SECȚIUNEA 3 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL GUTFREUND c. FRANȚA (Cercetarea nr. 45681/99) DEFINITIVF 12/09/2003 HOTĂRÂREA STRASBURG 12 iunie 2003 În cauza Gutfreund c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește într-o cameră compusă din dnii Ress președintele Cabral Barreto, J.-P. Costa, Caflisch Kūris Hedigan Tsatsa-Nikolovska judecători și ale dlui V. Berger, grefier de secțiune După deliberarea sa în camera Consiliului la 22 mai 2003, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată a procedurii A la originea cauzei se află o cerere (n 45681/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Alain Gutfreund ( La 6 ianuarie 1999, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a drepturilor de la Abraham, directorul afacerilor juridice al Ministerului Afacerilor Externe, a fost reprezentat de agentul său, dl R. Abraham, care se plângea în special de lipsa de responsabilitate a unui magistrat în cadrul unei proceduri de acordare a asistenței juridice. (1) din Convenție a fost constituită în conformitate cu art. 26 alin. (1) din regulament. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alin. (1) din regulament]. Această cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alin. (1) ]. Prin decizia din 25 aprilie 2002, camera a declarat cererea parțial admisibilă, atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prin ordonanța penală din 8 octombrie 1997, reclamantul a fost condamnat, pentru fapte de violență care au dus la o incapacitate de muncă împotriva soției sale, la o amendă de 1 000 de franci francezi (FRF). La 8 decembrie 1997, el a formulat opoziție la această ordonanță în fața tribunalului de poliție din Saverne. Printr-un act judecătoresc din 3 iulie 1998, reclamantul a fost citat să se prezinte la 15 septembrie 1998 în fața acestei instanțe a șefului de La 11 august 1998, reclamantul a formulat o cerere de asistență judiciară în fața biroului de asistență judiciară al instanței judiciare din Saverne, în conformitate cu dispozițiile legii din 10 iulie 1991 privind asistența judiciară și decretul de punere în aplicare al acesteia din 19 decembrie 1991. 11. Reclamantul a justificat resurse lunare în valoare de 2 423 FRF, suma care a fost reținută de biroul de asistență judiciară. În conformitate cu art. 4 din Legea din 1991, acesta a pretins apoi în beneficiul asistenței juridice totale. 12. Statuând sub președinția R. (precum și o scrisoare a grefei Tribunalului de Mare Instanță din Saverne din noiembrie 2000), Biroul de asistență judiciară a respins această cerere la 27 octombrie 1998, pe motiv că a fost în mod clar inadmisibilă, în ceea ce privește o amendă de 4 clasa 13. La 13 noiembrie 1998, reclamantul a contestat această decizie în fața președintelui Tribunalului de Mare Instanță din Saverne și a indicat că, într-o cauză similară, ajutorul juridic fusese acordat de instanța de mari instanțe din Strasbourg pe baza unei alte interpretări a decretului. În ordonanța sa din 16 septembrie 1998, Tribunalul de Mare Instanță de la Strasbourg intra într-un conflict de norme între decret și lege și specifica că, pentru rezolvarea acestuia, decretul trebuia interpretat în funcție de scopul legii. 14. Statuând asupra acestei acțiuni, de data aceasta în calitate de președinte al Tribunalului de Mare Instanță din Saverne, R. a confirmat decizia contestată printr-o ordonanță din 27 noiembrie 1998, împotriva căreia dreptul francez nu deschide o acțiune [art. 23 alineatul (2) din Legea din 10 iulie 1991]. Președintele Tribunalului de Mare Instanță a ridicat mai multe argumente pentru a respinge cererea reclamantului [...] în cazul în care art. 10 din Legea Õ [Legea din 10 iulie 1991] prevede că (...) tabelul anexat la art. 90 din decret și la care acesta se referă în ceea ce privește calcularea retribuției avocaților nu prevede decât ipoteza că persoana acuzată se află în fața Tribunalului de Poliție al șefului unei amenzi de 5 clase. (...) această restricție nu poate rezulta dintr-o atenție a autorităților publice. (...) nu face parte din biroul de asistență judiciară, nici din președintele instanței care extinde, în prealabil, domeniul de aplicare al textului de reglementare în legătură cu care nu s-a formulat nici o acțiune în fața Consiliului de Stat. (...) caracterul limitativ al tabloului în cauză este perfect evident. 15. În decembrie 1998, reclamantul s-a prezentat la tribunalul de poliție din Saverne, asistat de un avocat. printr-o hotărâre pronunțată în aceeași zi, instanța l-a declarat pe reclamant vinovat de amendarea violenței care nu a dus la incapacitatea de muncă, dar l-a exonerat de pedeapsă. 91-647 din 10 iulie 1991 privind ajutorul juridic dispune de art. 2 Persoanele fizice ale căror resurse sunt insuficiente pentru a-și exercita drepturile în justiție pot beneficia de asistență juridică. (...) art. 4 Reclamantul asistenței judiciare trebuie să justifice faptul că resursele sale lunare sunt mai mici de 4 400 F pentru a beneficia de asistență judiciară totală. art. 10 L. Asistența judiciară este acordată în materie grațioasă sau contencioasă, în cerere sau în apărare în fața oricărei instanțe, precum și în cadrul procedurii de audiere a minorului prevăzută la art. 388-1 din Codul civil. (...) art. 16 Fiecare birou sau secțiune de birou din statul de drept prevăzut la art. 13 este prezidată, după caz, de un magistrat al sediului Tribunalului de Mare Instanță sau al Tribunalului de Primă Instanță. (...) art. 23 Deciziile biroului de asistență judiciară, ale secțiunii biroului sau ale președintelui acestora pot fi transmise, după caz, președintelui Tribunalului de Mare Instanță, primului președinte al Tribunalului de Justiție sau al Curții de Casație (...) sau delegatului acestora. Aceste autorități decid fără recurs. (...) 17. Decretul nr 91-1266 din 19 decembrie 1991 de aplicare a legii nr. 91-647 din 10 iulie 1991 prevede în special art. 57 Deciziile birourilor stabilite la sediul tribunalelor de mare instanță (...) sunt deferite președintelui Tribunalului de Mare Instanță în apropierea căruia este instituit biroul. (...) 18. La art. 90 din acest decret precizează că contribuția la retribuția avocaților care acordă asistență beneficiarului asistenței juridice totale se stabilește în funcție de mai multe criterii care figurează într-un tabel anexat. Acesta face să apară numai, în categoria procedurilor de restricționare, În plus, este în curs de adoptare un proiect de lege privind accesul la justiție și justiție, care reformulează în special sistemul de asistență juridică. Jurisprudență 20. Până în prezent, nu există jurisprudență a Curții de Casație cu privire la atribuirea de asistență judiciară unei persoane acuzate pentru o altă amendă decât o amendă de 5 clase (și, prin urmare, nu este prevăzută în tabelul anexat la Decretul din 19 decembrie 1991 menționat anterior). La momentul faptelor, instanțele au făcut diferite interpretări ale tabloului. Astfel, după cum au ridicat părțile înseși, ordonanța pronunțată la 27 noiembrie 1998 de către președintele de mare instanță din Saverne contrazicea o ordonanță pronunțată la 16 septembrie 1998, cu câteva luni înainte, de către președintele Tribunalului de Mare Instanță de la Strasbourg. 22. O ordonanță pronunțată la 22 septembrie 2000 de către președintele Tribunalului de Mare Instanță din Bethune a considerat că asistența judiciară nu poate fi refuzată unei persoane acuzate pentru o amendă de 4 clase pe motiv că tabelul anexat la art. 90 din Decretul nr. 91-1266 din 19 decembrie 1991 nu prevede asistența acuzatului în fața instanței de poliție decât pentru amendarea de 5 clase. Reclamantul se plânge de faptul că același magistrat a pronunțat asupra aceleiași cereri de asistență judiciară atât în calitate de președinte al biroului de asistență judiciară, cât și în calitate de organ de apel al hotărârii pronunțate de acest birou. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide fie contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. (...) Pe baza hotărârii Procola c. Luxemburg (28 septembrie 1995, seria A n n 326) Reclamantul consideră că a existat confuzie, în cadrul aceleiași persoane, a funcțiilor de autoritate administrativă care acționează asupra cererii de asistență judiciară și a funcțiilor judiciare, constând în a se pronunța asupra acțiunii împotriva acestei decizii. El pune în discuție responsabilitatea președintelui Tribunalului de Mare Instanță. 24. Guvernul respinge această teză. Acesta susține că art. 6 din convenție nu se aplică procedurii inițiate de solicitant pentru a obține asistența judiciară. În primul rând, acesta reamintește că procedura în cauză, reglementată de legea din 10 iulie 1991 privind ajutorul juridic, permite oricărui justițiar să formuleze o cerere de asistență judiciară în scopul unei proceduri civile sau penale. O astfel de cerere, care este facultativă, poate fi prezentată în prealabil sau în paralel cu o procedură în curs, fără a afecta în nici un fel rezultatul acesteia. 25. Într-adevăr, procedura de examinare a cererii de asistență judiciară are ca unic scop de a examina dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legea din 1991 și de a acorda apoi asistență judiciară reclamantului în mod total sau parțial sau, dimpotrivă, de a respinge cererea sa. Prin urmare, decizia biroului de asistență judiciară nu are nicio influență asupra hotărârii privind vinovăția persoanei acuzate Într-adevăr, numai instanța penală sesizată, în speță instanța de poliție, se pronunță asupra temeiniciei acuzațiilor. Guvernul concluzionează că procedura de examinare a cererii de asistență judiciară este complet independentă de cea privind temeinicia acuzațiilor penale aduse reclamantului. 26. Guvernul adaugă că procedura de acordare a asistenței juridice nu are nicio influență asupra accesului la instanța de judecată responsabilă cu pronunțarea unei hotărâri cu privire la temeinicia acuzațiilor penale aduse reclamantului. Observând simplitatea procedurii prin care reclamantul, acuzat pentru o amendă de 4 clasa, a sesizat instanța de poliție, guvernul subliniază că, în pofida refuzului cererii sale de asistență juridică, ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În primul rând, guvernul consideră că statul nu are dreptul în sine de a obține asistență juridică, în măsura în care acordarea acestui ajutor este supusă unor condiții strict definite de dreptul intern (evaluarea situației financiare a reclamantului) ; evaluarea șanselor de succes ale acțiunii pe care reclamantul dorește să o intenționeze și care trebuie să fie rezonabile; prin urmare, nu ar fi vorba de un drept, ci de o simplă posibilitate. Chiar și recunoscând că este posibil să se manifeste, în anumite cazuri, de un drept, guvernul subliniază natura sa procedurală, în măsura în care cererea de acordare a ajutorului juridic nu se referă la fondul cauzei. 28. În cele din urmă, guvernul susține că birourile de asistență judiciară, care nu sunt considerate pe plan intern drept instanțe, nu soluționează nici un litigiu, nici un litigiu în acest stadiu asupra unui drept. Rolul lor s-ar limita la examinarea unei cereri facultative prezentate înainte sau în timpul unei proceduri în curs, fără a afecta rezultatul acesteia. Prin urmare, aceste birouri nu ar fi chemate să decidă cu privire la o cauză cu caracter civil de care ar putea să se prevaleze reclamantul. 29. Guvernul deduce din cele de mai sus că art. 6 alineatul (1) din Convenție nu se aplică procedurii de investigare a cererii de ajutor juridic. 30. Reclamantul observă că problema acordării de asistență judiciară și la sfârșitul procedurii penale nu au niciun impact asupra celeilalte. Cu toate acestea, Comitetul obiectează că, în conformitate cu textele aplicabile în dreptul intern, din moment ce condiția de resurse este îndeplinită și că biroul de asistență juridică nu consideră că a acționat într-o acțiune de succes (ceea ce nu se poate întâmpla în cazul de față, în ceea ce privește apărarea penală), trebuie să se acorde în mod obligatoriu asistență juridică. Prin urmare, ar fi vorba despre un drept de caracter civil în sensul articolului 6 Potrivit reclamantului, din aceste elemente rezultă că art. 6 alineatul (1) se aplică în speță. 31. Curtea ia notă de faptul că partea reclamantă se referă exclusiv la procedura de cerere de asistență judiciară. Curtea constată că este necesar să se stabilească dacă art. 6 alineatul (1) din Convenție se aplică în acest sens. Pentru aceasta, trebuie să se verifice dacă procedura în litigiu avea sau nu legătură cu contestația privind drepturile și obligațiile civile 32. În ceea ce privește dreptul de a fi acuzat în materie penală. Curtea subliniază că procedura de cerere de asistență judiciară se referă numai la acordarea de asistență judiciară reclamantului. Aceasta nu privește nici stabilirea vinovăției, nici stabilirea cuantumului pedepsei și nu vizează nici temeinicia în drept, nici temeinicia în fapt (hotărârile Delcourt c. Belgia, 17 ianuarie 1970, seria A n 11, pp. 15, § 25 și Deweer c. Belgia , 27 februarie 1980, seria A n 35, pp. 24-25, § 48). 33. În plus, așa cum a fost deja prezentată în decizia sa privind admisibilitatea prezentei cereri, Curtea arată că sfera de aplicare a procedurii inițiate împotriva reclamantului era limitată. Într-adevăr, reclamantul a fost dat în judecată în fața instanței de poliție pentru o amendă de clasa a patra (violență care nu a dus la incapacitatea de a lucra împotriva soției sale) și a fost supus unei pedepse de maximum 5 000 FRF. În plus, procedura în fața instanței de poliție este orală și reprezentarea de către un avocat nu este obligatorie. Contravenientul se poate prezenta singur și, în aceeași zi, dezvolta mijloacele de apărare pe care le consideră utile. Astfel, natura procedurii poate fi calificată ca 34. Prin urmare, având în vedere natura procedurii și natura acesteia, interesele justiției nu au condus la furnizarea de asistență din partea unui avocat din oficiu ( Mato Jara c. Spania (dec.), n 4355/98, 4 mai 2000). 35. Prin urmare, în pofida refuzului de a acorda asistență judiciară și având în vedere natura și natura procedurii, reclamantul putea decide să se apere singur sau să fie reprezentat de un avocat. Prin urmare, respingerea cererii de asistență judiciară nu a fost afectată de aprecierea temeiniciei acuzațiilor formulate împotriva reclamantului, fapt pe care, de altfel, acesta nu îl contestă. 36. Curtea deduce din cele de mai sus că respingerea cererii de asistență judiciară a recurentului nu a fost decisivă pentru temeinicia acuzației în materie penală aduse împotriva sa. 37. Prin urmare, art. 6 alineatul (1) nu mai este în joc sub aspectul său penal. 38. În ceea ce privește existența unei acuze în materie penală pe [d] drepturile și obligațiile cu caracter civil În conformitate cu jurisprudența sa constantă, Curtea amintește că, pentru a se asigura că art. 6 alineatul (1) din Convenție sub titlul său de "înălțare civilă" se aplică, trebuie să se soluționeze asupra unui drept pe care l-am putea revendica, cel puțin într-un mod care poate fi apărat, recunoscut în dreptul intern. El trebuie să se comporte într-o chestiune reală și serioasă. ; ea poate privi atât existența dreptului, cât și întinderea sau modalitățile de exercitare a acestuia. La sfârșitul procedurii trebuie să fie direct decisivă pentru dreptul în cauză, art. 6 alin. (1) care nu se mulțumește, pentru a intra în joc, cu o legătură slabă sau cu repercusiuni îndepărtate. În cele din urmă, [dreptul] trebuie să aibă un caracter civil (a se vedea în special hotărârile Sporrong și Lönnroth c. Suedia, 23 septembrie 1982, seria A n 52, p. 30, § 81, Masson și Van Zon c. Țările de Jos, 28 septembrie 1995, seria A n 327-A, p. 17, § 44, și Fayed c. Regatul Unit, 21 septembrie 1994, seria A n 294-B, pp. 45-46, § 56). 39. Curtea, în ceea ce privește punctul de a cunoaște sigiliul deține o 40. Curtea arată că art. 6 alin. (3) lit. (c) din Convenție recunoaște că orice inculpat poate, într-un mod inculpat, să nu aibă mijloacele de a remunera un apărător, [de] să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la Cu toate acestea, în decizia sa privind admisibilitatea, Curtea a considerat că, având în vedere caracterul limitat și caracterul simplu al problemei Prin urmare, în speță, Convenția nu garantează reclamantului dreptul de a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu și, prin urmare, nu garantează nici dreptul la asistență juridică. 41. Întrebarea dacă în prezenta cauză există un astfel de drept poate face referire doar la dreptul intern. În această privință, pentru a decide dacă un Cu caracter civil sau de altă natură, Curtea poate trece în mod valabil drept recunoscută prin dreptul francez, trebuie să țină seama de formularea dispozițiilor legale relevante și de modul în care instanțele interne le-au interpretat (Mason și Van Zon menționate anterior, p. 19, § 49). 42. La art. 2 din Legea din 10 iulie 1991 privind ajutorul juridic prevede că persoanele ale căror resurse sunt insuficiente pentru a-și exercita drepturile în justiție pot (a se vedea mutatis mutandis Dobbertin c. Franța, nr 23930/94, Decizia Comisiei din 15 mai 1996, nepublicată). 43. Posibilitatea de a obține ajutorul juridic nu pare să constituie un drept recunoscut în dreptul intern. Curtea arată că decretul nr. 91-1266 din 19 decembrie 1991 de aplicare a legii din 10 iulie 1991 privind ajutorul juridic nu conține dispoziții referitoare la acordarea de asistență juridică pentru alte proceduri decât cele din 5 clasa. În ceea ce privește interpretarea efectuată de instanțele interne ale acestor dispoziții, rezultă din elementele furnizate de părțile care nu sunt uniforme. 44. În orice caz, Curtea constată că, în cazul în care procedura privind acordarea de asistență judiciară poate fi decisivă în materie de drept de acces la instanță, ceea ce implică aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1), un astfel de drept de acces nu a fost invocat în speță. În plus, Curtea arată că, având în vedere domeniul de aplicare limitat și caracterul simplu al dreptului de acces nu a fost invocat în speță. 45. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul, la momentul faptelor, nu era titularul unui drept care, în mod incriminabil, putea trece drept recunoscut în dreptul intern. 46. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea concluzionează că procedura în cauză nu a avut legătură cu o acuzație în materie penală, nici cu o acuzație împotriva reclamantului, nici cu o cauză privind [drepturile și obligațiile de natură civilă] în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție, prin urmare, art. 6 alineatul (1) din convenție nu consideră că ar trebui să se aplice în speță. TAR aceste motive, Curtea, în unanimitate, afirmă că la art. 6 alineatul (1) din Convenție nu se aplică în speță. Făcută în franceză, apoi comunicat în scris la 12 iunie 2003, în temeiul articolului 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Vincent Berger eorg Ress Modululer Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE GUTFREUND c. FRANCE
(Requête n
o
45681/99)
12/09/2003
ARRÊT
12 juin 2003
En l’affaire Gutfreund c. France,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto,
J.-P.
Costa,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
J.
Hedigan
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 mai 2003,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
45681/99) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Alain
Gutfreund («
le requérant
»), a saisi la Cour le 6 janvier 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. R. Abraham, directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
3.
Le requérant se plaignait notamment du défaut d’impartialité d’un magistrat dans le cadre d’une procédure d’octroi de l’aide juridictionnelle.
4.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
5.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
6.
Par une décision du 25 avril 2002, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.
7.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).
I.
8.
Par une ordonnance pénale du 8 octobre 1997, le requérant fut condamné, pour des faits de violence n’ayant entraîné aucune incapacité de travail à l’encontre de son épouse, à une amende de 1
000 francs français (FRF). Le 8 décembre 1997, il forma opposition à cette ordonnance devant le tribunal de police de Saverne.
9.
Par un acte d’huissier du 3 juillet 1998, le requérant fut cité à comparaître le 15 septembre 1998 devant cette juridiction du chef de «
violences volontaires n’ayant entraîné aucune incapacité de travail
» commises le 24 juillet 1997. Qualifiés de «
contravention de la 4
e
classe
», ces faits sont réprimés par la peine d’amende maximale de 5
000 FRF prévue à l’article 131-13 du code pénal.
10.
Le 11 août 1998, le requérant forma une demande d’aide juridictionnelle devant le bureau d’aide juridictionnelle du tribunal de grande instance de Saverne conformément aux dispositions de la loi du 10
juillet 1991 relative à l’aide juridictionnelle et à son décret d’application du 19 décembre 1991.
11.
Le requérant justifia de ressources mensuelles à hauteur de 2
423
FRF, montant qui fut retenu par le bureau d’aide juridictionnelle. Conformément à l’article 4 de la loi de 1991, il prétendit alors au bénéfice de l’aide juridictionnelle totale.
12.
Statuant sous la présidence de R. (ainsi que l’atteste une lettre du greffe du tribunal de grande instance de Saverne de novembre 2000), le bureau d’aide juridictionnelle rejeta cette demande le 27 octobre 1998, au motif qu’elle était «
manifestement irrecevable, s’agissant d’une contravention de 4
e
classe
».
13.
Le 13 novembre 1998, le requérant contesta cette décision devant le président du tribunal de grande instance de Saverne.
Il indiqua que, dans une affaire similaire, l’aide juridictionnelle avait été accordée par le tribunal de grande instance de Strasbourg sur la base d’une autre interprétation du décret. Dans son ordonnance du 16 septembre 1998, le tribunal de grande instance de Strasbourg relevait un conflit de normes entre le décret et la loi et spécifiait que, pour le résoudre, il fallait interpréter le décret en fonction de la finalité de la loi.
14.
Statuant sur ce recours, cette fois-ci en qualité de président du tribunal de grande instance de Saverne, R. confirma la décision contestée par une ordonnance du 27 novembre 1998, contre laquelle le droit français n’ouvre pas de recours (article 23, alinéa 2, de la loi du 10 juillet 1991).
Le président du tribunal de grande instance releva plusieurs arguments pour rejeter la demande du requérant
:
«
(...) si l’article 10 de la loi susvisée [loi du 10 juillet 1991] dispose que «
l’aide juridictionnelle est accordée (...) devant toute juridiction
» (...), il n’impose pas qu’elle le soit dans tous les types de procédure.
(...) le tableau annexé à l’article 90 du décret et auquel celui-ci renvoie en ce qui concerne le calcul de la rétribution des avocats ne prévoit que l’hypothèse de l’assistance du prévenu poursuivi devant le Tribunal de Police du chef d’une contravention de 5
e
classe.
(...) cette restriction ne peut résulter d’une inattention des pouvoirs publics.
(...) il n’appartient pas au bureau d’aide juridictionnelle, ni au président de la juridiction d’étendre, de façon prétorienne, le champ d’application du texte réglementaire à l’encontre duquel aucun recours n’a été formé devant le Conseil d’Etat.
(...) le caractère limitatif du tableau en cause est parfaitement évident.
»
15.
Le 15
décembre 1998, le requérant se présenta à l’audience du tribunal de police de Saverne assisté d’un avocat. Par un jugement rendu le même jour, le tribunal déclara le requérant coupable de la contravention de violences n’ayant entraîné aucune incapacité de travail, mais le dispensa de peine.
II.
A.
Législation
16.
La loi n
o
91-647 du 10 juillet 1991 relative à l’aide juridique dispose
:
Article 2
«
Les personnes physiques dont les ressources sont insuffisantes pour faire valoir leurs droits en justice peuvent bénéficier d’une aide juridictionnelle. (...)
»
Article 4
«
Le demandeur à l’aide juridictionnelle doit justifier que ses ressources mensuelles sont inférieures à 4 400 F pour bénéficier de l’aide juridictionnelle totale.
»
Article 10
«
L’aide juridictionnelle est accordée en matière gracieuse ou contentieuse, en demande ou en défense devant toute juridiction ainsi qu’à l’occasion de la procédure d’audition du mineur prévue par l’article 388-1 du code civil.
(...)
»
Article 16
«
Chaque bureau ou section de bureau d’aide juridictionnelle prévus à l’article
13 est présidé, selon le cas, par un magistrat du siège du tribunal de grande instance ou de la cour d’appel.
(...)
»
Article 23
«
Les décisions du bureau d’aide juridictionnelle, de la section du bureau ou de leur président peuvent être déférées, selon le cas, au président du tribunal de grande instance, au premier président de la cour d’appel ou de la Cour de cassation (...) ou à leur délégué.
Ces autorités statuent sans recours.
(...)
»
17.
Le décret n
o
91-1266 du 19 décembre 1991 portant application de la loi n
o
91-647 du 10 juillet 1991 dispose notamment
:
Article 57
«
Les décisions des bureaux établis au siège des tribunaux de grande instance (...) sont déférées au président du tribunal de grande instance près lequel le bureau est institué.
(...)
»
18.
L’article 90 de ce décret précise que la contribution de l’Etat à la rétribution des avocats qui prêtent leur concours au bénéficiaire de l’aide juridictionnelle totale est déterminée en fonction de plusieurs critères figurant dans un tableau annexé. Celui-ci fait apparaître uniquement, dans la catégorie des «
procédures contraventionnelles
», «
l’assistance d’un prévenu devant le tribunal de police (5
e
classe)
».
19.
Par ailleurs, un projet de loi relatif à l’accès au droit et à la justice, réformant notamment le système de l’aide juridictionnelle, est en cours d’adoption.
B.
Jurisprudence
20.
A ce jour, il n’y a pas de jurisprudence de la Cour de cassation concernant l’attribution de l’aide juridictionnelle à une personne poursuivie pour une contravention autre qu’une contravention de 5
e
classe (et donc non prévue par le tableau annexé au décret du 19 décembre 1991 mentionné ci-dessus).
21.
A l’époque des faits, les juridictions donnaient différentes interprétations du tableau. Ainsi, comme les parties elles-mêmes l’ont relevé, l’ordonnance rendue le 27 novembre 1998 par le président de grande instance de Saverne contredisait une ordonnance rendue le 16 septembre 1998, quelques mois auparavant, par le président du tribunal de grande instance de Strasbourg.
22.
Une ordonnance rendue le 22 septembre 2000 par le président du tribunal de grande instance de Béthune a considéré que l’aide juridictionnelle ne saurait être refusée à une personne poursuivie pour une contravention de 4
e
classe au motif que le tableau annexé à l’article 90 du décret n
o
91-1266 du 19 décembre 1991 ne prévoit l’assistance du prévenu, devant le tribunal de police, que pour la contravention de 5
e
classe.
23.
Le requérant se plaint de ce que le même magistrat ait statué sur la même demande d’aide juridictionnelle à la fois comme président du bureau d’aide juridictionnelle et comme instance d’appel de la décision rendue par ce bureau. Il estime que ces faits sont contraires à l’exigence d’impartialité des tribunaux découlant de l’article 6 § 1 de la Convention qui dispose, dans ses parties pertinentes
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
»
Se fondant sur l’arrêt
Procola c. Luxembourg
(28 septembre 1995, série
A n
o
326) le requérant estime qu’il y a eu confusion, dans le chef de la même personne, des fonctions d’autorité administrative statuant sur la demande d’aide juridictionnelle et des fonctions judiciaires, consistant à statuer sur le recours contre cette décision. Il met en cause l’impartialité du président du tribunal de grande instance.
24.
Le Gouvernement rejette cette thèse. Il soutient que l’article 6 de la Convention n’est pas applicable à la procédure engagée par le requérant pour obtenir l’aide juridictionnelle. Il rappelle, d’abord, que la procédure en question, régie par la loi du 10 juillet 1991 relative à l’aide juridique, permet à tout justiciable de former une demande d’aide juridictionnelle pour les besoins d’une procédure civile ou pénale. Une telle demande, qui est facultative, peut être présentée préalablement ou parallèlement à une procédure en cours, sans en affecter en rien l’issue.
25.
En effet, la procédure d’examen de la demande d’aide juridictionnelle a pour seul but d’examiner si les conditions prescrites par la loi de 1991 sont réunies et d’accorder alors l’aide juridictionnelle au demandeur de manière totale ou partielle ou, au contraire, de rejeter sa demande. En conséquence, la décision du bureau d’aide juridictionnelle est sans influence sur la décision concernant la culpabilité de l’«
accusé
». En effet, seule la juridiction pénale saisie, en l’espèce le tribunal de police, statue sur le bien-fondé de l’accusation. Le Gouvernement en conclut que la procédure d’examen de la demande d’aide juridictionnelle est totalement indépendante de celle portant sur le bien-fondé des accusations pénales portées contre le requérant.
26.
Le Gouvernement ajoute que la procédure d’aide juridictionnelle est sans influence sur l’accès au tribunal chargé de se prononcer sur le bien-fondé des accusations pénales portées contre le requérant. Notant la simplicité de la procédure par laquelle le requérant, poursuivi pour une contravention de 4
e
classe, a saisi le tribunal de police, le Gouvernement souligne que, malgré le refus de sa demande d’aide juridictionnelle, l’intéressé a été parfaitement en mesure de se défendre devant le tribunal de police des accusations portées contre lui.
27.
Quant à la question de savoir si le bureau d’aide juridictionnelle a été appelé à trancher une «
contestation
» sur un droit de «
caractère civil
» dont le requérant aurait été titulaire, le Gouvernement estime tout d’abord que l’intéressé n’avait aucun droit en soi à obtenir l’aide juridictionnelle dans la mesure où l’octroi de cette aide est soumis à des conditions strictement définies par le droit interne (appréciation de la situation financière du demandeur
; évaluation des chances de succès de l’action que le demandeur veut intenter et qui doivent être raisonnables). Il ne s’agirait donc pas d’un droit mais d’une simple possibilité. Même en admettant qu’il puisse s’agir, dans certains cas, d’un droit, le Gouvernement souligne sa nature procédurale dans la mesure où la demande visant à obtenir l’aide juridictionnelle n’affecte pas le fond de l’affaire.
28.
Enfin, le Gouvernement soutient que les bureaux d’aide juridictionnelle, qui ne sont d’ailleurs pas considérés au plan interne comme des juridictions, ne tranchent aucun litige, puisqu’il n’existe, à ce stade, aucune contestation sur un droit. Leur rôle se limiterait à l’examen d’une demande facultative présentée avant ou pendant une procédure en cours, sans en affecter l’issue. Ces bureaux ne seraient donc pas appelés à décider d’une contestation de caractère civil dont pourrait se prévaloir le requérant.
29.
Le Gouvernement déduit de ce qui précède que l’article 6 § 1 de la Convention n’est pas applicable à la procédure d’examen de la demande d’aide juridictionnelle.
30.
Le requérant observe que la question de l’octroi de l’aide juridictionnelle et l’issue de la procédure pénale sont sans incidence l’une sur l’autre. Toutefois, il objecte que, selon les textes applicables en droit interne, dès lors que la condition de ressources est remplie et que le bureau d’aide juridictionnelle n’estime pas qu’il s’agit d’une action dénuée de succès (ce qui ne saurait se produire en l’espèce, s’agissant d’une défense pénale), l’aide juridictionnelle doit obligatoirement être accordée. Il s’agirait donc d’un droit de caractère civil au sens de l’article 6 § 1. L’intéressé ajoute que, lorsque le président du tribunal de grande instance statue sur un recours contre une décision du bureau d’aide juridictionnelle, il tranche une «
contestation
» au sens de la Convention, portant sur une décision à caractère administratif, comme dans l’arrêt
Procola
précité. Selon le requérant, il découle de ces éléments que l’article 6 § 1 est applicable en l’espèce.
31.
La Cour note d’emblée que le grief du requérant concerne exclusivement la procédure de demande d’aide juridictionnelle. Elle relève qu’il y a lieu de déterminer si l’article 6 § 1 de la Convention y est applicable. Pour cela, il convient de rechercher si la procédure litigieuse avait ou non trait au «
bien-fondé [d’une] accusation en matière pénale
» dirigée contre le requérant, ou à une «
contestation sur [d]es droits et obligations de caractère civil
».
32.
En ce qui concerne le «
bien-fondé [d’une] accusation en matière pénale
», la Cour souligne que la procédure de demande d’aide juridictionnelle concerne uniquement l’octroi d’une assistance judiciaire au requérant. Elle ne concerne ni l’établissement de la culpabilité ni la fixation du montant de la peine, et ne vise ni le bien-fondé en droit ni le bien-fondé en fait (arrêts
Delcourt c. Belgique
, 17 janvier 1970, série A n
o
11, pp.
13
‑
15, § 25, et
Deweer c. Belgique
, 27 février 1980, série A n
o
35, pp. 24-25, § 48).
33.
De plus, comme elle l’a déjà exposé dans sa décision sur la recevabilité de la présente requête, la Cour relève que l’enjeu de la procédure engagée contre le requérant était limité. En effet, le requérant était poursuivi devant le tribunal de police pour une contravention de 4e classe (violence n’ayant entraîné aucune incapacité de travail à l’encontre de son épouse), et encourait une peine d’amende maximale de 5
000 FRF. En outre, la procédure devant le tribunal de police est orale et la représentation par un avocat n’est pas obligatoire. Le contrevenant peut se présenter seul et développer, le jour même de l’audience, les moyens de défense qu’il estime utiles. Ainsi, la nature de la procédure peut être qualifiée de «
simple
», ce qui la rendait accessible au requérant, même en admettant que ses connaissances juridiques eussent été limitées.
34.
Par conséquent, eu égard à l’enjeu de la procédure et à sa nature, les «
intérêts de la justice
» ne commandaient pas l’assistance d’un avocat d’office (
Mato Jara c. Espagne
(déc.), n
o
43550/98, 4 mai 2000).
35.
Le requérant pouvait donc, malgré le refus d’aide juridictionnelle et compte tenu de l’enjeu de la procédure et de sa nature, décider de se défendre seul ou de se faire représenter par un avocat. L’intéressé choisit d’ailleurs cette dernière solution. Il s’ensuit que le rejet de la demande d’aide juridictionnelle a été sans conséquence sur l’appréciation du bien-fondé des accusations portées contre le requérant, ce que d’ailleurs ce dernier ne conteste pas.
36.
La Cour déduit de ce qui précède que le rejet de la demande d’aide juridictionnelle du requérant n’était pas déterminant pour le bien-fondé de l’accusation en matière pénale portée contre lui.
37.
Partant, l’article 6 § 1 n’entre pas en jeu sous son aspect pénal.
38.
En ce qui concerne l’existence d’une «
contestation sur [d]es droits et obligations de caractère civil
», la Cour rappelle que, d’après sa jurisprudence constante, «
pour que l’article 6 § 1 de la Convention sous sa rubrique «
civile
» trouve à s’appliquer, il faut qu’il y ait contestation sur un droit que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne. Il doit s’agir d’une contestation réelle et sérieuse
; elle peut concerner aussi bien l’existence même du droit que son étendue ou ses modalités d’exercice. L’issue de la procédure doit être directement déterminante pour le droit en question, l’article 6 § 1 ne se contentant pas, pour entrer en jeu, d’un lien ténu ni de répercussions lointaines. Enfin, [le droit] doit revêtir un caractère civil
» (voir notamment les arrêts
Sporrong et Lönnroth c. Suède
, 23 septembre 1982, série A n
o
52, p. 30, § 81,
Masson et Van Zon c. Pays-Bas
, 28 septembre 1995, série A n
o
327-A, p. 17, § 44, et
Fayed c. Royaume-Uni
, 21 septembre 1994, série A n
o
294-B, pp. 45-46, §
56).
39.
La Cour, quant au point de savoir s’il existait une «
contestation
» sur un «
droit
» de nature à faire jouer l’article 6 § 1, examinera d’abord si un «
droit
» à l’aide juridictionnelle demandée pouvait, de manière défendable, passer pour reconnu en droit interne ou par la Convention.
40.
La Cour relève que l’article 6 § 3 c) de la Convention reconnaît à «
tout accusé
» le droit «
s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, [de] pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent
». Cependant, dans sa décision sur la recevabilité, la Cour a estimé que, compte tenu de l’enjeu limité et de la nature «
simple
» de la procédure, les intérêts de la justice n’exigeaient pas que l’accusé soit obligatoirement assisté par un avocat commis d’office (paragraphes 34 et 35 ci-dessus). Il s’ensuit qu’en l’espèce la Convention ne garantit pas au requérant un droit à être assisté gratuitement par un avocat d’office et, par conséquent, elle ne garantit pas non plus un droit à l’aide juridictionnelle.
41.
La question de savoir si l’on peut, dans la présente affaire, affirmer l’existence d’un tel droit commande donc que l’on se réfère au seul droit interne. A cet égard, pour décider si un «
droit
», de caractère civil ou autre, peut valablement passer pour reconnu par le droit français, la Cour doit tenir compte du libellé des dispositions légales pertinentes et de la manière dont les juridictions internes les ont interprétées (
Masson et Van Zon
précité, p.
19, § 49).
42.
L’article 2 de la loi du 10 juillet 1991 relative à l’aide juridique dispose que les personnes dont les ressources sont insuffisantes pour faire valoir leurs droits en justice «
peuvent
» bénéficier d’une aide juridictionnelle. L’emploi de ce terme dans le libellé de la disposition légale doit être interprété comme une volonté du législateur de ne pas imposer d’obligation absolue d’accorder l’aide juridictionnelle (voir,
mutatis mutandis
,
Dobbertin c. France
, n
o
23930/94, décision de la Commission du 15 mai 1996, non publiée).
43.
La possibilité d’obtenir l’aide juridictionnelle ne semble pas constituer un droit reconnu en droit interne. La Cour relève que le décret n
o
91-1266 du 19 décembre 1991 portant application de la loi du 10 juillet 1991 relative à l’aide juridique ne comporte pas de dispositions relatives à l’octroi de l’aide juridictionnelle pour les procédures contraventionnelles autres que celles de 5
e
classe. Quant à l’interprétation faite par les juridictions internes de ces dispositions, il ressort des éléments fournis par les parties qu’elle n’est pas uniforme.
44.
En tout état de cause, la Cour constate que si la procédure concernant l’octroi de l’aide juridictionnelle peut être déterminante en matière de droit d’accès au tribunal, ce qui implique l’applicabilité de l’article 6 § 1, un tel droit d’accès n’a pas été invoqué en l’espèce. D’ailleurs, la Cour relève que, compte tenu de l’enjeu limité et de la nature «
simple
» de la procédure, la décision du bureau d’aide juridictionnelle n’a eu aucune influence sur l’accès du requérant au tribunal.
45.
La Cour estime donc que le requérant, à l’époque des faits, n’était pas titulaire d’un droit qui, de manière défendable, pouvait passer pour reconnu en droit interne.
46.
Partant, l’article 6 § 1 n’entre pas non plus en jeu sous son aspect civil.
47.
Eu égard aux considérations qui précèdent, la Cour conclut que la procédure litigieuse n’avait pas trait au «
bien-fondé [d’une] accusation en matière pénale
» dirigée contre le requérant, ni à une «
contestation sur [d]es droits et obligations de caractère civil
» au sens de l’article 6 § 1. Partant, l’article 6 § 1 de la Convention ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce.
PAr ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Dit
que l’article 6 § 1 de la Convention ne s’applique pas en l’espèce.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 juin 2003, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
G
eorg
Ress
Greffier
Président