ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul este un cetățean francez, născut în 1963 și rezident în Dettwiller (Franța). Vallens, avocat în Baroul Saverne. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Prin ordonanța penală din 8 octombrie 1997, reclamantul a fost condamnat, pentru faptele de violență care au dus la nici o incapacitate de muncă împotriva soției sale, la o amendă de 1 La 8 decembrie 1997, el a formulat opoziție la această ordonanță în fața instanței de poliție din Saverne. Prin actul executor din 3 iulie 1998, reclamantul a fost citat să se prezinte la 15 septembrie 1998 în fața acestei instanțe a șefului de violență voluntară care nu a dus la incapacitatea de muncă. amendare de 4 clase La 11 august 1998, reclamantul a formulat o cerere de asistență judiciară în fața biroului de asistență judiciară al instanței judiciare din Saverne, în conformitate cu dispozițiile legii din 10 iulie 1991 privind asistența judiciară și decretul de punere în aplicare al acesteia din 19 decembrie 1992. Reclamantul a justificat resurse lunare în proporție de 2 423 FRF, suma care a fost reținută de biroul de asistență judiciară. În conformitate cu art. 4 din Legea din 1991, acesta a pretins apoi în beneficiul asistenței juridice totale. Statuând sub președinția R. (precum și o scrisoare a grefei Tribunalului de Mare Instanță din Saverne din noiembrie 2000), Biroul de asistență judiciară a respins această cerere la 27 octombrie 1998. Cererea reclamantului a fost respinsă pe motiv că aceasta era în mod vădit inadmisibilă, în special în ceea ce privește o amendă de 4 clasa La 13 noiembrie 1998, reclamantul a contestat această decizie în fața președintelui Tribunalului de Mare Instanță din Saverne. Acesta a indicat că, într-o cauză similară, asistența judiciară a fost acordată de Tribunalul de Mare Instanță de la Strasbourg pe baza unei alte interpretări a decretului. În ordonanța sa din 16 septembrie 1998, Tribunalul de Mare Instanță se afla într-un conflict de norme între decret și lege și indica că, pentru rezolvarea acestuia, decretul trebuia interpretat în funcție de scopul legii. Statuând pe această cale de atac, de data aceasta în calitate de președinte al Tribunalului de Mare Instanță din Saverne, R. a confirmat decizia contestată printr-o ordonanță din 27 noiembrie 1998, împotriva căreia dreptul francez nu deschide, în principiu, nicio acțiune [art. 23 alineatul (2) din Legea din 10 iulie 1991]. Președintele Tribunalului de Mare Instanță a ridicat mai multe argumente pentru a respinge cererea reclamantului (...) dacă art. 10 din legea menționată anterior [Legea din 10 iulie 1991] prevede că se acordă o asistență judiciară (...) în fața oricărei instanțe..., el nu impune acest lucru în toate tipurile de proceduri. (...) tabelul anexat la art. 90 din decret și la care acesta se referă în ceea ce privește calcularea retribuției avocaților nu prevede decât ipoteza că persoana acuzată se află în fața Tribunalului de Poliție al șefului unei amenzi de 5 clase. (...) această restricție nu poate rezulta dintr-o atenție a autorităților publice. (...) nu se aplică biroului de asistență judiciară sau președintelui instanței care extinde, în prealabil, domeniul de aplicare al textului de reglementare în legătură cu care nu s-a formulat nici o acțiune în fața Consiliului de Stat. (...) caracterul limitativ al tabloului în cauză este perfect evident. La 15 decembrie 1998, reclamantul s-a prezentat la tribunalul de poliție din Saverne, asistat de un avocat. Prin intermediul unei hotărâri pronunțate în aceeași zi, acest tribunal l-a declarat pe reclamant vinovat de amendarea violenței care nu a dus la incapacitate de muncă, dar l-a eliberat de pedeapsă. Legea nr. 91-647 din 10 iulie 1991 privind asistența juridică dispune de Art. 2. Persoanele fizice ale căror resurse sunt insuficiente pentru a-și exercita drepturile în justiție pot beneficia de asistență juridică (...). Art. 4. Reclamantul asistenței judiciare trebuie să demonstreze că resursele sale lunare sunt mai mici de 4 400 F pentru a beneficia de asistența juridică totală. Art. 10. asistența judiciară se acordă în materie grațioasă sau contencioasă, în cerere sau în apărare în fața oricărei instanțe, precum și în cadrul procedurii de audiere a minorului prevăzută la art. 388-1 din Codul Civil (...). Art. 16. Fiecare birou sau secțiune de birou de asistență juridică prevăzute la art. 13 este prezidat, după caz, de un magistrat al sediului Tribunalului de Mare Instanță sau al Tribunalului de Instanță (...). Art. 23. Deciziile biroului de asistență judiciară, ale secțiunii biroului sau ale președintelui acestora pot fi prezentate, după caz, președintelui Tribunalului de Mare Instanță, primului președinte al Curții de Justiție sau al Curții de Casație (...) sau delegatului acestora. Aceste autorități decid fără recurs. Decretul nr. 91-1266 din 19 decembrie 1991 de punere în aplicare a Legii nr. 91-647 din 10 iulie 1991 prevede în special: art. 57. Deciziile birourilor stabilite la sediul instanțelor de mari instanțe (...) sunt deferite președintelui Tribunalului de Mare Instanță din apropierea căruia este instituit biroul. La art. 90 din acest decret precizează că contribuția la remunerarea avocaților care acordă asistență beneficiarilor de asistență juridică totală se stabilește în funcție de mai multe criterii care figurează într-un tabel anexat. Acesta face să apară numai, în categoria procedurilor de rejudecare, La art. 6 alineatul (3) litera (c) din Convenție se precizează dreptul oricărei persoane acuzate care nu are mijloacele necesare pentru a plăti un pârât care are dreptul de a fi asistat gratuit de un avocat din oficiu atunci când interesele justiției la Reclamantul consideră că decizia președintelui Tribunalului de Mare Instanță încalcă această dispoziție prin stabilirea unei distincții eronate între amenzile care ar putea beneficia de asistență judiciară și celelalte, deoarece este contrară legii. Abordarea sa ar fi susținută de ordonanța președintelui Tribunalului de Mare Instanță de la Strasbourg din 16 septembrie 1998 menționată anterior. Această distincție ar fi incompatibilă cu art. 6 alin. Invocând apoi art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că același magistrat a acționat atât ca președinte al biroului de asistență judiciară, cât și ca instanță de apel a hotărârii pronunțate de acest birou. Reclamantul subliniază, de asemenea, că această încălcare ar fi putut fi evitată în cazul în care magistratul în cauză ar fi delegat cazul unui alt magistrat la nivelul procedurii de recurs, ceea ce este permis prin lege și subliniază că hotărârea pronunțată de președintele Tribunalului de Mare Instanță nu era susceptibilă de a face recurs. Reclamantul se plânge de încălcarea articolului 6 alineatul (3) litera (c) din Convenție, care dispune de orice persoană acuzată are dreptul în special să (...) se apere singur sau să aibă dreptul de a adresa un pârât ales și, în cazul în care nu are mijloacele necesare pentru a rambursa un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la Comitetul consideră că cererea sa de asistență judiciară a fost refuzată din motive care țin de o interpretare eronată a dreptului intern aplicabil și, prin urmare, incompatibilă cu art. 6 alineatul (3) litera (c), a fost privat de dreptul său la asistență juridică a unui avocat din oficiu în cadrul unei proceduri penale îndreptate împotriva sa. Guvernul consideră că această cauză este inadmisibilă din cauza neobosirii căilor de atac interne; acesta susține, într-adevăr, că reclamantul ar fi putut sesiza instanțele judiciare în temeiul articolului 781-1 din Codul privind organizarea judiciară pentru a obține repararea prejudiciului cauzat de o funcționare defectuoasă a justiției Acest articol ar fi putut fi invocat deoarece, potrivit jurisprudenței instanțelor naționale, domeniul său de aplicare include deciziile luate de birourile de asistență judiciară care, fără a fi instanțe, participă la funcționarea justiției. În plus, pe baza jurisprudenței organelor Convenției (hotărârea Croissant c. Germania din 25 septembrie 1992, seria A nr. 237-B și Decizia Altieri c. Franța din 2 iulie 1997, cererea nr. 28140/95), guvernul apreciază, în subsidiar, că, în speță, interesele justiției nu îi ordonau reclamantului să acorde asistență gratuită unui avocat din oficiu. În această privință, Tribunalul constată că procedura inițiată de solicitant era deosebit de limitată; că procedura în fața instanței de poliție este o procedură orală, în care reprezentarea de către un avocat nu este obligatorie; și că reclamantul, care a fost considerat vinovat, dar a fost condamnat, a fost asistat de un avocat în cursul procedurii, ceea ce ar arăta că respingerea cererii sale de asistență judiciară nu a fost privată de dreptul la un motiv de a fi considerat de fapt de către un pârât. Având în vedere toate aceste elemente, guvernul susține că încălcarea articolului 6 alineatul (3) litera (c) este în mod evident nefondată. Comitetul consideră că procedura întemeiată pe art. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară nu constituie o cale de atac prin care s-ar fi putut solicita o infirmare a hotărârii, ci o procedură cu un obiect complet diferit, și anume o acțiune în răspundere a statului pentru repararea funcționării defectuoase a serviciului de justiție. În plus, reclamantul adaugă că, la momentul respectiv, nu dispunea decât de venituri foarte modeste, mai mici decât valoarea căii de atac interne. În aceste condiții, interesul justiției justifica, în opinia sa, acordarea de asistență judiciară. De asemenea, Tribunalul constată că instanța de poliție este în instanță la data de 15 septembrie 1998, în timp ce biroul de asistență judiciară nu a făcut acest lucru la data de 27 octombrie 1998, ceea ce exclude posibilitatea de a obține asistență gratuită din partea pârâtului. În primul rând, Curtea arată că reclamantul este considerat a refuza asistența judiciară pe motiv că cererea sa a fost în mod evident inadmisibil, în special în ceea ce privește o amendă de 4 clase mai puțin, în ciuda unei jurisprudențe naționale anterioare contrare. Curtea constată că, în cazul în care motivarea deciziilor interne ar putea apărea, a priori , să facă ca refuzul de a acorda asistență judiciară nejustificată, să reamintească faptul că nu va înlocui autoritățile interne, nici să aprecieze cererea de asistență judiciară a reclamantului, nici să soluționeze o chestiune care intră sub incidența interpretării dreptului intern (a se vedea Hotărârea Edificaciones March Gallego s.a.c. Spania din 19 februarie 1998, Rec., 1998, cu privire la hotărârile și hotărârile 1998-I, § 33). Curtea reamintește că dreptul persoanei acuzate la adresa de e-mail gratuit al unui avocat din oficiu constituie un element, printre altele, al noțiunii de proces echitabil garantat la art. 6 alineatul (1) din Convenție (hotărârile Quaranta c. Elveția din 24 mai 1991, seria A n 23, § 39. La (c) la art. 6 alin. 3 lit. (c) din Regulamentul (CE) nr. (a se vedea mutatis mutandis Hotărârile Boner și Maxwell c. Regatul Unit din 28 octombrie 1994, seria A n a 300 B și C, p. 74, § 36 și p. 96, § 33, și Perks și alții c. Regatul Unit din 12 octombrie 1999, secțiunea a treia, § 76, nepublicată. În ceea ce privește prima condiție, Curtea ia notă, și aceasta nu este contestată, că, la momentul faptelor, reclamantul nu dispunea, conform legislației naționale, de mijloace suficiente pentru a remunera un apărător. În ceea ce privește cea de-a doua condiție, Curtea amintește că, atunci când examinează dacă interesele justiției impun acordarea de asistență unui avocat, aceasta trebuie să examineze faptele fiecărei cauze. Printre factorii care permit să se aprecieze cerințele intereselor justiției se numără importanța a ceea ce este în joc pentru solicitant, în special gravitatea dreptului la apărare al reclamantului și severitatea sancțiunii Ö, precum și capacitatea personală a reclamanților de a se apăra Õ și natura procedurii, de exemplu complexitatea sau importanța problemelor în litigiu sau a procedurilor în cauză (a se vedea, În mod mutatis mutandis, Hotărârile Artico c. Italia din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 15 § 32, Pakelli c. Germania din 25 aprilie 1983, seria A nr. 64, § 35-40, și Quaranta citată anterior, §§ 33-35. Curtea arată că sfera procedurii împotriva reclamantului era limitată. Întradevăr, reclamantul era acuzat în fața Tribunalului de Poliție pentru o amendă de 4 clasa (violență n . care a dus la nici o incapacitate de a lucra împotriva soției sale), și a fost în curs de pedeapsă maxim 5 000 FRF. În plus, procedura în fața instanței de poliție este orală și reprezentarea de către un avocat nu este obligatorie. Contravenientul se poate prezenta singur și, în aceeași zi, dezvolta mijloacele de apărare pe care le consideră utile. Astfel, natura procedurii poate fi calificată ca Acest lucru a făcut-o accesibilă reclamantului, chiar dacă a recunoscut că cunoștințele sale juridice au fost limitate. Curtea nu consideră, având în vedere natura și natura procedurii, că interesele justiției au impus deținerea unui avocat din oficiu (Mato Jara c. Spania (4355/98), c. 04.05.2000). Prin urmare, rezultă că acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. În plus, reclamantul invocă încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție, care dispune, în părțile sale relevante Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide fie contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei (...) bazată pe hotărârea Procola c. Luxemburg din 28 septembrie 1995 (seria A nr. 326), reclamantul consideră că a existat confuzie, în cadrul aceleiași persoane, în ceea ce privește funcțiile de autoritate administrativă care acționează asupra cererii de asistență judiciară și cele, judiciare, constând în a se pronunța asupra acțiunii împotriva acestei decizii. El pune în discuție imparțialitatea președintelui Tribunalului de Mare Instanță. Guvernul respinge această teză. Acesta susține că art. 6 din convenție nu se aplică procedurii inițiate de reclamant pentru a obține asistența judiciară, procedura în cauză nehotărând, în mod în mod corespunzător, dreptul la o acuzație penală. În ceea ce privește întrebarea dacă biroul de asistență judiciară a fost chemat să soluționeze o În primul rând, guvernul consideră că reclamantul nu avea dreptul în sine să obțină asistență juridică în măsura în care acordarea acestui ajutor este supusă unor condiții strict definite de dreptul intern (evaluarea situației financiare a reclamantului) ; evaluarea șanselor de succes ale acțiunii pe care reclamantul dorește să o intenționeze și care trebuie să fie rezonabile; prin urmare, nu ar fi vorba de un drept, ci de o simplă posibilitate. Chiar și recunoscând că este posibil să se manifeste, în anumite cazuri, de un drept, guvernul subliniază natura sa procedurală, în măsura în care cererea de acordare a ajutorului juridic nu se referă la fondul cauzei. În cele din urmă, guvernul susține că birourile de asistență judiciară, care, de altfel, nu sunt considerate pe plan intern drept instanțe, nu soluționează niciun litigiu, în acest stadiu, asupra unui drept. Rolul lor s-ar limita la examinarea unei cereri facultative care să se desfășoare înainte sau în cursul unei proceduri în curs, fără a afecta rezultatul acesteia. Prin urmare, aceste birouri nu ar trebui să decidă cu privire la o cauză civilă de care ar putea să se prevaleze reclamantul. Guvernul concluzionează că cauza reclamantului ar trebui să fie declarată inadmisibilă din cauza incompatibilității sale cu art. 6 § 1. Reclamantul obiectează că, în conformitate cu textele aplicabile în dreptul intern, în măsura în care condiția de resurse este îndeplinită și că biroul de asistență judiciară nu consideră că este vorba despre o acțiune de succes (ceea ce nu se poate întâmpla în cazul în care este vorba despre o apărare penală), ajutorul juridic trebuie acordat în mod obligatoriu. Prin urmare, ar fi vorba despre un drept de natură civilă în sensul articolului 6 alineatul (1). Reclamantul adaugă că, atunci când președintele Tribunalului de Mare Instanță decide cu privire la o cale de atac împotriva unei hotărâri a biroului de acordare a asistenței judiciare, acesta ia o hotărâre a Tribunalului de Primă Instanță. În sensul Convenției privind o decizie cu caracter administrativ, ca în hotărârea Procola menționată anterior. Potrivit reclamantului, din aceste elemente rezultă că art. 6 alin. (1) se aplică în speță. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, se poate afirma că această cauză nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, partea reclamantului referitoare la dreptul de a fi audiată de o instanță imparțială (art. 6 alin. (1) din Convenție) Declare Vincent Berger eorg Ress Moduleer Președinte
de la requête n° 45681/99
présentée par Alain GUTFREUND
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 25 avril 2002 en une chambre composée de
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto,
J.-P.
Costa,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
J.
Hedigan
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
juges
,
et
de
Berger
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée, introduite le 6 janvier 1999 et enregistrée le 26 janvier 1999,
Vu les observations du gouvernement défendeur et les observations en réponse du requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant français, né en 1963 et résidant à Dettwiller (France). Il est représenté devant la Cour par M
e
Vallens, avocate au barreau de Saverne.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Par une ordonnance pénale du 8 octobre 1997, le requérant fut condamné, pour les faits de violence n’ayant entraîné aucune incapacité de travail à l’encontre de son épouse, à une amende de 1
000 francs français (FRF). Le 8 décembre 1997, il forma opposition à cette ordonnance devant le tribunal de police de Saverne.
Par un acte d’huissier du 3 juillet 1998, le requérant fut cité à comparaître le 15 septembre 1998 devant cette juridiction du chef de «
violences volontaires n’ayant entraîné aucune incapacité de travail
» commises le 24 juillet 1997. Ces faits sont qualifiés de «
contravention de 4
e
classe
» par l’article R 624-1, alinéas 1 et 2, du code pénal et sont réprimés par la peine d’amende maximale de 5
000 FRF prévue à l’article 131-13 du même code.
Le 11 août 1998, le requérant forma une demande d’aide juridictionnelle devant le bureau d’aide juridictionnelle du tribunal de grande instance de Saverne conformément aux dispositions de la loi du 10 juillet 1991 relative à l’aide juridictionnelle et à son décret d’application du 19 décembre 1992.
Le requérant justifia de ressources mensuelles à hauteur de 2
423 FRF, montant qui fut retenu par le bureau d’aide juridictionnelle. Conformément à l’article 4 de la loi de 1991, il prétendit alors au bénéfice de l’aide juridictionnelle totale.
Statuant sous la présidence de R. (ainsi que l’atteste une lettre du greffe du tribunal de grande instance de Saverne de novembre
2000), le bureau d’aide juridictionnelle rejeta cette demande le 27
octobre 1998.
La demande du requérant fut rejetée au motif qu’elle était «
manifestement irrecevable, s’agissant d’une contravention de 4
e
classe
».
Le 13 novembre 1998, le requérant contesta cette décision devant le président du tribunal de grande instance de Saverne.
Il indiqua que, dans une affaire similaire, l’aide juridictionnelle avait été accordée par le tribunal de grande instance de Strasbourg sur la base d’une autre interprétation du décret. Dans son ordonnance du 16 septembre 1998, le tribunal de grande instance relevait un conflit de normes entre le décret et la loi et indiquait que pour le résoudre, il fallait interpréter le décret en fonction de la finalité de la loi.
Statuant sur ce recours, cette fois-ci en qualité de président du tribunal de grande instance de Saverne, R. confirma la décision contestée par une ordonnance du 27 novembre 1998, contre laquelle le droit français n’ouvre en principe pas de recours (article 23, alinéa 2, de la loi du 10 juillet 1991).
Le président du tribunal de grande instance releva plusieurs arguments pour rejeter la demande du requérant
:
«
(...) si l’article 10 de la loi susvisée [loi du 10 juillet 1991] dispose que «
l’aide juridictionnelle est accordée (...) devant toute juridiction
» (...), il n’impose pas qu’elle le soit dans tous les types de procédure.
(...) le tableau annexé à l’article 90 du décret et auquel celui-ci renvoie en ce qui concerne le calcul de la rétribution des avocats ne prévoit que l’hypothèse de l’assistance du prévenu poursuivi devant le Tribunal de Police du chef d’une contravention de 5
e
classe.
(...) cette restriction ne peut résulter d’une inattention des pouvoirs publics.
(...) il n’appartient pas au bureau d’aide juridictionnelle, ni au président de la juridiction d’étendre, de façon prétorienne, le champ d’application du texte réglementaire à l’encontre duquel aucun recours n’a été formé devant le Conseil d’Etat.
(...) le caractère limitatif du tableau en cause est parfaitement évident.
»
Le 15 décembre 1998, le requérant se présenta à l’audience du tribunal de police de Saverne assisté d’un avocat. Par un jugement rendu le même jour, ce tribunal déclara le requérant coupable de la contravention de violences n’ayant entraîné aucune incapacité de travail, mais le dispensa de peine.
B.
Le droit interne pertinent
La loi n° 91-647 du 10 juillet 1991 relative à l’aide juridictionnelle dispose
:
«
Art. 2. Les personnes physiques dont les ressources sont insuffisantes pour faire valoir leurs droits en justice peuvent bénéficier d’une aide juridictionnelle (...).
Art. 4. Le demandeur à l’aide juridictionnelle doit justifier que ses ressources mensuelles sont inférieures à 4 400 F pour bénéficier de l’aide juridictionnelle totale.
Art. 10. L’aide juridictionnelle est accordée en matière gracieuse ou contentieuse, en demande ou en défense devant toute juridiction ainsi qu’à l’occasion de la procédure d’audition du mineur prévue par l’article 388-1 du Code Civil (...).
Art. 16. Chaque bureau ou section de bureau d’aide juridictionnelle prévus à l’article
13 est présidé, selon le cas, par un magistrat du siège du tribunal de grande instance ou de la cour d’appel (...).
Art. 23. Les décisions du bureau d’aide juridictionnelle, de la section du bureau ou de leur président peuvent être déférées, selon le cas, au président du tribunal de grande instance, au premier président de la cour d’appel ou de la Cour de cassation (...) ou à leur délégué.
Ces autorités statuent sans recours.
»
Le décret n° 91-1266 du 19 décembre 1991 portant application de la loi n° 91-647 du 10 juillet 1991 dispose notamment :
«Art. 57. Les décisions des bureaux établis au siège des tribunaux de grande instance (...) sont déférées au président du tribunal de grande instance près lequel le bureau est institué.
»
L’article 90 de ce décret précise que la contribution de l’Etat à la rétribution des avocats qui prêtent leur concours aux bénéficiaires de l’aide juridictionnelle totale est déterminée en fonction de plusieurs critères figurant dans un tableau annexé. Celui-ci fait apparaître uniquement, dans la catégorie des «
procédures contraventionnnelles
», «
l’assistance d’un prévenu devant le tribunal de police (5
e
classe)
».
1.
Le premier grief du requérant porte sur l’article 6 § 3 c) de la Convention en ce qu’il énonce le droit de tout accusé n’ayant pas les moyens de rémunérer un défenseur de «
pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office lorsque les intérêts de la justice l’exigent
». Le requérant estime que la décision du président du tribunal de grande instance viole cette disposition en établissant une distinction erronée entre les contraventions qui pourraient bénéficier de l’aide juridictionnelle et les autres car elle est contraire à la loi. Son approche serait corroborée par l’ordonnance du président du tribunal de grande instance de Strasbourg du 16 septembre 1998 précitée. Cette distinction serait incompatible avec l’article 6 § 3 c) de la Convention.
2.
Invoquant ensuite l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du fait que le même magistrat ait statué à la fois comme président du bureau d’aide juridictionnelle et comme instance d’appel de la décision rendue par ce bureau. Il estime que ces faits sont contraires à l’exigence d’impartialité des tribunaux découlant de l’article 6 § 1. Le requérant souligne d’ailleurs que cette violation aurait pu être évitée si le magistrat en question avait délégué le dossier à un autre magistrat au niveau de la procédure d’appel, ce qui est autorisé par la loi. Il insiste également sur le fait que la décision rendue par le président du tribunal de grande instance n’était pas susceptible de recours.
1.
Le requérant se plaint de la violation de l’article 6 § 3 c) de la Convention, qui dispose
:
«
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
c)
se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent
;
(...)
»
Il estime que sa demande d’aide juridictionnelle ayant été refusée pour un motif relevant d’une interprétation erronée du droit interne applicable et donc incompatible avec l’article 6 § 3 c), il a été privé de son droit à l’assistance d’un avocat d’office dans le cadre d’une procédure pénale dirigée contre lui.
Le Gouvernement estime que ce grief est irrecevable en raison du non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient, en effet, que le requérant aurait pu saisir les tribunaux judiciaires sur la base de l’article
L
781-1 du code de l’organisation judiciaire pour obtenir réparation du dommage causé par un «
fonctionnement défectueux de la justice
». Cet article aurait pu être invoqué car, selon la jurisprudence des juridictions nationales, son domaine d’application inclut les décisions prises par les bureaux d’aide juridictionnelle qui, sans être des juridictions, participent au fonctionnement de la justice.
De plus, se fondant sur la jurisprudence des organes de la Convention
(arrêt Croissant c. Allemagne du 25 septembre 1992, série A n° 237-B, et décision Altieri c. France du 2 juillet 1997, requête n° 28140/95), le Gouvernement estime, à titre subsidiaire, qu’en l’espèce, les «
intérêts de la justice
» ne commandaient pas d’accorder au requérant l’assistance gratuite d’un avocat d’office. Il relève à cet égard que l’enjeu de la procédure engagée par le requérant était particulièrement limité ; que la procédure devant le tribunal de police est une procédure orale, où la représentation par un avocat n’est pas obligatoire ; et que le requérant, qui a été jugé coupable mais dispensé de peine, a été assisté d’un avocat au cours de la procédure ce qui montrerait que le rejet de sa demande d’aide juridictionnelle ne l’a pas privé du bénéfice de l’assistance effective d’un défenseur.
Compte tenu de l’ensemble de ces éléments, le Gouvernement soutient que le grief tiré de la violation de l’article 6 § 3 c) est manifestement mal fondé.
Le requérant rejette cette thèse. Il estime que la procédure fondée sur l’article 781-1 du code de l’organisation judiciaire ne constitue pas un recours par lequel il aurait été possible de demander une infirmation de la décision, mais une procédure ayant un objet totalement différent, à savoir une action en responsabilité de l’Etat pour obtenir réparation du fonctionnement défectueux du service de la justice. L’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes ne serait donc pas fondée.
En outre, le requérant ajoute qu’à l’époque, il ne disposait que de revenus très modestes, inférieurs au montant de l’amende encourue. Dans ces conditions, l’intérêt de la justice justifiait, selon lui, l’octroi de l’aide juridictionnelle. Il observe également que l’audience devant le tribunal de police s’est déroulée le 15 septembre 1998, alors que le bureau d’aide juridictionnelle n’a statué que le 27 octobre 1998, ce qui excluait la possibilité d’obtenir une assistance gratuite du défenseur.
La Cour relève tout d’abord que le requérant s’est vu refuser l’aide juridictionnelle au motif que sa demande était «
manifestement irrecevable, s’agissant d’une contravention de 4
e
classe
», malgré une jurisprudence nationale antérieure contraire.
La Cour note que si la motivation des décisions internes pourrait paraître,
a priori
, rendre le refus d’aide juridictionnelle injustifié, elle rappelle qu’elle n’a pas à se substituer aux autorités internes ni pour apprécier la demande d’aide juridictionnelle du requérant, ni pour trancher une question relevant de l’interprétation du droit interne (voir l’arrêt Edificaciones March Gallego s.a. c. Espagne du 19
février
1998,
Recueil des arrêts et décisions
La Cour rappelle que
le droit de l’accusé à l’assistance gratuite d’un avocat d’office constitue un élément, parmi d’autres, de la notion de procès équitable garanti à l’article 6 § 1 de la Convention (arrêts Quaranta c. Suisse du 24 mai 1991, série A n 205, p. 16, § 27, et Pham Hoang c. France du 25
septembre 1992, série A n 243, p.
23, § 39). L’alinéa c) de l’article 6 § 3 l’assortit de deux conditions. La première est l’absence de «
moyens de rémunérer un défenseur
» et la seconde consiste à rechercher si les «
intérêts de la justice
» commandaient d’accorder au requérant une telle assistance et, dans l’affirmative, d’examiner si l’assistance apportée au requérant répondait aux exigences de l’article 6 § 3 c) de la Convention (voir,
mutatis mutandis,
les arrêts Boner et Maxwell c. Royaume-Uni du 28 octobre 1994, série A n
300
‑
B et C, p. 74, § 36, et p. 96, § 33, et Perks et autres c. Royaume-Uni du 12
octobre
1999, troisième section, § 76, non publié).
En ce qui concerne la première condition, la Cour note, et ceci n’est pas contesté, qu’à l’époque des faits, le requérant ne disposait pas, selon la législation nationale, de moyens suffisants pour rémunérer un défenseur.
En ce qui concerne la seconde condition, la Cour rappelle que lorsqu’elle examine si les intérêts de la justice exigent l’assistance d’un avocat, elle doit étudier les faits de chaque cause. Parmi les facteurs permettant d’apprécier les exigences des intérêts de la justice figurent l’importance de ce qui est en jeu pour le requérant, notamment la gravité de l’infraction imputée au requérant et la sévérité de la sanction encourue, ainsi que l’aptitude personnelle des requérants à se défendre et la nature de la procédure, par exemple la complexité ou l’importance des questions litigieuses ou des procédures en cause (voir,
mutatis mutandis,
les arrêts Artico c. Italie du 13
mai
1980, série A n° 37, p.
15 § 32, Pakelli c. Allemagne du 25
avril
1983, série A n° 64, §§ 35 à 40, et Quaranta précité, §§ 33 à 35).
La Cour relève que l’enjeu de la procédure engagée contre le requérant était limité. En effet, le requérant était poursuivi devant le tribunal de police pour une contravention de 4
e
classe (violence n’ayant entraîné aucune incapacité de travail à l’encontre de son épouse), et encourait une peine d’amende maximale de 5
000 FRF. En outre, la procédure devant le tribunal de police est orale et la représentation par un avocat n’est pas obligatoire. Le contrevenant peut se présenter seul et développer, le jour même de l’audience, les moyens de défense qu’il estime utiles. Ainsi, la nature de la procédure peut être qualifiée de «
simple
», ce qui la rendait accessible au requérant, même en admettant que ses connaissances juridiques aient été limitées.
La Cour n’estime pas, compte tenu de l’enjeu de la procédure et de sa nature, que les «
intérêts de la justice
» commandaient l’assistance d’un avocat d’office (Mato Jara c. Espagne (43550/98), déc. 04.05.2000).
En conséquence, il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant allègue en outre la violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui dispose, dans ses parties pertinentes
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil , soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
Se fondant sur l’arrêt Procola c. Luxembourg du 28 septembre 1995 (série A n° 326), le requérant estime qu’il y eut confusion, dans le chef de la même personne, des fonctions d’autorité administrative statuant sur la demande d’aide juridictionnelle et celles, judiciaires, consistant à statuer sur le recours contre cette décision. Il met en cause l’impartialité du président du tribunal de grande instance.
Le Gouvernement rejette cette thèse. Il soutient que l’article 6 de la Convention n’est pas applicable à la procédure engagée par le requérant pour obtenir l’aide juridictionnelle, la procédure en question ne décidant pas, à l’évidence, du bien-fondé d’une accusation pénale.
Quant à la question de savoir si le bureau d’aide juridictionnelle a été appelé à trancher une «
contestation
» sur un droit de «
caractère civil
» dont le requérant aurait été titulaire, le Gouvernement estime tout d’abord que le
requérant n’avait aucun droit en soi à obtenir l’aide juridictionnelle dans la mesure où l’octroi de cette aide est soumis à des conditions strictement définies par le droit interne (appréciation de la situation financière du demandeur
; évaluation des chances de succès de l’action que le demandeur veut intenter et qui doivent être raisonnables). Il ne s’agirait donc pas d’un droit mais d’une simple possibilité. Même en admettant qu’il puisse s’agir, dans certains cas, d’un droit, le Gouvernement souligne sa nature procédurale dans la mesure où la demande visant à obtenir l’aide juridictionnelle n’affecte pas le fond de l’affaire.
Enfin, le Gouvernement soutient que les bureaux d’aide juridictionnelle, qui ne sont d’ailleurs pas considérés au plan interne comme des juridictions, ne tranchent aucun litige, puisqu’il n’existe, à ce stade, aucune contestation sur un droit. Leur rôle se limiterait à l’examen d’une demande facultative s’exerçant avant ou pendant une procédure en cours, sans affecter son issue. Ces bureaux ne seraient donc pas appelés à décider d’une contestation de caractère civil dont pourrait se prévaloir le requérant.
Le Gouvernement conclut que le grief du requérant devrait être déclaré irrecevable en raison de son incompatibilité
rationae materiae
avec l’article
6 § 1.
Le requérant objecte que, selon les textes applicables en droit interne, dès lors que la condition de ressources est remplie et que le bureau d’aide juridictionnelle n’estime pas qu’il s’agit d’une action dénuée de succès (ce qui ne saurait se produire en l’espèce s’agissant d’une défense pénale), l’aide juridictionnelle doit obligatoirement être accordée. Il s’agirait donc d’un droit de caractère civil au sens de l’article 6 § 1. Le requérant ajoute que lorsque le président du tribunal de grande instance statue sur un recours contre une décision du bureau d’aide juridictionnelle, il tranche une «
contestation
» au sens de la Convention, portant sur une décision à caractère administratif, comme dans l’arrêt Procola précité. Selon le requérant, il découle de ces éléments que l’article 6 § 1 est applicable en l’espèce.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevable, tous moyens de fond réservés, le grief du requérant concernant le droit à être entendu par un tribunal impartial (article 6 § 1 de la Convention)
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Vincent
Berger
G
eorg
Ress
Greffier
Président