CtEDO 30.04.2002 AI

LUTZ contre la FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
30.04.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
LUTZ contre la FRANCE (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

cererii nr. 49531/99

prezentată de Yves LUTZ

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședință pe 30 aprilie 2002 într-o cameră compusă din

Dl.

A.B.

Baka

,

președinte

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

D-na

W.

Thomassen

,

M.

M.

Ugrekhelidze

,

judecători

,

și

D-na

S.

Dollé

,

grefier de secțiune

,

Având în vedere cererea mai sus menționate introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 16 octombrie 1998,

Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat competența Curții de a examina cererea,

După deliberare, pronunță decizia care urmează

:

Reclamantul, dl. Yves Lutz, este un cetățean francez, născut în 1954 și rezidând la Grenoble. Este reprezentat în fața Curții de d-ul Bernardet, sociolog.

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

A.

Circumstanțe particulare ale cauzei

Reclamantul a fost supus mai multor internări și unei măsuri de tutelă.

1.

Prima internare

Prin ordonanță din 20 ianuarie 1988, prefectul a ordonat plasarea de oficio a reclamantului într-un spital psihiatric. Pe 21 ianuarie 1988, reclamantul a fost internat la centrul spitalicesc specializat (C.H.S.) din Erstein. Pe 16

februarie

1988, prefectul a ordonat transferul reclamantului la C.H.S. din Sarreguemines, dotat cu o unitate pentru bolnavi dificili. Transferul a avut loc pe 17 februarie următor.

a)

Prima cerere de eliberare

Pe 5 februarie 1988, reclamantul scrisese președintelui tribunalului din Strasbourg pentru a cere eliberarea sa imediată, în conformitate cu articolul L. 351 din codul sănătății publice. Prin ordonanță din 13 decembrie 1988, președintele a refuzat să ordoneze anularea internării reclamantului.

Reclamantul a fost retransferat la C.H.S. din Erstein pe 2 ianuarie 1989. Prin ordonanță din 16 ianuarie 1989, prefectul a încheiat plasarea de oficio. Cu toate acestea, a rămas internat în același spital sub regimul plasării numite volontare, la cererea tutorelui său.

Începând cu 20 iulie 1989, reclamantul a fost supus unui regim de «

ieșiri de probă

» de o săptămână reînnoibile.

b)

Cerere de anulare a internării

Pe 9 noiembrie 1990, reclamantul a sesizat președintele tribunalului din Strasbourg cu o nouă cerere cu scopul de a ridica internarea. Pe 7 februarie 1991, președintele a ordonat o expertizare. Expertul a depus pe 18 iulie 1991 un raport concluzionând necesitatea menținerii reclamantului în regim de plasare voluntară (devenită, de la legea din 27 iunie 1990, spitalizare la cererea unui terț).

Prin ordonanță din 20 februarie 1992, președintele a respins cererea, cu motivul, pe de o parte, că nu îi aparținea să se pronunțe asupra legalității ieșirilor de probă, prevăzute de legea din 27 iunie 1990 și, pe de altă parte, că istoricul și patologia reclamantului justificau menținerea în spitalizare la cererea unui terț.

La apelul reclamantului, curtea de apel din Colmar, prin hotărâre din 7

martie

1994, a confirmat în esență ordonanța constatând că, deoarece reclamantul între timp ieșise de-a dreptul din C.H.S. pe 13

noiembrie

1992, cererea devenise fără obiect. Pe lângă aceasta, a constatat, pe de o parte, că ieșirea de probă, rezultând dintr-o practică generalizată bazată pe o circularom din 1957, nu constituia voie de fapt și, pe de altă parte, că judecătorul refuzase corect ieșirea, ținând cont de concluziile raportului de expertizare.

Reclamantul a depus un recurs în casație solicitând beneficiul ajutorului judiciar, care i-a fost refuzat pe 3 noiembrie 1994 cu motivul că recursul era inadmisibil din lipsă de interes. Pe 20 decembrie 1994, reclamantul a sesizat primul președinte al Curții de Casație cu un recurs împotriva acestei decizii. Niciun element privind rezultatul acestei proceduri nu figurează în dosarul cauzei.

c)

Recurs în fața tribunalului administrativ

Pe 19 aprilie 1992, reclamantul a introdus în fața tribunalului administrativ din Strasbourg un recurs de anulare împotriva deciziei din 20 iulie 1989 ordonând ieșirea de probă. Prin sentință din 25 aprilie 1995, tribunalul administrativ a anulat decizia din lipsă de motivare.

C.H.U. din Erstein a sesizat Consiliul de Stat cu un recurs împotriva acestei sentințe. Prin hotărâre din 17 noiembrie 1997, Consiliul de Stat a anulat decizia deferit, cu motivul că ieșirea de probă autorizată pe 20 iulie 1989 era o măsură privind tratamentul bolnavului spitalizat și nu constituia o decizie susceptibilă de recurs pentru abuz de putere.

În octombrie 1995, reclamantul a introdus de asemenea în fața tribunalului administrativ două recururi de anulare îndreptate împotriva ordonanțelor prefectorale de plasare de oficio și transfer din 20 ianuarie și 16

februarie 1988. Niciun element privind rezultatul acestei proceduri nu figurează în dosarul cauzei.

2.

A doua internare

Pe 29 martie 1993, reclamantul, victimă a unui malaise pe strada pe care o atribuie efectelor tratamentului neurolipetic, a fost scurt spitalizat și a plecat în aceeași zi. A doua zi, a fost admis la centrul psihoterapic din Colmar, de unde a fost lăsat să plece. După, se pare, o agresiune, a fost din nou condus, pe 31 martie 1993, la centrul psihoterapic din Colmar unde s-a constatat o stare de agitație și delir.

În aceeași zi, a fost reintern la C.H.S. din Erstein sub regimul spitalizării la cererea unui terț.

Pe 28 mai 1993, a beneficiat de o ieșire de probă.

Pe 29 aprilie 1993, a depus o cerere de ajutor judiciar, care a fost transmisă pe 4 mai următor președintelui tribunalului din Strasbourg. Acesta a interpretat-o ca o cerere de eliberare imediată. La cererea președintelui, medicul-șef al spitalului i-a adresat pe 5 mai 1993 un certificat de situație. Prin ordonanță din 19

mai

1993, președintele a numit un expert, care a depus raportul pe 28

iunie

1993.

Prin ordonanță de pronunțare apriori din 8 octombrie 1993, președintele a ordonat reclamantului să prezinte un certificat medical stabilit de medicul curant și atestând că era bine urmărit de acesta.

Pe 17 noiembrie 1993, președintele a ordonat ridicarea internării reclamantului. Entre timp, acesta a fost supus, pe 4 octombrie 1993, unei măsuri de eliberare definitivă.

3.

Măsura de tutelă

Reclamantul a fost supus unei măsuri de tutelă, care a fost ridicată pe 4

octombrie

1989 de tribunalul de instanță din Illkirch.

Pe 27 aprilie 1993, la cererea unui medic al centrului spitalicesc, judecătorul de tutele din Strasbourg s-a sesizat de oficio. Pe 12 mai 1993, judecătorul a plasat reclamantul sub salvgardă de justiție cu scopul deschiderii unei tutele și i-a desemnat un mandatar pentru a-i gestiona bunurile.

Apelul depus pe 1

er

iunie 1993 de reclamant împotriva acestei decizii a fost declarat inadmisibil de tribunalul din Strasbourg pe 17

august

1993, cu motivul că decizia plasând o persoană sub salvgardă de justiție nu poate, conform codului civil, fi supusă unui recurs.

Pe 7 ianuarie 1994, judecătorul de tutele a ordonat o expertizare psihiatrică a reclamantului. Examinarea a avut loc pe 1

er

februarie 1994 și raportul expert a fost redactat pe 7 martie 1994. Ședința a avut loc pe 26

mai

1994.

Prin decizie din aceeași zi, judecătorul a pronunțat deschiderea tutelei. Reclamantul ceruse amânarea cauzei invocând că depusese în ziua anterioară o cerere de ajutor judiciar și dorea să fie reprezentat. Judecătorul a refuzat amânarea, cu motivul că reclamantul cunoștea de mult timp data ședinței și că era urgență.

Reclamantul a apelat această sentință, solicitând ajutor judiciar, în fața tribunalului din Strasbourg. Ședința a fost fixată pentru 9 septembrie 1994. Reclamantul invoca în special că

procedura de tutelă ar fi perimată, ținând cont de depășirea termenului de un an prevăzut de art. 1252 din noul cod de procedură civilă

; de asemenea, a contestat refuzul primului judecător de a amâna cauza.

Prin sentință din 21 octombrie 1994, tribunalul din Strasbourg a confirmat prima decizie, rețin în special că:

«

(...) este (...) deschiderea procedurii de tutelă care trebuie să fie decis de judecătorul de tutele în anul sesizării de oficio; că în specie (...) judecătorul de tutele, fără anchetă preliminară, a ordonat imediat pe 27.04.1993 deschiderea unei proceduri de tutelă sesizând-se de oficio; că reclamantul confundă decizia deschiderii tutelei și decizia pronunțării acesteia (...)

»

Tribunalul a aprobat de asemenea judecătorului refuzul amânării cauzei, constatând că în fața tribunalului reclamantul renunțase singur la amânarea cauzei în așteptarea deciziei biroului de ajutor judiciar, afirmând a fi complet apt să se grijească de sine și deci nu justifica niciun prejudiciu.

Reclamantul a depus un recurs în casație împotriva acestei sentințe. Pe 19

decembrie

1994, a cerut să beneficieze de ajutor judiciar. L-a obținut pe 18 mai 1995.

Prin hotărâre din 6 octombrie 1998, prima cameră civilă a Curții de Casație a anulat și revocat în toate dispozițiile sale sentința dată de tribunalul din Strasbourg. Ea a constatat următoarele

:

«

Considerat că în pronunțând așa, atunci când rezultă din art. 1252 al noului cod de procedură civilă că în caz de sesizare de oficio a judecătorului, actele de procedură sunt nule dacă decizia de deschidere a tutelei nu intervine în anul de la cerere, tribunalul a violat acest text.

»

În consecință, a spus că nu mai este nevoie de renvoiu și a constatat stingerea instanței și pierderea competenței jurisdicției.

Entre timp, prin decizie din 29 februarie 1996, judecătorul de tutele din Strasbourg a pronunțat ridicarea tutelei, după ce a ascultat reclamantul pe 7 noiembrie 1995 și în vederea unui raport de expertizare din 12

decembrie

1995.

4.

A treia internare

Pe 31 ianuarie 1995, reclamantul a fost din nou internat, sub regimul spitalizării la cererea unui terț, la spitalul din Erstein.

Prin scrisori din 18 și 21 februarie 1995 adresate la grefia tribunalului din Strasbourg, reclamantul a solicitat ridicarea plasării de care era subiect. Prin ordonanțe din 21 și 28 aprilie 1995, un expert a fost numit pentru a examina reclamantul. A depus raportul pe 14 iunie 1995.

Prin ordonanță din 29 iunie 1995, președintele tribunalului din Strasbourg a ordonat ridicarea spitalizării la cererea unui terț de care era subiect reclamantul și a ordonat eliberarea imediată.

5.

Cererea în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului

Reclamantul a introdus pe 9 mai 1993 o cerere în fața Comisiei care a fost înregistrată pe 29 iunie 1993 sub nr. de cerere 22136/93.

Reclamantul contesta cele trei internări de care a fost subiect, pe baza articolului 5 §§ 1 e), 2, 4 și 5 din Convenție, articolului 6 §§ 1 și 3, și articolelor 3, 8 și 14 din Convenție. A contestat de asemenea plasarea sa sub tutelă, plângând-se în privința duratei și inechității procedurii pe baza articolului 6 § 1, și invocând articolele 8 și 10 din Convenție. Cererea a fost declarată inadmisibilă pe 16

octombrie

1996.

Privitor la reclamații bazate pe art. 5 §§ 1 e) și 5 din Convenție, referitoare la neregularitatea diferitelor internări ale reclamantului și la imposibilitatea de a obține reparație pentru încălcările susținute, Comisia a considerat că reclamantul nu epuizase căile de recurs interne. A respins reclamația bazată pe art. 5 § 2 din Convenție, prin care reclamantul se plângea de a nu fi fost informat cu motivele celei de a doua internări, ca evident nefondat. Reclamația bazată pe art. 5 § 4 din Convenție și referitoare pe de o parte la absența cailor de recurs la termen scurt în fața tribunalului și pe de altă parte la inechitatea procedurii, și reclamația bazată pe art. 14 din Convenție au fost de asemenea respinse ca evident nefondate. Comisia a respins reclamația reclamantului bazată pe durata procedurii cu scopul eliberării sale imediate ca incompatibilă

ratione materiae

.

Privitor la reclamația bazată pe durata procedurii de plasare sub tutelă a reclamantului, Comisia a constatat că o durată de un an și mai mult de patru luni era rezonabilă, ținând cont de circumstanțele specie și în special de faptul că instanța a fost adusă în fața doi grade de jurisdicție.

Reclamația bazată pe art. 8 și referitoare la faptul de a fi menținut în spitalizare și supus unui tratament neurolipetic, și reclamația bazată pe art. 3, au fost respinse de Comisie ca evident nefondate. Pe același temei, reclamantul contesta plasarea sa sub tutelă. Comisia a respins reclamația, cu motivul că măsura de tutelă era necesară și proporționată în circumstanțele specie. Reclamațiile bazate pe articolele 10 și 13 au fost de asemenea respinse din lipsă evidentă de temei.

B.

Dreptul intern relevant

art. 492 din codul civil

«

O tutelă este deschisă atunci când un major, din una din cauzele prevăzute de articolul

490, are nevoie să fie reprezentat în mod continuu în actele vieții civile.

»

art. 493 din codul civil

«

Deschiderea tutelei este pronunțată de judecătorul de tutele la cererea persoanei care trebuie protejată, a soțului, cu condiția ca viața comună să nu fi încetat între ei, a strămoșilor, descendenților, fraților și surorilor, curatoryului și procuraturii; ea poate fi de asemenea deschisă de oficio de judecător.

Alți rude, afini, prieteni pot numai să dea cunoștință judecătorului cauzei care ar justifica deschiderea tutelei. La fel și medicul curant și directorul instituției.

Persoanele menționate în cele două paragrafe anterioare vor putea, chiar dacă nu au intervenit în instanță, să facă apel în fața tribunalului de judecată împotriva hotărârii care a deschis tutelă.

»

art. 1252 din noul cod de procedură civilă

«

Cererea cu scopul deschiderii tutelei perimă dacă decizia de deschidere nu intervine în anul de la cerere.

În caz de sesizare de oficio a judecătorului, actele de procedură sunt nule dacă decizia de deschidere nu intervine în anul de la sesizare.

»

art. 1256 din noul cod de procedură civilă

«

Recursul împotriva deciziei care deschide tutelă sau refuză anularea este format, fie în conformitate cu dispozițiile articolului 1216, fie prin scrisoare sumar motivată și semnată de una din persoanele având calitate să acționeze în temeiul articolului 493 din Codul civil; scrisoare este depusă, sau trimisă sub plic recomandat cu confirmare de primire, la secretariatul-grefia tribunalului de instanță.

Oricare ar fi forma recursului, serviciul unui avocat nu este obligatoriu pentru continuarea procedurii.

»

1.

Reclamații privind procedura de tutelă

a)

Invocând art. 6 § 1, reclamantul se plânge că procedura în fața judecătorului de tutele, în prima instanță, nu a respectat noțiunea de termen rezonabil. La fel, el apreciază că Curtea de Casație nu s-a pronunțat într-un termen rezonabil, Curtea pronunțând hotărârea patru ani după hotărârea de apel, atunci când cauza nu prezenta niciun element de complexitate. Invocă de asemenea art. 13 din Convenție, cu motivul că nu dispunea de recurs prin care ar fi putut invoca reclamația pe baza duratei procedurii.

b)

El dorește de asemenea să relucrueze integralitatea mijloacelor prezentate în fața Comisiei în cererea sa nr. 22136/93, și bazate pe tendința magistraților chemați să se pronunțe în prima instanță și în apel asupra măsurii de tutelă, inechitatea procedurii (art. 6 § 1 din Convenție), și atingerea vieții private prin măsura de tutelă (art. 8 din Convenție).

2.

Reclamații privind diferitele internări ale reclamantului

a)

Reiterând reclamațiile privind internările sale, după cum sunt expuse în cererea sa nr. 22136/93, reclamantul consideră că hotărârea Tribunalului Conflictelor din 17 februarie 1997 constituie un fapt nou care justifică reexaminarea încălcărilor susținute ale articolului 5 § 1 e), 2 și 4 din Convenție. Apreciază de asemenea că hotărârile date pe de o parte de Consiliul de Stat pe 17 noiembrie 1997 și pe de altă parte de Curtea de Casație pe 6 octombrie 1998 constituie de asemenea fapte noi autorizând relucrul acestor reclamații.

b)

Invocând art. 5 § 5 din Convenție combinat cu art. 6 § 1, reclamantul se plânge de a nu fi putut, în cursul plasării sale sub tutelă, introduce recururi indemnitare privind internările din cauza pe de o parte a calității sale de major protejat și pe de altă parte din cauza impredictibilității și lipsei de claritate a regulilor de competență în materie. Se plânge în privința aceasta că sistemul juridic francez propriu specie nu i-a permis să identifice cu certitudinea necesară jurisdicția competentă pentru a cunoaște întreaga sa pretenții indemnitare și că aceste dificultăți au creat obstacol dreptului la reparație pe care îl are din art. 5 § 5 precitat.

1.

Privitor la reclamațiile referitoare la procedura de tutelă

a)

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii relative la măsura de tutelă de care a fost subiect. Această procedură a început pe 27 aprilie 1993, când judecătorul de tutele s-a sesizat de oficio, și a luat sfârșit pe 6 octombrie 1998 când Curtea de Casație a pronunțat hotărâre. Procedura a durat deci cinci ani și cinci luni pentru trei niveluri jurisdicționale. Reclamantul se plânge mai ales de termenul judecării în prima instanță și în fața Curții de Casație. Reclamantul se plânge de asemenea de absența căilor de recurs interne prin care ar fi putut invoca reclamația pe baza duratei procedurii, pe baza articolului 13 din Convenție.

În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor reclamații și apreciază necesară comunicarea acestei părți a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul

54

§

3

b) din regulament.

b)

Reclamantul relucază reclamațiile prezentate în fața Comisiei în cererea sa nr. 22136/93 bazate, pe de o parte, pe tendința magistraților chemați să se pronunțe în prima instanță și în apel asupra măsurii de tutelă și inechitatea procedurii pe baza articolului 6 § 1 din Convenție și, pe de altă parte, atingerea vieții private prin măsura de tutelă pe baza articolului 8 din Convenție.

Curtea constată că, prin decizie din 16 octombrie 1996, Comisia a declarat reclamația bazată pe art. 8 inadmisibilă ca evident nefondat.

Conform articolului 35 § 2 b) din Convenție «

Curtea nu acceptă nicio cerere individuală introdusă în temeiul articolului 34, atunci când este esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de Curte sau deja supusă altei instanțe internaționale de investigație sau soluționare, și nu conține fapte noi.

»

Acum Curtea consideră că hotărârea dată de Curtea de Casație pe 6

octombrie

1998 nu modifică în nimic raționamentul care a determinat Comisia să declare această reclamație inadmisibilă. Prin urmare, Curtea este de opinie că nu se agă de fapt nou, în sensul articolului 35 § 2 b) din Convenție. Rezultă că această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă în aplicarea articolului

35

Pe lângă aceasta, Curtea amintește că reclamația pe baza inechității procedurii de tutelă, a fost respingă ca prematură de Comisie, recursul fiind la moment în curs în fața Curții de Casație.

Curtea constată că, în hotărârea dată între timp de Curtea de Casație pe 6 octombrie 1998, jurisdicția supremă a dat caz cererii reclamantului

: admițând mijlocul de casație, ea a considerat că tribunalul a încălcat art. 1252 din codul de procedură civilă în consecință căruia actele de procedură privind tutelă erau nule.

Curtea constată că reclamantul obținut deci caz câștigat și că, în circumstanțele specie,

nu mai poate pretinde a fi victimă a inechității susținute a procedurii. În cazuri asemănătoare, încălcările susținute ale articolului 6 au fost într-adevăr redresate, prin faptul dispariției retroactive a măsurii de tutelă.

Rezultă că aceste reclamații trebuie respinse ca evident nefondate, în aplicarea articolului

35

§§

3 și

4 din Convenție.

2.

Privitor la reclamațiile referitoare la diferitele internări ale reclamantului

a)

Relucrand reclamațiile expuse în cererea nr. 22136/93, reclamantul susține încălcarea articolului 5 §§ 1 e), 2 și 4 din Convenție.

Curtea constată că, prin decizie din 16 octombrie 1996, Comisia a declarat inadmisibilă cererea reclamantului înregistrată sub nr. 22136/93.

Reclamantul susține că hotărârea Tribunalului Conflictelor, pe de o parte, și hotărârile date de Consiliul de Stat și Curtea de Casație pe 17 noiembrie 1997 și 6 octombrie 1998 ar constitui fapte noi, în sensul articolului 35 § 2 b) precitat.

Curtea nu împărtășește această abordare. Dacă hotărârea din 17 februarie 1997 poate avea impact asupra dreptului la reparație (a vedea punctul 2 mai jos), deoarece unifica litigiul de reparație în mâinile judecătorului civil, nu modifică în nimic raționamentul care a determinat Comisia să declare celelalte reclamații inadmisibile. Același lucru se întâmplă cu hotărârile Curții de Casație și Consiliului de Stat mai sus menționate.

Prin urmare, Curtea este de opinie că nu se agă de fapte noi, în sensul articolului 35 § 2 b) din Convenție. Rezultă că această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă, în aplicarea articolului

35

§§

2 b) și 4 din Convenție.

b)

Reclamantul se plânge de a nu fi putut introduce recururi indemnitare privind internările din cauza, pe de o parte, a calității sale de major protejat și pe de altă parte din cauza impredictibilității și lipsei de claritate a regulilor de competență în materie. În privința aceasta, se plânge că sistemul juridic francez nu i-a permis să identifice cu certitudinea necesară jurisdicția competentă pentru a cunoaște întreaga sa pretenții indemnitare și că aceste dificultăți au creat obstacol dreptului la reparație. Invocă articolele 6 § 1 și 5 § 5 din Convenție.

Curtea va examina această reclamație din unghiul articolului 5 § 5 din Convenție care, în materie de internare, constituie

lex specialis

.

Pe de o parte, reclamantul susține, fără a-și etaja spusele, că statutul de major protejat l-ar fi privat de posibilitatea de a acționa în daune-interese. Curtea constată că în dreptul intern, majorul plasat sub tutelă nu are capacitate de a acționa în judecată. Ii aparține tutorelui să introducă în judecată actiunile referitoare la drepturile sale. Dacă reclamantul dorea, după cum susține, să acționeze în daune-interese pentru internările de care a fost subiect, ii aparținea să ceară tutorelui să introducă o asemenea acțiune. Dacă ar fi întâmpinat refuz din partea sa, ar fi putut atunci să sesizeze judecătorul de tutele cu un recurs.

Curtea constată că reclamantul nu aduce elemente de natură să stabilească că a întreprins aceste demersuri. Prin urmare, Curtea apreciază că reclamația nu este etajată.

Pe de altă parte, Curtea trebuie să stabilească dacă bucuria efectivă a dreptului garantat de art. 5 § 5

precitat se găsește asigurată cu grad suficient de certitudine în dreptul francez (cf.

a contrario

hotărârea Ciulla împotriva Italiei din 22

februarie

1989, seria A nr. 148, p. 18, § 44).

Curtea observă că, până la hotărârea Tribunalului Conflictelor din 17

februarie

1997, atât judecătorul administrativ cât și judecătorul civil puteau acorda reparație pentru neregularitățile pe care le constatau. De la această hotărâre, întregul litigiu de reparație este de competența judecătorului civil. Curtea apreciază că dacă această decizie modifică efectiv distribuția competențelor între judecător civil și administrativ, ea simplificat sistemul anterior permițând celor interesați să nu se adreseze acum decât unui singur judecător pentru a fi indemnizați.

Prin urmare, Curtea este de opinie că dreptul francez asigură - și asigura - bucuria efectivă a dreptului garantat de art. 5 § 5 precitat cu grad suficient de certitudine. Cât privește reclamantul, ea observă că reclamantul nu a introdus niciun recurs indemnitare deși dispunea în orice caz de posibilitate - pe care nu a utilizat-o - de a cere tutorelui să sesizeze judecătorul civil cu o cerere de reparație a întregului prejudiciu.

Rezultă că acest aspect al cererii trebuie respins ca evident nefondat, în aplicarea articolului

35

§§

3 și 4 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, la unanimitate,

Ajourneaza

examinarea reclamației privind durata procedurii de tutelă și bazată pe art. 6 § 1 din Convenție, și a reclamației privind absența căilor interne eficace de recurs prin care reclamantul ar fi putut formula reclamația pe baza duratei acestei proceduri și bazată pe art. 13 din Convenție

;

Declara

cererea inadmisibilă pentru rest.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2003-06-17
0,94
AFFAIRE LUTZ c. FRANCE (N° 2)
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE LUTZ c. FRANCE (N o 2) (Requête n o 49531/99) ARRÊT Cet arrêt a été révisé conformément à l’article 80 du règlement de la Cour par un arrêt prononcé le 25 novembre 2003 STRASBOURG 17 juin 2003 Cet arrêt deviendra dé
CtEDO 2002-03-19
0,94
BUTEL contre la FRANCE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 49544/99 présentée par Patrice BUTEL contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 19 mars 2002 en une chambre composée de
CtEDO 2002-03-26
0,94
AFFAIRE LUTZ c. FRANCE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE LUTZ c. FRANCE (Requête n° 48215/99) ARRÊT STRASBOURG 26 mars 2002 DÉFINITIF 26/06/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de
CtEDO 2003-03-25
0,93
ASSAD contre la FRANCE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 53171/99 présentée par Eric ASSAD contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 25 mars 2003 en une chambre composée de MM. A.B. Bak
CtEDO 2001-05-17
0,93
LAMBERT contre la FRANCE
DEUXIEME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 55016/00 présentée par Roger LAMBERT contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 17 mai 2001 en une chambre composée de MM. C.L. Ro
Sursă