Lutz împotriva Franței

Prima internare Prin ordonanță din 20 ianuarie 1988, prefectul a ordonat plasarea de oficio a reclamantului într-un spital psihiatric. Pe 21 ianuarie 1988, reclamantul a fost internat la centrul spitalicesc specializat (C.H.S.) din Erstein. Pe 16 februarie 1988, prefectul a ordonat transferul reclamantului la C.H.S. din Sarreguemines, dotat cu o unitate pentru bolnavi dificili. Transferul a avut loc pe 17 februarie următor. a) Prima cerere de eliberare Pe 5 februarie 1988, reclamantul scrisese președintelui tribunalului din Strasbourg pentru a cere eliberarea sa imediată, în conformitate cu articolul L. 351 din codul sănătății publice. Prin ordonanță din 13 decembrie 1988, președintele a refuzat să ordoneze anularea internării reclamantului. Reclamantul a fost retransferat la C.H.S. din Erstein pe 2 ianuarie 1989. Prin ordonanță din 16 ianuarie 1989, prefectul a încheiat plasarea de oficio. Cu toate acestea, a rămas internat în același spital sub regimul plasării numite volontare, la cererea tutorelui său. Începând cu 20 iulie 1989, reclamantul a fost supus unui regim de « ieșiri de probă » de o săptămână reînnoibile. b) Cerere de anulare a internării Pe 9 noiembrie 1990, reclamantul a sesizat președintele tribunalului din Strasbourg cu o nouă cerere cu scopul de a ridica internarea. Pe 7 februarie 1991, președintele a ordonat o expertizare. Expertul a depus pe 18 iulie 1991 un raport concluzionând necesitatea menținerii reclamantului în regim de plasare voluntară (devenită, de la legea din 27 iunie 1990, spitalizare la cererea unui terț). Prin ordonanță din 20 februarie 1992, președintele a respins cererea, cu motivul, pe de o parte, că nu îi aparținea să se pronunțe asupra legalității ieșirilor de probă, prevăzute de legea din 27 iunie 1990 și, pe de altă parte, că istoricul și patologia reclamantului justificau menținerea în spitalizare la cererea unui terț. La apelul reclamantului, curtea de apel din Colmar, prin hotărâre din 7 martie 1994, a confirmat în esență ordonanța constatând că, deoarece reclamantul între timp ieșise de-a dreptul din C.H.S. pe 13 noiembrie 1992, cererea devenise fără obiect. Pe lângă aceasta, a constatat, pe de o parte, că ieșirea de probă, rezultând dintr-o practică generalizată bazată pe o circularom din 1957, nu constituia voie de fapt și, pe de altă parte, că judecătorul refuzase corect ieșirea, ținând cont de concluziile raportului de expertizare. Reclamantul a depus un recurs în casație solicitând beneficiul ajutorului judiciar, care i-a fost refuzat pe 3 noiembrie 1994 cu motivul că recursul era inadmisibil din lipsă de interes. Pe 20 decembrie 1994, reclamantul a sesizat primul președinte al Curții de Casație cu un recurs împotriva acestei decizii. Niciun element privind rezultatul acestei proceduri nu figurează în dosarul cauzei. c) Recurs în fața tribunalului administrativ Pe 19 aprilie 1992, reclamantul a introdus în fața tribunalului administrativ din Strasbourg un recurs de anulare împotriva deciziei din 20 iulie 1989 ordonând ieșirea de probă. Prin sentință din 25 aprilie 1995, tribunalul administrativ a anulat decizia din lipsă de motivare. C.H.U. din Erstein a sesizat Consiliul de Stat cu un recurs împotriva acestei sentințe. Prin hotărâre din 17 noiembrie 1997, Consiliul de Stat a anulat decizia deferit, cu motivul că ieșirea de probă autorizată pe 20 iulie 1989 era o măsură privind tratamentul bolnavului spitalizat și nu constituia o decizie susceptibilă de recurs pentru abuz de putere. În octombrie 1995, reclamantul a introdus de asemenea în fața tribunalului administrativ două recururi de anulare îndreptate împotriva ordonanțelor prefectorale de plasare de oficio și transfer din 20 ianuarie și 16 februarie 1988. Niciun element privind rezultatul acestei proceduri nu figurează în dosarul cauzei.

A doua internare Pe 29 martie 1993, reclamantul, victimă a unui malaise pe strada pe care o atribuie efectelor tratamentului neurolipetic, a fost scurt spitalizat și a plecat în aceeași zi. A doua zi, a fost admis la centrul psihoterapic din Colmar, de unde a fost lăsat să plece. După, se pare, o agresiune, a fost din nou condus, pe 31 martie 1993, la centrul psihoterapic din Colmar unde s-a constatat o stare de agitație și delir. În aceeași zi, a fost reintern la C.H.S. din Erstein sub regimul spitalizării la cererea unui terț. Pe 28 mai 1993, a beneficiat de o ieșire de probă. Pe 29 aprilie 1993, a depus o cerere de ajutor judiciar, care a fost transmisă pe 4 mai următor președintelui tribunalului din Strasbourg. Acesta a interpretat-o ca o cerere de eliberare imediată. La cererea președintelui, medicul-șef al spitalului i-a adresat pe 5 mai 1993 un certificat de situație. Prin ordonanță din 19 mai 1993, președintele a numit un expert, care a depus raportul pe 28 iunie 1993. Prin ordonanță de pronunțare apriori din 8 octombrie 1993, președintele a ordonat reclamantului să prezinte un certificat medical stabilit de medicul curant și atestând că era bine urmărit de acesta. Pe 17 noiembrie 1993, președintele a ordonat ridicarea internării reclamantului. Entre timp, acesta a fost supus, pe 4 octombrie 1993, unei măsuri de eliberare definitivă.

Măsura de tutelă Reclamantul a fost supus unei măsuri de tutelă, care a fost ridicată pe 4 octombrie 1989 de tribunalul de instanță din Illkirch. Pe 27 aprilie 1993, la cererea unui medic al centrului spitalicesc, judecătorul de tutele din Strasbourg s-a sesizat de oficio. Pe 12 mai 1993, judecătorul a plasat reclamantul sub salvgardă de justiție cu scopul deschiderii unei tutele și i-a desemnat un mandatar pentru a-i gestiona bunurile. Apelul depus pe 1 er iunie 1993 de reclamant împotriva acestei decizii a fost declarat inadmisibil de tribunalul din Strasbourg pe 17 august 1993, cu motivul că decizia plasând o persoană sub salvgardă de justiție nu poate, conform codului civil, fi supusă unui recurs. Pe 7 ianuarie 1994, judecătorul de tutele a ordonat o expertizare psihiatrică a reclamantului. Examinarea a avut loc pe 1 er februarie 1994 și raportul expert a fost redactat pe 7 martie 1994. Ședința a avut loc pe 26 mai 1994. Prin decizie din aceeași zi, judecătorul a pronunțat deschiderea tutelei. Reclamantul ceruse amânarea cauzei invocând că depusese în ziua anterioară o cerere de ajutor judiciar și dorea să fie reprezentat. Judecătorul a refuzat amânarea, cu motivul că reclamantul cunoștea de mult timp data ședinței și că era urgență. Reclamantul a apelat această sentință, solicitând ajutor judiciar, în fața tribunalului din Strasbourg. Ședința a fost fixată pentru 9 septembrie 1994. Reclamantul invoca în special că procedura de tutelă ar fi perimată, ținând cont de depășirea termenului de un an prevăzut de art. 1252 din noul cod de procedură civilă ; de asemenea, a contestat refuzul primului judecător de a amâna cauza. Prin sentință din 21 octombrie 1994, tribunalul din Strasbourg a confirmat prima decizie, rețin în special că: « (...) este (...) deschiderea procedurii de tutelă care trebuie să fie decis de judecătorul de tutele în anul sesizării de oficio; că în specie (...) judecătorul de tutele, fără anchetă preliminară, a ordonat imediat pe 27.04.1993 deschiderea unei proceduri de tutelă sesizând-se de oficio; că reclamantul confundă decizia deschiderii tutelei și decizia pronunțării acesteia (...) » Tribunalul a aprobat de asemenea judecătorului refuzul amânării cauzei, constatând că în fața tribunalului reclamantul renunțase singur la amânarea cauzei în așteptarea deciziei biroului de ajutor judiciar, afirmând a fi complet apt să se grijească de sine și deci nu justifica niciun prejudiciu. Reclamantul a depus un recurs în casație împotriva acestei sentințe. Pe 19 decembrie 1994, a cerut să beneficieze de ajutor judiciar. L-a obținut pe 18 mai 1995. Prin hotărâre din 6 octombrie 1998, prima cameră civilă a Curții de Casație a anulat și revocat în toate dispozițiile sale sentința dată de tribunalul din Strasbourg. Ea a constatat următoarele : « Considerat că în pronunțând așa, atunci când rezultă din art. 1252 al noului cod de procedură civilă că în caz de sesizare de oficio a judecătorului, actele de procedură sunt nule dacă decizia de deschidere a tutelei nu intervine în anul de la cerere, tribunalul a violat acest text. » În consecință, a spus că nu mai este nevoie de renvoiu și a constatat stingerea instanței și pierderea competenței jurisdicției. Entre timp, prin decizie din 29 februarie 1996, judecătorul de tutele din Strasbourg a pronunțat ridicarea tutelei, după ce a ascultat reclamantul pe 7 noiembrie 1995 și în vederea unui raport de expertizare din 12 decembrie 1995.

A treia internare Pe 31 ianuarie 1995, reclamantul a fost din nou internat, sub regimul spitalizării la cererea unui terț, la spitalul din Erstein. Prin scrisori din 18 și 21 februarie 1995 adresate la grefia tribunalului din Strasbourg, reclamantul a solicitat ridicarea plasării de care era subiect. Prin ordonanțe din 21 și 28 aprilie 1995, un expert a fost numit pentru a examina reclamantul. A depus raportul pe 14 iunie 1995. Prin ordonanță din 29 iunie 1995, președintele tribunalului din Strasbourg a ordonat ridicarea spitalizării la cererea unui terț de care era subiect reclamantul și a ordonat eliberarea imediată.

Cererea în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului Reclamantul a introdus pe 9 mai 1993 o cerere în fața Comisiei care a fost înregistrată pe 29 iunie 1993 sub nr. de cerere 22136/93. Reclamantul contesta cele trei internări de care a fost subiect, pe baza articolului 5 §§ 1 e), 2, 4 și 5 din Convenție, articolului 6 §§ 1 și 3, și articolelor 3, 8 și 14 din Convenție. A contestat de asemenea plasarea sa sub tutelă, plângând-se în privința duratei și inechității procedurii pe baza articolului 6 § 1, și invocând articolele 8 și 10 din Convenție. Cererea a fost declarată inadmisibilă pe 16 octombrie 1996. Privitor la reclamații bazate pe art. 5 §§ 1 e) și 5 din Convenție, referitoare la neregularitatea diferitelor internări ale reclamantului și la imposibilitatea de a obține reparație pentru încălcările susținute, Comisia a considerat că reclamantul nu epuizase căile de recurs interne. A respins reclamația bazată pe art. 5 § 2 din Convenție, prin care reclamantul se plângea de a nu fi fost informat cu motivele celei de a doua internări, ca evident nefondat. Reclamația bazată pe art. 5 § 4 din Convenție și referitoare pe de o parte la absența cailor de recurs la termen scurt în fața tribunalului și pe de altă parte la inechitatea procedurii, și reclamația bazată pe art. 14 din Convenție au fost de asemenea respinse ca evident nefondate. Comisia a respins reclamația reclamantului bazată pe durata procedurii cu scopul eliberării sale imediate ca incompatibilă ratione materiae . Privitor la reclamația bazată pe durata procedurii de plasare sub tutelă a reclamantului, Comisia a constatat că o durată de un an și mai mult de patru luni era rezonabilă, ținând cont de circumstanțele specie și în special de faptul că instanța a fost adusă în fața doi grade de jurisdicție. Reclamația bazată pe art. 8 și referitoare la faptul de a fi menținut în spitalizare și supus unui tratament neurolipetic, și reclamația bazată pe art. 3, au fost respinse de Comisie ca evident nefondate. Pe același temei, reclamantul contesta plasarea sa sub tutelă. Comisia a respins reclamația, cu motivul că măsura de tutelă era necesară și proporționată în circumstanțele specie. Reclamațiile bazate pe articolele 10 și 13 au fost de asemenea respinse din lipsă evidentă de temei. B. Dreptul intern relevant art. 492 din codul civil « O tutelă este deschisă atunci când un major, din una din cauzele prevăzute de articolul 490, are nevoie să fie reprezentat în mod continuu în actele vieții civile. » art. 493 din codul civil « Deschiderea tutelei este pronunțată de judecătorul de tutele la cererea persoanei care trebuie protejată, a soțului, cu condiția ca viața comună să nu fi încetat între ei, a strămoșilor, descendenților, fraților și surorilor, curatoryului și procuraturii; ea poate fi de asemenea deschisă de oficio de judecător. Alți rude, afini, prieteni pot numai să dea cunoștință judecătorului cauzei care ar justifica deschiderea tutelei. La fel și medicul curant și directorul instituției. Persoanele menționate în cele două paragrafe anterioare vor putea, chiar dacă nu au intervenit în instanță, să facă apel în fața tribunalului de judecată împotriva hotărârii care a deschis tutelă. » art. 1252 din noul cod de procedură civilă « Cererea cu scopul deschiderii tutelei perimă dacă decizia de deschidere nu intervine în anul de la cerere. În caz de sesizare de oficio a judecătorului, actele de procedură sunt nule dacă decizia de deschidere nu intervine în anul de la sesizare. » art. 1256 din noul cod de procedură civilă « Recursul împotriva deciziei care deschide tutelă sau refuză anularea este format, fie în conformitate cu dispozițiile articolului 1216, fie prin scrisoare sumar motivată și semnată de una din persoanele având calitate să acționeze în temeiul articolului 493 din Codul civil; scrisoare este depusă, sau trimisă sub plic recomandat cu confirmare de primire, la secretariatul-grefia tribunalului de instanță. Oricare ar fi forma recursului, serviciul unui avocat nu este obligatoriu pentru continuarea procedurii. » RECLAMAȚII 1. Reclamații privind procedura de tutelă a) Invocând art. 6 § 1, reclamantul se plânge că procedura în fața judecătorului de tutele, în prima instanță, nu a respectat noțiunea de termen rezonabil. La fel, el apreciază că Curtea de Casație nu s-a pronunțat într-un termen rezonabil, Curtea pronunțând hotărârea patru ani după hotărârea de apel, atunci când cauza nu prezenta niciun element de complexitate. Invocă de asemenea art. 13 din Convenție, cu motivul că nu dispunea de recurs prin care ar fi putut invoca reclamația pe baza duratei procedurii. b) El dorește de asemenea să relucrueze integralitatea mijloacelor prezentate în fața Comisiei în cererea sa nr. 22136/93, și bazate pe tendința magistraților chemați să se pronunțe în prima instanță și în apel asupra măsurii de tutelă, inechitatea procedurii (art. 6 § 1 din Convenție), și atingerea vieții private prin măsura de tutelă (art. 8 din Convenție). 2. Reclamații privind diferitele internări ale reclamantului a) Reiterând reclamațiile privind internările sale, după cum sunt expuse în cererea sa nr. 22136/93, reclamantul consideră că hotărârea Tribunalului Conflictelor din 17 februarie 1997 constituie un fapt nou care justifică reexaminarea încălcărilor susținute ale articolului 5 § 1 e), 2 și 4 din Convenție. Apreciază de asemenea că hotărârile date pe de o parte de Consiliul de Stat pe 17 noiembrie 1997 și pe de altă parte de Curtea de Casație pe 6 octombrie 1998 constituie de asemenea fapte noi autorizând relucrul acestor reclamații. b) Invocând art. 5 § 5 din Convenție combinat cu art. 6 § 1, reclamantul se plânge de a nu fi putut, în cursul plasării sale sub tutelă, introduce recururi indemnitare privind internările din cauza pe de o parte a calității sale de major protejat și pe de altă parte din cauza impredictibilității și lipsei de claritate a regulilor de competență în materie. Se plânge în privința aceasta că sistemul juridic francez propriu specie nu i-a permis să identifice cu certitudinea necesară jurisdicția competentă pentru a cunoaște întreaga sa pretenții indemnitare și că aceste dificultăți au creat obstacol dreptului la reparație pe care îl are din art. 5 § 5 precitat. ÎN DREPT 1. Privitor la reclamațiile referitoare la procedura de tutelă a) Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii relative la măsura de tutelă de care a fost subiect. Această procedură a început pe 27 aprilie 1993, când judecătorul de tutele s-a sesizat de oficio, și a luat sfârșit pe 6 octombrie 1998 când Curtea de Casație a pronunțat hotărâre. Procedura a durat deci cinci ani și cinci luni pentru trei niveluri jurisdicționale. Reclamantul se plânge mai ales de termenul judecării în prima instanță și în fața Curții de Casație. Reclamantul se plânge de asemenea de absența căilor de recurs interne prin care ar fi putut invoca reclamația pe baza duratei procedurii, pe baza articolului 13 din Convenție. În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor reclamații și apreciază necesară comunicarea acestei părți a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul 54 § 3 b) din regulament. b) Reclamantul relucază reclamațiile prezentate în fața Comisiei în cererea sa nr. 22136/93 bazate, pe de o parte, pe tendința magistraților chemați să se pronunțe în prima instanță și în apel asupra măsurii de tutelă și inechitatea procedurii pe baza articolului 6 § 1 din Convenție și, pe de altă parte, atingerea vieții private prin măsura de tutelă pe baza articolului 8 din Convenție. Curtea constată că, prin decizie din 16 octombrie 1996, Comisia a declarat reclamația bazată pe art. 8 inadmisibilă ca evident nefondat. Conform articolului 35 § 2 b) din Convenție « Curtea nu acceptă nicio cerere individuală introdusă în temeiul articolului 34, atunci când este esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de Curte sau deja supusă altei instanțe internaționale de investigație sau soluționare, și nu conține fapte noi. » Acum Curtea consideră că hotărârea dată de Curtea de Casație pe 6 octombrie 1998 nu modifică în nimic raționamentul care a determinat Comisia să declare această reclamație inadmisibilă. Prin urmare, Curtea este de opinie că nu se agă de fapt nou, în sensul articolului 35 § 2 b) din Convenție. Rezultă că această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. Pe lângă aceasta, Curtea amintește că reclamația pe baza inechității procedurii de tutelă, a fost respingă ca prematură de Comisie, recursul fiind la moment în curs în fața Curții de Casație. Curtea constată că, în hotărârea dată între timp de Curtea de Casație pe 6 octombrie 1998, jurisdicția supremă a dat caz cererii reclamantului : admițând mijlocul de casație, ea a considerat că tribunalul a încălcat art. 1252 din codul de procedură civilă în consecință căruia actele de procedură privind tutelă erau nule. Curtea constată că reclamantul obținut deci caz câștigat și că, în circumstanțele specie, nu mai poate pretinde a fi victimă a inechității susținute a procedurii. În cazuri asemănătoare, încălcările susținute ale articolului 6 au fost într-adevăr redresate, prin faptul dispariției retroactive a măsurii de tutelă. Rezultă că aceste reclamații trebuie respinse ca evident nefondate, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Privitor la reclamațiile referitoare la diferitele internări ale reclamantului a) Relucrand reclamațiile expuse în cererea nr. 22136/93, reclamantul susține încălcarea articolului 5 §§ 1 e), 2 și 4 din Convenție. Curtea constată că, prin decizie din 16 octombrie 1996, Comisia a declarat inadmisibilă cererea reclamantului înregistrată sub nr. 22136/93. Reclamantul susține că hotărârea Tribunalului Conflictelor, pe de o parte, și hotărârile date de Consiliul de Stat și Curtea de Casație pe 17 noiembrie 1997 și 6 octombrie 1998 ar constitui fapte noi, în sensul articolului 35 § 2 b) precitat. Curtea nu împărtășește această abordare. Dacă hotărârea din 17 februarie 1997 poate avea impact asupra dreptului la reparație (a vedea punctul 2 mai jos), deoarece unifica litigiul de reparație în mâinile judecătorului civil, nu modifică în nimic raționamentul care a determinat Comisia să declare celelalte reclamații inadmisibile. Același lucru se întâmplă cu hotărârile Curții de Casație și Consiliului de Stat mai sus menționate. Prin urmare, Curtea este de opinie că nu se agă de fapte noi, în sensul articolului 35 § 2 b) din Convenție. Rezultă că această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă, în aplicarea articolului 35 §§ 2 b) și 4 din Convenție. b) Reclamantul se plânge de a nu fi putut introduce recururi indemnitare privind internările din cauza, pe de o parte, a calității sale de major protejat și pe de altă parte din cauza impredictibilității și lipsei de claritate a regulilor de competență în materie. În privința aceasta, se plânge că sistemul juridic francez nu i-a permis să identifice cu certitudinea necesară jurisdicția competentă pentru a cunoaște întreaga sa pretenții indemnitare și că aceste dificultăți au creat obstacol dreptului la reparație. Invocă articolele 6 § 1 și 5 § 5 din Convenție. Curtea va examina această reclamație din unghiul articolului 5 § 5 din Convenție care, în materie de internare, constituie lex specialis . Pe de o parte, reclamantul susține, fără a-și etaja spusele, că statutul de major protejat l-ar fi privat de posibilitatea de a acționa în daune-interese. Curtea constată că în dreptul intern, majorul plasat sub tutelă nu are capacitate de a acționa în judecată. Ii aparține tutorelui să introducă în judecată actiunile referitoare la drepturile sale. Dacă reclamantul dorea, după cum susține, să acționeze în daune-interese pentru internările de care a fost subiect, ii aparținea să ceară tutorelui să introducă o asemenea acțiune. Dacă ar fi întâmpinat refuz din partea sa, ar fi putut atunci să sesizeze judecătorul de tutele cu un recurs. Curtea constată că reclamantul nu aduce elemente de natură să stabilească că a întreprins aceste demersuri. Prin urmare, Curtea apreciază că reclamația nu este etajată. Pe de altă parte, Curtea trebuie să stabilească dacă bucuria efectivă a dreptului garantat de art. 5 § 5 precitat se găsește asigurată cu grad suficient de certitudine în dreptul francez (cf. a contrario hotărârea Ciulla împotriva Italiei din 22 februarie 1989, seria A nr. 148, p. 18, § 44). Curtea observă că, până la hotărârea Tribunalului Conflictelor din 17 februarie 1997, atât judecătorul administrativ cât și judecătorul civil puteau acorda reparație pentru neregularitățile pe care le constatau. De la această hotărâre, întregul litigiu de reparație este de competența judecătorului civil. Curtea apreciază că dacă această decizie modifică efectiv distribuția competențelor între judecător civil și administrativ, ea simplificat sistemul anterior permițând celor interesați să nu se adreseze acum decât unui singur judecător pentru a fi indemnizați. Prin urmare, Curtea este de opinie că dreptul francez asigură - și asigura - bucuria efectivă a dreptului garantat de art. 5 § 5 precitat cu grad suficient de certitudine. Cât privește reclamantul, ea observă că reclamantul nu a introdus niciun recurs indemnitare deși dispunea în orice caz de posibilitate - pe care nu a utilizat-o - de a cere tutorelui să sesizeze judecătorul civil cu o cerere de reparație a întregului prejudiciu. Rezultă că acest aspect al cererii trebuie respins ca evident nefondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, la unanimitate, Ajourneaza examinarea reclamației privind durata procedurii de tutelă și bazată pe art. 6 § 1 din Convenție, și a reclamației privind absența căilor interne eficace de recurs prin care reclamantul ar fi putut formula reclamația pe baza duratei acestei proceduri și bazată pe art. 13 din Convenție ; Declara cererea inadmisibilă pentru rest. S. Dollé A.B. Baka Grefier Președinte

Le premier internement Par arrêté du 20 janvier 1988, le préfet ordonna le placement d’office du requérant en établissement psychiatrique. Le 21 janvier 1988, le requérant fut interné au centre hospitalier spécialisé (C.H.S.) d’Erstein. Le 16 février 1988, le préfet ordonna le transfert du requérant au C.H.S. de Sarreguemines, doté d’une unité pour malades difficiles. Le transfert eut lieu le 17 février suivant. a) Première demande de sortie Le 5 février 1988, le requérant avait écrit au président du tribunal de grande instance de Strasbourg pour demander sa sortie immédiate, en application de l’article L. 351 du code de la santé publique. Par ordonnance du 13 décembre 1988, le président refusa d’ordonner la mainlevée de l’internement du requérant. Le requérant fut retransféré au C.H.S. d’Erstein le 2 janvier 1989. Par arrêté du 16 janvier 1989, le préfet mit fin à son placement d’office. Il resta toutefois interné dans le même établissement sous le régime du placement dit volontaire, à la demande de son tuteur. A partir du 20 juillet 1989, le requérant fut soumis à un régime de « sorties d’essai » d’une semaine renouvelables. b) Demande de mainlevée d’internement Le 9 novembre 1990, le requérant saisit le président du tribunal de grande instance de Strasbourg d’une nouvelle demande visant à faire lever son internement. Le 7 février 1991, le président ordonna une expertise. L’expert déposa le 18 juillet 1991 un rapport concluant à la nécessité du maintien du requérant en régime de placement volontaire (devenu, depuis la loi du 27 juin 1990, hospitalisation à la demande d’un tiers). Par ordonnance du 20 février 1992, le président rejeta la demande, aux motifs, d’une part, qu’il ne lui appartenait pas de statuer sur la légalité des sorties d’essai, prévues par la loi du 27 juin 1990 et, d’autre part, que l’histoire et la pathologie du requérant justifiaient son maintien en hospitalisation à la demande d’un tiers. Sur appel du requérant, la cour d’appel de Colmar, par arrêt du 7 mars 1994, confirma pour l’essentiel l’ordonnance en constatant que, le requérant étant entre-temps sorti à titre définitif du C.H.S. le 13 novembre 1992, sa demande était devenue sans objet. Par ailleurs, elle releva, d’une part, que la sortie d’essai, résultant d’une pratique généralisée fondée sur une circulaire de 1957, ne constituait pas une voie de fait et, d’autre part, que le juge avait à juste titre refusé la sortie, compte tenu des conclusions du rapport d’expertise. Le requérant forma un pourvoi en cassation en sollicitant le bénéfice de l’aide judiciaire, qui lui fut refusée le 3 novembre 1994 au motif que son pourvoi était irrecevable pour défaut d’intérêt. Le 20 décembre 1994, le requérant saisit le premier président de la Cour de cassation d’un recours contre cette décision. Aucun élément concernant l’issue de cette procédure ne figure au dossier. c) Recours devant le tribunal administratif Le 19 avril 1992, le requérant introduisit devant le tribunal administratif de Strasbourg un recours en annulation contre la décision du 20 juillet 1989 ordonnant sa sortie d’essai. Par jugement du 25 avril 1995, le tribunal administratif annula la décision pour défaut de motivation. Le C.H.U. d’Erstein saisit le Conseil d’Etat d’un recours contre ce jugement. Par arrêt du 17 novembre 1997, le Conseil d’Etat annula la décision déférée, au motif que la sortie d’essai autorisée le 20 juillet 1989 était une mesure relevant du traitement du malade hospitalisé et ne constituait pas une décision susceptible de faire l’objet d’un recours pour excès de pouvoir. En octobre 1995, le requérant introduisit également devant le tribunal administratif deux recours en annulation dirigés contre les arrêtés préfectoraux de placement d’office et de transfert des 20 janvier et 16 février 1988. Aucun élément relatif à l’issue de cette procédure ne figure au dossier.

Le deuxième internement Le 29 mars 1993, le requérant, victime d’un malaise sur la voie publique qu’il attribue aux effets du traitement neuroleptique, fut brièvement hospitalisé et ressortit le jour même. Le lendemain, il fut admis au centre psychothérapique de Colmar, d’où on le laissa repartir. Après, semble-t-il, une agression, il fut de nouveau conduit, le 31 mars 1993, au centre psychothérapique de Colmar où l’on constata un état d’agitation et de délire. Le même jour, il fut réinterné au C.H.S. d’Erstein sous le régime de l’hospitalisation à la demande d’un tiers. Le 28 mai 1993, il bénéficia d’une sortie d’essai. Le 29 avril 1993, il avait fait une demande d’aide juridictionnelle, qui fut transmise le 4 mai suivant au président du tribunal de grande instance de Strasbourg. Ce dernier l’interpréta comme une demande de sortie immédiate. A la demande du président, le médecin-chef de l’hôpital lui adressa un certificat de situation le 5 mai 1993. Par ordonnance du 19 mai 1993, le président nomma un expert, qui déposa son rapport le 28 juin 1993. Par ordonnance avant dire droit du 8 octobre 1993, le président ordonna au requérant de fournir un certificat médical établi par son médecin traitant et attestant qu’il était bien suivi par lui. Le 17 novembre 1993, le président ordonna la levée de l’internement du requérant. Entre-temps, ce dernier avait fait l’objet, le 4 octobre 1993, d’une mesure de sortie définitive.

La mesure de tutelle Le requérant fit l’objet d’une mesure de tutelle, qui fut levée le 4 octobre 1989 par le tribunal d’instance d’Illkirch. Le 27 avril 1993, sur demande d’un médecin du centre hospitalier, le juge des tutelles de Strasbourg se saisit d’office. Le 12 mai 1993, le juge plaça le requérant sous sauvegarde de justice en vue de l’ouverture d’une tutelle et lui désigna un mandataire pour gérer ses biens. L’appel formé le 1 er juin 1993 par le requérant contre cette décision fut déclaré irrecevable par le tribunal de grande instance de Strasbourg le 17 août 1993, au motif que la décision plaçant une personne sous sauvegarde de justice ne peut, aux termes du code civil, faire l’objet d’un recours. Le 7 janvier 1994, le juge des tutelles ordonna une expertise psychiatrique du requérant. L’examen eut lieu le 1 er février 1994 et le rapport de l’expert fut rédigé le 7 mars 1994. L’audience eut lieu le 26 mai 1994. Par décision du même jour, le juge prononça l’ouverture de la tutelle. Le requérant avait demandé le renvoi de l’affaire en faisant valoir qu’il avait déposé la veille une demande d’aide juridictionnelle et qu’il souhaitait être représenté. Le juge refusa le renvoi, au motif que le requérant connaissait depuis longtemps la date de l’audience et qu’il y avait urgence. Le requérant fit appel de ce jugement, en sollicitant l’aide juridictionnelle, devant le tribunal de grande instance de Strasbourg. L’audience fut fixée au 9 septembre 1994. Le requérant faisait notamment valoir que la procédure de tutelle serait caduque, compte tenu du dépassement du délai d’un an prévu par l’article 1252 du nouveau code de procédure civile ; il contestait par ailleurs le refus du premier juge de renvoyer l’affaire. Par jugement du 21 octobre 1994, le tribunal de grande instance de Strasbourg confirma la première décision, en retenant notamment que : « (...) c’est (...) l’ouverture de la procédure de tutelle qui doit être décidée par le juge des tutelles dans l’année de sa saisine d’office ; qu’en l’espèce (...) le juge des tutelles, sans enquête préliminaire, a de suite ordonné le 27.04.1993 l’ouverture d’une procédure de tutelle en se saisissant d’office ; que le requérant confond décision d’ouverture de la tutelle et décision de prononcé de celle-ci (...) ». Le tribunal approuva par ailleurs le juge d’avoir refusé le renvoi de l’affaire, en relevant que devant le tribunal le requérant avait renoncé de lui ‑ même au renvoi de l’affaire dans l’attente de la décision du bureau d’aide judiciaire, en affirmant être tout à fait apte à s’occuper de lui-même et que dès lors il ne justifiait d’aucun préjudice. Le requérant forma un pourvoi en cassation contre ce jugement. Le 19 décembre 1994, il demanda à bénéficier de l’aide juridictionnelle. Il l’obtint le 18 mai 1995. Par arrêt du 6 octobre 1998, la première chambre civile de la Cour de cassation cassa et annula dans toutes ses dispositions le jugement rendu par le tribunal de grande instance de Strasbourg. Elle releva ce qui suit : « Attendu qu’en statuant ainsi, alors qu’il résulte de l’article 1252 du nouveau code de procédure civile qu’en cas de saisine d’office du juge, les actes de procédure sont non avenus si la décision relative à l’ouverture de la tutelle n’intervient pas dans l’année, le tribunal a violé ce texte. » En conséquence, elle dit n’y avoir lieu à renvoi et constata l’extinction de l’instance et le dessaisissement de la juridiction. Entre-temps, par décision du 29 février 1996, le juge des tutelles de Strasbourg avait prononcé la levée de la tutelle, après avoir entendu le requérant le 7 novembre 1995 et au vu d’un rapport d’expertise du 12 décembre 1995.

Le troisième internement Le 31 janvier 1995, le requérant fut de nouveau interné, sous le régime de l’hospitalisation à la demande d’un tiers, à l’hôpital d’Erstein. Par lettres des 18 et 21 février 1995 adressées au greffe du tribunal de grande instance de Strasbourg, le requérant sollicita la levée du placement dont il était l’objet. Par ordonnances des 21 et 28 avril 1995, un expert fut désigné pour examiner le requérant. Il déposa son rapport le 14 juin 1995. Par ordonnance du 29 juin 1995, le président du tribunal de grande instance de Strasbourg ordonna la levée de l’hospitalisation à la demande d’un tiers dont faisait l’objet le requérant et ordonna sa sortie immédiate.

La requête devant la Commission européenne des Droits de l’Homme Le requérant introduisit le 9 mai 1993 une requête devant la Commission qui fut enregistrée le 29 juin 1993 sous le numéro de requête n° 22136/93. Le requérant contestait les trois internements dont il avait fait l’objet, sur le fondement de l’article 5 §§ 1 e), 2, 4 et 5 de la Convention, de l’article 6 §§ 1 et 3, et des articles 3, 8 et 14 de la Convention. Il contestait en outre son placement sous tutelle, se plaignant à cet égard de la durée et de l’iniquité de la procédure sur le fondement de l’article 6 § 1, et invoquant les article 8 et 10 de la Convention. La requête fut déclarée irrecevable le 16 octobre 1996. S’agissant des griefs tirés de l’article 5 §§ 1 e) et 5 de la Convention, relativement à l’irrégularité des différents internements du requérant et de l’impossibilité d’obtenir réparation des violations qu’il alléguait, la Commission considéra que le requérant n’avait pas épuisé les voies de recours internes. Elle rejeta le grief tiré de l’article 5 § 2 de la Convention, par lequel le requérant se plaignait de n’avoir pas été informé des motifs de son deuxième internement, comme manifestement mal fondé. Son grief tiré de l’article 5 § 4 de la Convention et relatif d’une part à l’absence de recours à bref délai devant un tribunal et d’autre part à l’iniquité de la procédure, et son grief tiré de l’article 14 de la Convention furent également rejetés comme manifestement mal fondés. La Commission rejeta le grief du requérant tiré de la durée de la procédure visant sa sortie immédiate comme incompatible ratione materiae . S’agissant du grief tiré de la durée de la procédure de mise sous tutelle du requérant, la Commission releva qu’une durée d’un an et plus de quatre mois était raisonnable, compte tenu des circonstances de l’espèce et notamment du fait que l’instance avait été portée devant deux degrés de juridictions. Le grief fondé sur l’article 8 et relatif au fait d’être maintenu en hospitalisation et assujetti à un traitement neuroleptique, et le grief tiré de l’article 3, furent rejetés par la Commission comme manifestement mal fondés. Sur le même fondement, le requérant contestait son placement sous tutelle. La Commission rejeta ce grief, au motif que la mesure de tutelle était nécessaire et proportionnée dans les circonstances de l’espèce. Les griefs tirés des articles 10 et 13 furent également rejetés pour défaut manifeste de fondement. B. Le droit interne pertinent Article 492 du code civil « Une tutelle est ouverte quand un majeur, pour l’une des causes prévues à l’article 490, a besoin d’être représenté d’une manière continue dans les actes de la vie civile. » Article 493 du code civil « L’ouverture de la tutelle est prononcée par le juge des tutelles à la requête de la personne qu’il y a lieu de protéger, de son conjoint, à moins que la communauté de vie n’ait cessé entre eux, de ses ascendants, de ses descendants, de ses frères et sœurs, du curateur ainsi que du ministère public ; elle peut être aussi ouverte d’office par le juge. Les autres parents, les alliés, les amis peuvent seulement donner au juge avis de la cause qui justifierait l’ouverture de la tutelle. Il en est de même du médecin traitant et du directeur de l’établissement. Les personnes visées aux deux alinéas précédents pourront même si elles ne sont pas intervenues à l’instance, former un recours devant le tribunal de grande instance contre le jugement qui a ouvert la tutelle. » Article 1252 du nouveau code procédure civile « La requête aux fins d’ouverture de la tutelle est caduque si la décision relative à cette ouverture n’intervient pas dans l’année de la requête. En cas de saisine d’office du juge, les actes de procédure sont non avenus si la décision d’ouverture n’intervient pas dans l’année. » Article 1256 du nouveau code procédure civile « Le recours contre la décision qui ouvre la tutelle ou refuse d’en donner mainlevée est formé, soit conformément aux dispositions de l’article 1216, soit par lettre sommairement motivée et signée par l’une des personnes ayant qualité pour agir en vertu de l’article 493 du Code civil ; cette lettre est remise, ou adressée sous pli recommandé avec demande d’avis de réception, au secrétariat-greffe du tribunal d’instance. Quelle que soit la forme du recours, le ministère d’avocat n’est pas obligatoire pour la poursuite de l’instance. » GRIEFS 1. Griefs relatifs à la procédure de tutelle a) Invoquant l’article 6 § 1, le requérant se plaint de ce que la procédure devant le juge des tutelles, en première instance, n’a pas respecté la notion de délai raisonnable. De même, il estime que la Cour de cassation n’a pas statué dans un délai raisonnable, celle-ci ayant rendu son arrêt quatre ans après l’arrêt d’appel, alors que l’affaire ne présentait aucune complexité. Il invoque en outre l’article 13 de la Convention, au motif qu’il ne disposait pas de recours au travers duquel il aurait pu faire valoir son grief tiré de la durée de la procédure. b) Il souhaite en outre reprendre l’intégralité de ses moyens présentés devant la Commission dans sa requête n° 22136/93, et tirés de la partialité des magistrats appelés à se prononcer en première instance et en appel sur la mesure de tutelle, de l’iniquité de la procédure (article 6 § 1 de la Convention), et de l’atteinte portée à sa vie privée par la mesure de tutelle (article 8 de la Convention). 2. Griefs relatifs aux différents internements du requérant a) Réitérant les griefs relatifs à ses internements, tels qu’exposés dans sa requête n° 22136/93, le requérant considère que l’arrêt du Tribunal des Conflits du 17 février 1997 constitue un fait nouveau qui justifie le réexamen des violations alléguées de l’article 5 § 1 e), 2 et 4 de la Convention. Il estime en outre que les arrêts rendus d’une part par le Conseil d’Etat le 17 novembre 1997 et, d’autre part, par la Cour de cassation le 6 octobre 1998 constituent également des faits nouveaux autorisant la reprise de ces griefs. b) Invoquant l’article 5 § 5 de la Convention combiné à l’article 6 § 1, le requérant se plaint de n’avoir pas pu, durant sa mise sous tutelle, introduire de recours indemnitaire relatif à ses internements en raison d’une part de sa qualité de majeur protégé et, d’autre part, en raison de l’imprévisibilité et du manque de clarté des règles de compétence en la matière. Il se plaint à cet égard de ce que le système juridique français propre à l’espèce ne lui permettait pas d’identifier avec la certitude requise la juridiction compétente pour connaître de l’ensemble de ses prétentions indemnitaires et que ces difficultés ont fait obstacle au droit à réparation qu’il tire de l’article 5 § 5 précité. EN DROIT 1. Sur les griefs relatifs à la procédure de tutelle a) Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure relative à la mesure de tutelle dont il a fait l’objet. Cette procédure a débuté le 27 avril 1993, quand le juge des tutelles s’est saisi d’office, et a pris fin le 6 octobre 1998 quand la Cour de cassation a rendu son arrêt. La procédure a donc duré cinq ans et cinq mois pour trois degrés de juridiction. Le requérant se plaint surtout des délais de jugement en première instance et devant la Cour de cassation. Le requérant se plaint aussi de l’absence de voie de recours interne au travers de laquelle il aurait pu faire valoir son grief tiré de la durée de la procédure, sur le fondement de l’article 13 de la Convention. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement. b) Le requérant reprend ses griefs présentés devant la Commission dans sa requête n° 22136/93 tirés, d’une part, de la partialité des magistrats appelés à se prononcer en première instance et en appel sur la mesure de tutelle et de l’iniquité de la procédure sur le fondement de l’article 6 § 1 de la Convention et, d’autre part, de l’atteinte portée à sa vie privée par la mesure de tutelle sur le fondement de l’article 8 de la Convention. La Cour constate que, par décision du 16 octobre 1996, la Commission a déclaré le grief tiré de l’article 8 irrecevable comme manifestement mal fondé. Aux termes de l’article 35 § 2 b) de la Convention « la Cour ne retient aucune requête individuelle introduite en application de l’article 34, lorsqu’elle est essentiellement la même qu’une requête précédemment examinée par la Cour ou déjà soumise à une autre instance internationale d’enquête ou de règlement, et si elle ne contient pas de fait nouveau. » Or la Cour estime que l’arrêt rendu par la Cour de cassation le 6 octobre 1998 ne modifie en rien le raisonnement qui a conduit la Commission à déclarer ce grief irrecevable. Dès lors, la Cour est d’avis qu’il ne s’agit pas d’un fait nouveau, au sens de l’article 35 § 2 b) de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ailleurs, la Cour rappelle que le grief tiré de l’iniquité de la procédure de tutelle, avait été rejeté comme prématuré par la Commission, le pourvoi étant à l’époque pendant devant la Cour de cassation. La Cour relève que, dans l’arrêt rendu entre-temps par la Cour de cassation le 6 octobre 1998, la juridiction suprême fit droit à la demande du requérant : retenant son moyen de cassation, elle considéra que le tribunal avait violé l’article 1252 du code de procédure civile en conséquence duquel les actes de procédure relatifs à la tutelle étaient non avenus. La Cour relève que le requérant a donc obtenu gain de cause et que, dans les circonstances de l’espèce, il ne peut plus se prétendre victime de l’iniquité alléguée de la procédure. En pareil cas, les violations alléguées de l’article 6 ont en effet été redressées, du fait de la disparition rétroactive de la mesure de tutelle. Il s’ensuit que ces griefs doivent dès lors être rejetés comme manifestement mal fondés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Sur les griefs relatifs aux différents internements du requérant a) Reprenant les griefs exposés dans la requête n° 22136/93, le requérant allègue la violation de l’article 5 §§ 1 e), 2 et 4 de la Convention. La Cour constate que, par décision du 16 octobre 1996, la Commission a déclaré irrecevable la requête du requérant enregistrée sous le n° 22136/93. Le requérant soutient que l’arrêt du Tribunal des Conflits, d’une part, et les arrêts rendus à son égard par le Conseil d’Etat et la Cour de cassation les 17 novembre 1997 et 6 octobre 1998 constitueraient des faits nouveaux, au sens de l’article 35 § 2 b) précité. La Cour ne partage pas cette approche. Si l’arrêt du 17 février 1997 peut avoir une incidence sur le droit à réparation (voir point 2 ci-après), puisqu’il unifie le contentieux de la réparation entre les mains du juge judiciaire, il ne modifie en rien le raisonnement qui a conduit la Commission a déclarer les autres griefs irrecevables. Il en va de même des arrêts de la Cour de cassation et du Conseil d’Etat précités. Dès lors, la Cour est d’avis qu’il ne s’agit pas de faits nouveaux, au sens de l’article 35 § 2 b) de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable, en application de l’article 35 §§ 2 b) et 4 de la Convention. b) Le requérant se plaint de n’avoir pas pu introduire de recours indemnitaire relatif à ses internements en raison, d’une part, de sa qualité de majeur protégé et, d’autre part, en raison de l’imprévisibilité et du manque de clarté des règles de compétence en la matière. A cet égard, il se plaint de ce que le système juridique français ne lui permettait pas d’identifier avec la certitude requise la juridiction compétente pour connaître de l’ensemble de ses prétentions indemnitaires et que ces difficultés ont fait obstacle à son droit à réparation. Il invoque les articles 6 § 1 et 5 § 5 de la Convention. La Cour examinera ce grief sous l’angle de l’article 5 § 5 de la Convention qui, en matière d’internement, constitue la lex specialis . D’une part, le requérant affirme, sans étayer ses dires, que son statut de majeur protégé l’aurait privé de la possibilité d’agir en indemnisation. La Cour relève qu’en droit interne, le majeur placé sous tutelle n’a pas capacité pour agir en justice. C’est à son tuteur qu’il appartient d’introduire en justice les actions relatives à ses droits. Si le requérant souhaitait, comme il l’affirme, agir en indemnisation pour les internements dont il avait fait l’objet, il lui appartenait de demander à son tuteur d’introduire une telle action. S’il s’était heurté à un refus de sa part, il aurait alors pu saisir le juge des tutelles d’un recours. La Cour relève que le requérant n’apporte pas d’éléments de nature à établir qu’il a entrepris ces démarches. Dès lors, la Cour estime que ce grief n’est pas étayé. D’autre part, la Cour doit établir si la jouissance effective du droit garanti par l’article 5 § 5 précité se trouve assurée avec un degré suffisant de certitude en droit français (cf. a contrario l’arrêt Ciulla c. Italie du 22 février 1989, série A n° 148, p. 18, § 44). La Cour observe que, jusqu’à l’arrêt du Tribunal des Conflits du 17 février 1997, tant le juge administratif que le juge judiciaire pouvaient accorder réparation des irrégularités qu’ils constataient. Depuis cet arrêt, tout le contentieux de la réparation est de la compétence du juge judiciaire. La Cour estime que si cette décision a effectivement modifié la répartition des compétences entre juridictions judiciaire et administrative, elle a simplifié le système antérieur en permettant aux intéressés de ne s’adresser désormais qu’à un seul juge pour être indemnisés. Dès lors, la Cour est d’avis que le droit français assure - et assurait - la jouissance effective du droit garanti par l’article 5 § 5 précité avec un degré suffisant de certitude. Pour ce qui est du requérant, elle observe que le requérant n’a introduit aucun recours indemnitaire alors qu’il disposait en tout état de cause de la possibilité - dont il n’a pas fait usage - de demander à son tuteur de saisir le juge civil d’une demande de réparation de l’intégralité de son préjudice. Il s’ensuit que cet aspect de la requête doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief concernant la durée de la procédure de tutelle et tiré de l’article 6 § 1 de la Convention, et du grief concernant l’absence de recours interne effectif au travers duquel le requérant aurait pu formuler son grief tiré de la durée de cette procédure et tiré de l’article 13 de la Convention ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président