Sahindogan împotriva Turciei

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 54545/00 prezentate de Mahmut ȘAH Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 14 decembrie 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT pe reclamant, domnul Mahmut Șa hindusan, resortisant turc, s-a născut în 1967. La introducerea cererii, acesta a fost deținut la casa de rejudecare a ui Ayd a. Este reprezentat în fața Curții de către domnul Bingölbal Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 7 ianuarie 1994, reclamantul a fost arestat de către polițiști din cadrul Direcției pentru securitate d'Izmir, secțiunea de combatere a terorismului.

După procesul-verbal al arestării, pe care reclamantul l-a arestat, arestarea a avut loc în cadrul unei operațiuni împotriva unei organizații ilegale, și anume TDHP (Partea Populară Revoluționară a Turciei - denumită în continuare T Din procesul-verbal de percheziție din 9 ianuarie 1994 reiese că trei pistoale cu muniția lor și un document manuscris aparținând organizației ilegale în cauză au fost confiscate la domiciliul reclamantului. La 15 ianuarie 1994, reclamantul a fost interogat de polițiști la sediul Direcției pentru Siguranță d .Izmir. El a mărturisit și a recunoscut că este membru al organizației în cauză, i-a procurat arme și a fabricat explozibili.

La 18 ianuarie 1994, reclamantul a fost ascultat de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului d'Izmir (denumită în continuare: Curtea de Securitate a Statelor Unite ale Americii a retras declarația făcută conducerii securității pe care a declarat că a semnat-o sub presiune și a contestat și procesul-verbal de percheziție din 9 ianuarie 1994, pretinzând că nici un pistol, nici muniție și nici documente nu au fost confiscate. În aceeași zi, reclamantul a fost adus în fața judecătorului care se află în apropierea Curții de Securitate a statului care a dispus arestarea sa provizorie. În fața sa, el își va reiniția declarația făcută în fața procurorului. Reclamantul nu a fost asistat de un consiliu juridic înainte de a fi judecat.

La 2 februarie 1994, procurorul l-a acuzat pe reclamant că conducea secțiunea d'Izmir a organizației în cauză, încălcată prin art. 168 alin. (1) din Codul penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, precum și al șefului producției de explozivi, reprimată prin art. 264 alin. (1) și (2) din Codul penal. În cadrul procedurii în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene, reclamantul a negat orice apartenență la organizația în cauză și a susținut că a încercat doar să vândă pistoale membrilor săi. La 28 septembrie 1995, Curtea de Securitate a statului l . Izmir, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, a declarat reclamantul vinovat de faptele reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă de închisoare de treizeci și unu de ani și la o amendă de 2 112 500 de lire turcești.

La 9 iulie 1998, Curtea de Casație infirmă hotărârea din 28 septembrie 1995, în temeiul motivului pe care nu era necesar să îl aplice art. 264 § 1 și 2 din Codul penal, din moment ce fabricarea de explozibili ar trebui considerată ca fiind o componentă a dreptului de proprietate prevăzut la art. 168 din Codul penal. La 31 decembrie 1998, Curtea de Securitate de la … Pentru a stabili vinovăția reclamantului, instanța de securitate din statul membru ia în considerare declarațiile celorlalți colegi inculpați care confirmă confidențialitatea acestuia la organizația în cauză, un raport de competență care să ateste că manuscrisul confiscat la domiciliul său era bine scris de mână, precum și declarația sa conform căreia el încercase să vândă arme.

La 24 iunie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea din 31 decembrie 1998, în conformitate cu avizul procurorului general, care nu a fost comunicat reclamantului. GRIFS Invochează art. 5 alineatul (2) din Convenție, reclamantul a declarat că nu a fost informat cu privire la motivele arestării sale în timpul custodiei sale. Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața instanței de securitate a statului, deoarece, pe de o parte, unul dintre cei trei judecători care au stat acolo a fost un ofițer al armatei și, pe de altă parte, nu a beneficiat de asistență din partea unui apărător în timpul custodiei sale. În acest sens, se referă la art. 6 alineatele (1) și (3) litera (c) din convenție.

Reclamantul se plânge, de asemenea, că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Curții de Casație, în măsura în care avizul procurorului general nu i-a fost comunicat. În acest sens, se referă la art. 6 alineatul (1) din convenție. Invocând art. 10 din convenție, reclamantul denunță confiscarea unor reviste politice legale la domiciliul său. Reclamantul susține că, din cauza condamnării sale la închisoare din închisoare în temeiul Legii nr. 3713, nu poate obține eliberarea condiționată înainte de a-și fi ispășit trei sferturi din pedeapsă, în timp ce condamnații de drept comun pot beneficia de o astfel de măsură odată ce cele două cincimi din pedeapsa cu închisoarea. În acest sens, el invocă art. 14 din Convenția combinată cu art. 6. ÎN Țările de Jos Recurentul invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Convenție.

În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecții și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. (b) Regulamentului său de procedură. Reclamantul se plânge că nu a fost informat cu privire la motivele arestării sale și că art. 5 alin. (2) din Convenție. Presupunând că acest litigiu a fost introdus în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, Curtea arată că, potrivit procesului-verbal desfășurat în ziua arestării, reclamantul a fost arestat în cadrul unei operaiuni desfășurate împotriva unei organizaii ilegale. Prin intermediul unui act de acuzăre depus la 2 februarie 1994, acesta a fost acuzat de către conducătorul defunctului acestei organizaii.

Având în vedere cele de mai sus, se poate concluziona că suspiciunile au atins nivelul cerut, deoarece se bazează pe fapte concrete. Acestea indică faptul că privarea de libertate avea ca scop confirmarea sau eliminarea suspiciunilor care afectează persoana respectivă. Pe de altă parte, nu există nicio dovadă în dosar că reclamantul, în momentul arestării sau interogării sale la sediul poliției, nu a fost informat cu privire la motivele pentru care poliția (a se vedea Güler c. Turcia (dec.), nr. 49391/99, nepublicată). Prin urmare, rezultă că această parte a cererii trebuie, prin urmare, respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție.

Invocând art. 10 din Convenție, reclamantul denunță confiscarea unor reviste politice legale la domiciliul său. Curtea arată în primul rând că a reieșit din procesul-verbal din 9 ianuarie 1994 că nici o periodicitate a genului invocat de reclamant nu a fost sesizată cu ocazia percheziției în cauză. Presupunând că astfel de periodice au fost confiscate și că polițiștii care au întocmit procesul-verbal de percheziție nu le-au înregistrat corect, niciun element din dosar nu arată că condamnarea în litigiu se baza pe așa-numitele reviste legale confiscate. În consecință, această parte a cererii trebuie, prin urmare, să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție.

Invocând art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 6, reclamantul susține că, din cauza condamnării sale la închisoare în temeiul Legii nr. 3713, nu poate obține eliberarea condiționată înainte de a-și fi achitat trei sferturi din pedeapsă, în timp ce condamnații de drept comun pot beneficia de o astfel de măsură o dată ce cele două cincimi din pedeapsa lor. Curtea constată că Convenția nu garantează, ca atare, niciun drept la eliberare condiționată (a se vedea Grice c. Regatul Unit, cererea nr. 22564/93, Decizia Comisiei din 14 aprilie 1994, Deciziile și rapoartele (DR) 77-A, p. 90). Cu toate acestea, Curtea constată că o întrebare se poate pune pe teren la art. 5 alin. (1) lit. (a) din Convenție coroborat cu art. 14 atunci când o politică bine adoptată în materie de eliberare condiționată este de natură să afecteze situațiile individuale într-un mod discriminatoriu.

Prin urmare, Curtea va examina obiecțiile reclamantului din perspectiva articolului 14 din Convenție, coroborat cu art. 5 alineatul (1) litera (a) (a se vedea Hotărârea Gerger c. Turcia [GC], nr. 24919/94, § 69, 8 iulie 1999). În această privință, Curtea constată că faptul de a fi membru al unei organizații ilegale a fost considerat de legiuitorul turc drept un delict deosebit de grav, calificat drept act de terorism. Ea subliniază că durata minimă a pedepsei care trebuie ispășită înainte de a beneficia de o măsură de eliberare condiționată este de trei sferturi pentru persoanele condamnate pentru comiterea de infracțiuni prevăzute de legea privind combaterea terorismului și jumătate sau două cincimi, în unele cazuri, pentru persoanele condamnate pentru comiterea de infracțiuni de drept comun.

Curtea arată că, în principiu, Legea nr. 3713 are ca scop sancționarea persoanelor declarate vinovate de terorism și că orice persoană condamnată în temeiul acestei legi este supusă unui tratament mai puțin favorabil decât cel al dreptului comun în ceea ce privește posibilitățile de eliberare condiționată. De aici rezultă că distincția în litigiu nu se aplică diferitelor grupuri de persoane, ci diferitelor tipuri de persoane, în funcție de gravitatea pe care o recunoaște legiuitorul; prin urmare, ea nu vede nici un element de natură să o determine să încheie existența unei discriminări în temeiul Convenției (a se vedea Demirtaș c. Turcia (dec.), nr. 37452/97, 31 august 1999, nepublicată). Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului cu privire la independența și la imparțialitatea instanței de securitate din statul .Izmir și lipsa unui contact juridic cu privire la un consilier juridic înainte de audierea în instanță a reclamantului, precum și la echitatea procedurii în fața Curții de Casație . Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Ress green Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 54545/00 présentée par Mahmut ȘAHİNDOĞAN contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 30 avril 2002 en une chambre composée de MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , P. Kūris , R. Türmen , J. Hedigan , M me H.S. Greve , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 14 décembre 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Mahmut Șahindoğan, ressortissant turc, est né en 1967. Lors de l’introductions de la requête, il était détenu à la maison d’arrêt d’Aydın. Il est représenté devant la Cour par M e Ç. Bingölbalı, avocat à Izmir.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le 7 janvier 1994, le requérant fut arrêté par des policiers de la direction de la sûreté d’Izmir, section de la lutte contre le terrorisme. D’après le procès-verbal d’arrestation, que le requérant signa, l’arrestation eut lieu dans le cadre d’une opération menée contre une organisation illégale, à savoir le TDHP (Parti populaire révolutionnaire de Turquie - ci-après « TDHP »). Il ressort du procès-verbal de perquisition du 9 janvier 1994 que trois pistolets avec leurs munitions et un document manuscrit appartenant à l’organisation illégale en question furent saisis au domicile du requérant. Le 15 janvier 1994, le requérant fut interrogé par les policiers dans les locaux de la direction de la sûreté d’Izmir.

Il passa aux aveux et reconnut être membre de l’organisation en question, lui avoir procuré des pistolets et fabriqué des explosifs. Le 18 janvier 1994, le requérant fut entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir (ci-après « la cour de sûreté de l’Etat »). Il rétracta sa déposition faite à la direction de la sûreté qu’il dit avoir signée sous la contrainte. Il contesta également le procès-verbal de perquisition du 9 janvier 1994, prétendant que ni pistolet ou munitions ni documents n’avaient été saisis. Le même jour, le requérant fut traduit devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat qui ordonna sa détention provisoire. Devant lui, il réitéra sa déposition faite devant le procureur.

Le requérant ne fut pas assisté par un conseil juridique avant sa comparution en jugement. Le 2 février 1994, le procureur inculpa le requérant du fait qu’il dirigeait la section d’Izmir de l’organisation en question, infraction réprimée par les articles 168 § 1 du code pénal et 5 de la loi n° 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, ainsi que du chef de fabrication d’explosifs, infraction réprimée par l’article 264 §§ 1 et 2 du code pénal. Dans la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat, le requérant nia toute appartenance à l’organisation en question et soutint avoir uniquement tenté de vendre des pistolets à ses membres. Le 28 septembre 1995, la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir, composée de deux juges civils et d’un juge militaire, déclara le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à une peine d’emprisonnement de trente et un ans et à une amende de 2 112 500 livres turques.

Le 9 juillet 1998, la Cour de cassation infirma l’arrêt du 28 septembre 1995, au motif qu’il n’y avait pas lieu d’appliquer l’article 264 §§ 1 et 2 du code pénal dès lors que la fabrication d’explosifs devait être considérée comme un élément constitutif de l’infraction prévue à l’article 168 du code pénal.

Le 31 décembre 1998, la cour de sûreté de l’Etat, toujours composée de deux juges civils et d’un juge militaire, se conformant à l’arrêt de la Cour de cassation, condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de vingt ans, en application des articles 168 § 1 du code pénal et 5 de la loi n° 3713. Pour établir la culpabilité du requérant, la cour de sûreté de l’Etat tint compte des déclarations des autres coaccusés confirmant l’appartenance de celui-ci à l’organisation en question, d’un rapport d’expertise attestant que le manuscrit saisi à son domicile était bien écrit de sa main, ainsi que de sa déclaration selon laquelle il avait tenté de vendre des pistolets. Le 24 juin 1999, la Cour de cassation confirma l’arrêt du 31 décembre 1998, conformément à l’avis du procureur général, lequel ne fut pas communiqué au requérant.

GRIEFS