Irzykowski împotriva Franței

SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 40406/98 prezentată de Zbigniew IRZYKOWSKI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 25 aprilie 2002 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens dnii J.-P. Costa G. Bonello Botousarova Kovler Steiner judecători ai dlui Nielsen grefier adjunct de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 19 septembrie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie: De fapt, reclamantul, dl Zbigniew Irzikowski, este un resortisant franco polonez, născut în 1916 și decedat la 4 februarie 2002. Acesta este reprezentat în fața Curții de către Master Laurent Jung, avocat la Strasbourg.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1977, reclamantul s-a căsătorit, sub regimul de separare a bunurilor, cu o femeie în vârstă de 20 de ani, cu trei copii. La 25 mai 1995, pe baza a două certificate medicale și în conformitate cu articolul L. 333 din Codul de sănătate publică, reclamantul a fost spitalizat fără acordul său la centrul psihoterapic de laîn, la cererea fiului său. La 9 iunie 1995, nepotul reclamantului, resortisant polonez, a răspuns consulatului polonez Lyon pentru a obține clarificări cu privire la acest internat, motivat, în opinia sa, de voința mătușii sale de a scăpa de un soț în vârstă. Certificatul medical de situație întocmit la 3 iulie 1995 de dr.

C., medic al centrului psihoterapic al departamentului de la ain, în atenția procurorului general al Republicii, a indicat următoarele tulburări mentale grave care se manifestă printr-o construcție intelectuală interpretativă foarte rațională organizată de la o aplicație delirantă Această construcție patologică hiper-rațională și, uneori, bazată pe interpretări plauzibile, poate convinge persoane care nu sunt din cauza patologiei mentale. Această stare patologică poate provoca motive periculoase, deoarece, din punctul său de vedere bolnav, pacienților li se permite să facă dreptate. La 1 august 1995, procurorul Republicii Bourg-en-Bresse l-a informat pe consulul polonez că internarea a fost efectuată la cererea fiului reclamantului și în conformitate cu căile legale.

La 12 martie 1996, reclamantul prezintă președintelui Tribunalului de Mare Instanță o cerere de ieșire imediată, în conformitate cu art. 351 din Codul de sănătate publică. Președintele a ordonat o expertiză care a fost încredințată doctorului T. și a fost realizată la 26 septembrie 1996. Prin hotărârea din 11 iunie 1996, judecătorul tutelelor din Bourg-en-Bresse l-a pus sub tutela reclamantului și-a numit soția în calitate de administrator legal aflat sub control judiciar pentru a-și gestiona bunurile. La 17 octombrie 1996, cererea de ieșire imediată a fost respinsă. La 2 iunie 1997, nepotul reclamantului a adresat președintelui Tribunalului de Mare Instanță din Bourg-en-Bresse o cerere de ieșire imediată a unchiului său și nu a primit niciun răspuns.

La 27 iunie 1997, acesta a transmis procurorului o scrisoare din partea reclamantului care se plângea de încălcarea sa internă și din 22 iunie 1997. 15 iulie 1997, președintele Tribunalului de Mare Instanță a ordonat o expertiză cu privire la cererea de ieșire imediată. Reclamantul a fost examinat de Dr. T., care a fost evaluat în raportul său din 10 iulie 1997 August 1997 că reclamantul avea întotdeauna aceleași trăsături patologice de personalitate care caracterizează paranoia. Se pare că cererea de ieșire imediată din 15 iulie 1997 a fost ulterior respinsă, pe baza acestei expertize psihiatrice. La 28 mai 1998, reclamantul a prezentat o nouă cerere de retragere imediată, care a fost respinsă printr-o ordonanță din 5 octombrie 1998, în special prin referire la o nouă expertiză.

Prin ordonanța din 9 noiembrie 1998, președintele Tribunalului de Mare Instanță a respins o cerere de ieșire imediată care i-a fost prezentată de procuror la 29 octombrie 1998, ca urmare a cererii care îi fusese adresată în acest sens de către reclamant la 8 octombrie 1998. La 10 martie 1999, reclamantul a scris judecătorului tutelă pentru a se plânge de faptul că soția sa îi interzicea să recurgă la serviciile unui avocat pentru a apela la ordonanțele de respingere a cererilor sale de ieșire imediată, în timp ce acesta nu dispunea decât de 300 de franci pe lună. Judecătorul tutorelui i-a răspuns la 16 martie, arătându-i că, în stadiul dosarului său, nimic nu permitea ca soția sa să descarce funcții de tutore.

La 11 mai 1999, reclamantul a scris din nou judecătorului tutelă pentru a cere ca un alt tutore să fie desemnat. De asemenea, el a solicitat să primească raportul privind gestionarea proprietăților sale, inclusiv pensia sa. La 25 mai 1999, o nouă cerere de eliberare imediată a fost respinsă, din cauza lipsei unui element nou de la expertiza psihiatrică. Pe de altă parte, din 1996, reclamantul și-a exprimat în repetate rânduri plângeri față de directorul Centrului psihoterapeutic din l .Ain și către procurorul general al Republicii pentru cenzura corespondenței sale, susținând, printre altele, că scrisorile pe care le-a încercat de la adresa avocaților erau interceptate și nu au fost trimise destinatarului lor și nu a primit niciun răspuns de la procuror.

La 3 martie 2000, procurorul Republicii a clasat plângerile depuse de reclamant la 21 decembrie 1999 împotriva soției sale pentru calomnie și la 3 februarie 2000 împotriva doctorului F.V., succesorul doctorului C., pentru instigarea soției sale la divorț. La 16 mai 2000, procurorul general al Republicii a respins cererea reclamantului de a deschide o anchetă privind spitalizarea sa. La 3 februarie 2000, reclamantul sesizează instanța în mare măsură cu privire la o nouă cerere de ieșire imediată. Prin ordonanța din 1 martie 2000, președintele Tribunalului de Mare Instanță al Dr. G. în scopul de a informa reclamantul. După ce a efectuat această examinare la 3 aprilie 2000, dr. G. a concluzionat că În acești cinci ani [de spitalizare], convingerea delirantă a subiectului nu este niciodată diminuată (...).

Având în vedere că paranoia este în principal periculoasă pentru persecutorul său, i s - a propus să se distanțeze de familia sa. [reclamantul] a refuzat (...). : tentativă de electrocutare, manipulare a direcției vehiculului, țeavă de gaz deconectat... Se pare că acuzațiile nu au fost niciodată verificate, dar impun medicilor prudență (...). În consecință, dacă situația clinică nu evoluează sau dacă subiectul și soția sa nu iau în considerare modificarea traseului vieții lor, este necesar să se mențină status quo-ul și să se considere că spitalizarea (...) trebuie menținută la 31 mai 2000, președintele tribunalului de mari instanțe a respins cererea de ieșire imediată depusă de solicitant.

La 18 aprilie 2001, procurorul Republicii a clasat fără întârziere o plângere depusă la 9 martie 2001 de către reclamant împotriva doctorului C. și trasă din faptul că faptele acestuia din urmă i-ar fi interzis să facă apel la ordonanțe de respingere a cererilor sale de ieșire imediată. La 11 iulie 2001, judecătorul tutelă a respins o cerere de acordare a unei autorizații de tutelă formulată de solicitant. În temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (e) și al articolului 4 alineatul (1) și al articolului 6 alineatul (1) și al articolului 8 din convenție, reclamantul se plângea că a fost internat în mod eronat într-un spital psihiatric, că nu a putut interjara recursul la ordonanțe de respingere a cererilor sale de eliberare imediată și de cenzură a corespondenței sale.

Curtea constată că reclamantul a decedat la 4 februarie 2002 și că moștenitorii defunctului nu și-au exprimat dorința de a continua cererea. În lumina circumstanțelor din speță, Curtea concluzionează că nu se mai justifică continuarea examinării cererii în sensul articolului 37 alineatul (c) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun motiv special pentru respectarea drepturilor omului garantate de Convenția nr…

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION Requête n° 40106/98 présentée par Zbigniew IRZYKOWSKI contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 25 avril 2002 en une chambre composée de M. C.L. Rozakis , président , M me F. Tulkens , MM. J.-P.

Costa G. Bonello , M me S. Botoucharova , M. A. Kovler , M me E. Steiner , juges , et de M. S. Nielsen , greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 septembre 1996, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Zbigniew Irzykowski, est un ressortissant franco ‑ polonais, né en 1916 et décédé le 4 février 2002. Il est représenté devant la Cour par Maître Laurent Jung, avocat à Strasbourg.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. En 1977, le requérant épousa, sous le régime de la séparation des biens, une femme de vingt ans sa cadette, dont il eut trois enfants. Le 25 mai 1995, sur la base de deux certificats médicaux et conformément à l’article L. 333 du code de la santé publique, le requérant fut hospitalisé sans son consentement au centre psychothérapique de l’Ain, à la demande de son fils. Le 9 juin 1995, le neveu du requérant, ressortissant polonais, s’adressa au consulat polonais de Lyon pour obtenir des éclaircissements sur cet internement, motivé selon lui par la volonté de sa tante de se débarrasser d’un époux vieillissant.

Le certificat médical de situation établi le 3 juillet 1995 par le docteur C., médecin du centre psychothérapique du département de l’Ain, à l’attention du procureur de la République, indiqua ce qui suit : « Présente de graves troubles mentaux se manifestant par une construction intellectuelle interprétative très rationnellement organisée à partir d’un postulat délirant ; cette construction pathologique hyper-rationnelle et parfois appuyée sur des interprétations plausibles, est susceptible de convaincre des personnes qui ne sont pas au fait de la pathologie mentale. Cet état pathologique est susceptible d’entraîner des réactions dangereuses, par le fait que, de son point de vue maladif, le patient se sent autorisé à faire justice ; cet état contre-indique actuellement une sortie d’un milieu hospitalier spécialisé.

» Le 1 er août 1995, le procureur de la République de Bourg-en-Bresse informa le consul polonais de ce que l’internement avait été effectué à la demande du fils du requérant et selon les voies légales. Le 12 mars 1996, le requérant saisit le président du tribunal de grande instance d’une demande de sortie immédiate, en application de l’article L. 351 du code de la santé publique. Le président ordonna une expertise qui fut confiée au docteur T. et réalisée le 26 septembre 1996. Par jugement du 11 juin 1996, le juge des tutelles de Bourg-en-Bresse plaça le requérant sous tutelle et nomma son épouse en qualité d’administrateur légal sous contrôle judiciaire pour gérer ses biens. Le 17 octobre 1996, la demande de sortie immédiate fut rejetée.

Le 2 juin 1997, le neveu du requérant adressa au président du tribunal de grande instance de Bourg-en-Bresse une demande de sortie immédiate de son oncle. Il ne reçut aucune réponse. Le 27 juin 1997, il transmit au procureur une lettre du requérant se plaignant de son internement abusif et datée du 22 juin 1997. Le 15 juillet 1997, le président du tribunal de grande instance ordonna une expertise sur la demande de sortie immédiate. Le requérant fut examiné par le docteur T., qui estima dans son rapport du 10 août 1997 que le requérant présentait toujours les mêmes traits de personnalité pathologique caractérisant la paranoïa. Il semblerait que la demande de sortie immédiate du 15 juillet 1997 fut rejetée par la suite, sur le fondement de cette expertise psychiatrique.

Le 28 mai 1998, le requérant présenta une nouvelle demande de sortie immédiate qui fut rejetée par ordonnance du 5 octobre 1998, notamment par référence à une nouvelle expertise. Par ordonnance du 9 novembre 1998, le président du tribunal de grande instance rejeta une demande de sortie immédiate qui lui avait été soumise par le procureur le 29 octobre 1998, suite à la demande qui lui avait été adressée en ce sens par le requérant le 8 octobre 1998. Le 10 mars 1999, le requérant écrivit au juge des tutelles pour se plaindre de ce que sa femme lui interdisait de recourir aux services d’un avocat pour faire appel des ordonnances de rejet de ses demandes de sortie immédiate, alors qu’il ne disposait que de trois cents francs de revenus par mois.

Le juge des tutelles lui répondit le 16 mars, en lui indiquant qu’en l’état de son dossier, rien ne permettait de décharger son épouse des fonctions de tutrice. Le 11 mai 1999, le requérant écrivit à nouveau au juge des tutelles pour demander qu’un autre tuteur soit désigné. Il demanda également à recevoir le compte rendu de la gestion de ses biens, y compris sa pension. Le 25 mai 1999, une nouvelle demande de sortie immédiate fut rejetée, faute d’élément nouveau depuis les expertises psychiatriques. Par ailleurs, depuis 1996, le requérant s’était plaint à de multiples reprises auprès du directeur du centre psychothérapique de l’Ain et au procureur de la République de la censure de sa correspondance, en alléguant notamment que les lettres qu’il tentait d’adresser à des avocats étaient interceptées et non envoyées à leur destinataire.

Il ne reçut aucune réponse du procureur. Le 3 mars 2000, le procureur de la République classa sans suites les plaintes déposées par le requérant le 21 décembre 1999 contre son épouse pour diffamation et le 3 février 2000 contre le docteur F.V., successeur du docteur C., pour incitation de son épouse au divorce. Le 16 mai 2000, le procureur de la République rejeta la demande du requérant tendant à l’ouverture d’une enquête sur son hospitalisation. Le 3 février 2000, le requérant saisit le tribunal de grande instance d’une nouvelle demande de sortie immédiate. Par ordonnance du 1 er mars 2000, le président du tribunal de grande instance commis le docteur G. aux fins d’examiner le requérant. Ayant procédé le 3 avril 2000 à cet examen, le docteur G. conclut que : « Pendant ces cinq années [d’hospitalisation], la conviction délirante du sujet ne s’est jamais amoindrie (...).

Considérant que le paranoïaque est surtout dangereux pour son persécuteur, il lui a été proposé de prendre de la distance avec sa famille. [Le requérant] a refusé (...). Des accusations graves pèsent contre lui, portées par son épouse : tentative d’électrocution, manipulations de la direction du véhicule, tuyau de gaz débranché... Les accusations n’ont, semble-t-il, jamais été vérifiées, mais imposent aux médecins la prudence (...). En conséquence, si la situation clinique n’évolue pas ou si le sujet et son épouse n’envisagent pas de modifier le trajet de leur vie, il y a lieu de maintenir le statu quo et de considérer que l’hospitalisation (...) doit être maintenue ». Le 31 mai 2000, le président du tribunal de grande instance rejeta la demande de sortie immédiate introduite par le requérant.

Le 18 avril 2001, le procureur de la République classa sans suite une plainte déposée le 9 mars 2001 par le requérant contre le docteur C. et tirée de ce que les agissements de ce dernier lui auraient interdit d’interjeter appel des ordonnances rejetant ses demandes de sortie immédiate. Le 11 juillet 2001, le juge des tutelles rejeta une demande de mainlevée de tutelle introduite par le requérant. GRIEFS Invoquant les articles 5 §§ 1 e) et 4, 6 § 1 et 8 de la Convention, le requérant se plaignait d’avoir été interné à tort en hôpital psychiatrique, de n’avoir pas pu interjeter appel des ordonnances de rejet de ses demandes de mise en liberté immédiate et de la censure de sa correspondance. EN DROIT La Cour constate que le requérant est décédé le 4 février 2002 et que les héritiers du défunt n’ont pas exprimé la volonté de poursuivre la requête.

A la lumière des circonstances de l’espèce, la Cour en conclut qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête au sens de l’article 37 § 1 c) de la Convention. Par ailleurs, aucun motif particulier touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 in fine de la Convention. Partant, il convient de rayer l’affaire du rôle. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président