PFLEGER contre la REPUBLIQUE TCHEQUE

PFLEGER contre la REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2002)

SECȚIUNEA A DOUA

DECIZIE PARȚIALĂ

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 58116/00

prezentată de Přemysl Peter PFLEGER

împotriva Republicii Cehă

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), sediul pe 30 aprilie 2002 în Camera compusă din:

Dumnii:

J.-P. Costa, președinte,

A.B. Baka,

C. Bîrsan,

K. Jungwiert,

V. Butkevych,

Doamnele W. Thomassen,

A. Mularoni,

judecători,

și de Doamna S. Dollé, grefier de secțiune,

Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă pe 19 octombrie 1999 și înregistrată pe 15 iunie 2000,

După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:

PE FAPT

Reclamantul, Přemysl Peter Pfleger, este cetățean ceh, născut în 1955 și rezident la Ostrava. La depunerea cererii, era închis în penitenciarul Brno. Este reprezentat înaintea Curții de Doamna F. Mader, avocat la baroul din Ostrava.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Din 1995, reclamantul susține că face obiect al extorsionării de fonduri și amenințărilor, la fel ca și mama sa, de către foștiła lui asociată D.T. și soțul acesteia. El susține că motivele acestor atacuri sunt intenția sa de a închiria un teren interesant și originile sale, tatăl jego fiind german și mama sa slovacă.

Pe 7 aprilie 1995, reclamantul a fost, pentru prima oară, agresconferit fizic de soții T. După ce a fost răpit, părinții lui au trebuit să plătească o răscumpărare. În cursul atacului, reclamantul a suferit o rană la cap și un traumatism cranian. Pe 11 aprilie 1995, el a denunțat această infracțiune poliției și pe 15 mai 1996, a fost invitat de poliție să identifice agresatorul. Pe 27 august 1996, D.T. a fost inculpată și ulterior condamnată de tribunalul de district din Ostrava (okresní soud) la o pedeapsă de închisoare cu suspendare.

Pe 15 octombrie 1996, reclamantul a fost declarat parțial invalid din cauza unei boli psihice.

Pe 10 septembrie 1997, un specialist în neurologie a constatat la el o labilitate psihică și o tulburare a vederii cauzată de traumatismul suferit în 1995. Din cauza acestei boli, reclamantul nu mai putea exercita meseria de conducător de tren.

Pe 28 noiembrie 1997, reclamantul a suferit o altă agresiune din partea complicilor lui D.T. Unu dintre agresatori, V.B., l-a acuzat apoi pe reclamant că a hărțuit partenera sa L.M. Reclamantul a fost apoi urmărit pentru o contravenție.

Pe 1 decembrie 1997, el s-a plânge municipalității din Ostrava (magistrát města) de intervenția din 28 noiembrie 1997 a polițiștilor, susținând că aceștia au neglijat să audiene martori ai incidentului.

Curând după, reclamantul a cerut poliției să investigheze circumstanțele agresiunii, dar cauza a fost arhivată. Considerând că se afla în pericol și că intervenția poliției nu era eficace, reclamantul s-a procurat legal o armă pentru a se putea apăra.

Pe 3 ianuarie 1998, reclamantul a fost din nou atacat de V.B. Cu intenția de a-i face frică agresatorului, reclamantul și-a scos arma și voia să trăgă în aer, dar V.B. s-a repezit pe el și glonțul l-a rănit pe V.B. – care era în poziția de atac – la umăr.

Ca urmare a acestui incident, reclamantul s-a refugiat într-o biserică de unde a chemat poliția. În ciuda aserțiunii sale că acționase pentru a se apăra, a fost bătut și arestat. După ce a fost inculpat pentru tentativă de omor, a fost plasat în detenție preventivă.

Pe 3 august 1998, mama reclamantului a cerut departamentului de poliție competent să investigheze circumstanțele celor trei agresiuni suferite de fiul ei, susținând că acesta era o victimă nevinovată.

Pe 10 augusztus 1998, cererea sa a fost transmisă biroului regional de investigație (Krajský úřad vyšetřování) care îi transmise, pe 26 august 1998, că toate circumstanțele menționate fuseseră sau încă mai sunt obiectul investigațiilor.

Pe 26 ianuarie 1999, tribunalul regional din Ostrava (krajský soud) l-a găsit pe reclamant vinovat de lovitură și vatămare voluntare și l-a condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare. A folosit în sentință mărturiile lui V.B. – agresator potrivit reclamantului – și ale partenerei sale L.M., considerate ca fiind identice și veridice, ale polițiștilor care au intervenit și ale altor doi martori. Tribunalul a luat, de asemenea, în considerare procesul-verbal dressé la coborârea la fața locului, precum și rapoartele de expertiză elaborate de experți în muniții și explozivi, psihiatrie și psihologie. Conform acestor ultime rapoarte, reclamantul ar suferi de o tulburare de personalitate mixtă, fiind imatur, având dificultăți de adaptare, psiho-histeric prezentând trăsături nevrotice, și acționase din frică să fie atacat și din răzbunare. Potrivit raportului de expertiză în sexologie, reclamantul ar suferi și el de o tulburare sexuală care nu era, cu toate acestea, importantă pentru infracțiunea comisă.

Cu privire la apărarea reclamantului constând în aceea că era vorba de legitimă apărare, tribunalul regional a considerat-o ca fiind neveravelă, observând că reclamantul nu suferise nicio rană și nu avuse motiv să creadă că risca un prejudiciu grav de sănătate în sensul articolului 13 din codul penal. Potrivit tribunalului, reclamantul se simțise subiectiv amenințat fără ca să fi existat o atac continuu sau iminente, și trebuia să fie penal responsabil pentru evaluarea sa greșită a situației.

Pe 16 martie 1999, reclamantul a declarat apel de la această hotărâre, la fel și procuratura.

Pe 5 mai 1999, curtea superioară din Olomouc (Vrchní soud) a respins apelul reclamantului ca siendo injustificat, reformând sentința din prima instanță în răspunsul la unele obiecții ale procuraturii. Potrivit curții, procedura din fața tribunalului regional nu ar suferi de niciun viciu de procedură, dispozițiile codului de procedură penală fiind respectate. Tribunalul ar fi administrat toate probele accesibile, necesare pentru a stabili starea de fapt, și ar fi apreciat-o în principiu corect, chiar dacă motivele deciziei sale erau puțin fragmentare. Curtea superioară a aprobat concluzia tribunalului regional cu privire la caracterul neverdic al argumentului reclamantului privind legitimă apărare. De altfel, ea a observat în dosarul medical al reclamantului că, din 1975, acesta fusese caracterizat ca psihopat cu o tendință de a se plânge constant. Spre deosebire de tribunalul regional, curtea superioară a considerat că tulburarea sexuală constatată la reclamant de expert era suficient importantă pentru a aprecia incidentul precedent agresiunii incriminate, unde reclamantul ar fi hărțuit partenera lui V.B.

Ținând seama de aceste circumstanțe, considerând că nu era necesar să se completeze probele, curtea superioară a crescut pedeapsa de închisoare infligată reclamantului la trei ani și jumătate și i-a interzis, de asemenea, purtarea armei pentru o perioadă de șapte ani.

Pe 22 iunie 1999, reclamantul a depus o cerere constituțională (ústavní stížnost), plângându-se de inechitate procedurii penale din fața tribunalelor de drept comun și a aprecierii probelor în favoarea părții adverse, susținând că fusese condamnat, deși acționase în cadrul legitimei apărări.

Pe 5 august 1999, a sesizat ministerul justiției (ministerstvo spravedlnosti) cu o cerere de cale extraordinară în interes al legii (podnět ke stížnosti pro porušení zákona).

Pe 17 august 1999, Curtea constituțională (Ústavní soud) a respins recursul reclamantului pentru lipsa evidentă de temei. Curtea constituțională reamintise că nu constituia o instanță de apel competentă să examineze legalitatea deciziilor judiciare, sarcina sa constând doar în examinarea dacă fu adusă atingere drepturilor și libertăților reclamantului garantate de Constituție. Ea observase că curtea superioară examinase pe larg argumentul reclamantului privind legitimă apărare și apreciase probele în conformitate cu principiile enunțate în codul de procedură penală. Curtea constituțională nu concluzionase deci la vreo aparență de încălcare a principiului procesului echitabil.

Pe 23 septembrie 1999, ministerul justiției comunicase reclamantului că cererea sa din 5 august 1999 fusese transmisă parquetului general din Brno (Nejvyšší státní zastupitelství).

Pe 3 martie 2000, reclamantul denunță J.P. – fostul său codegregn de închisoare – pentru fraudă comisă asupra mamei sale. Aceasta a făcut același lucru pe 25 aprilie 2000. Cauza rămâne în curs, J.P. fiind în fugă.

Pe 5 mai 2000, reclamantul fusese eliberat condiționat.

Pe 1 iunie 2000, el denunță poliției încălcarea domiciliului mamei sale de o persoană necunoscută, precum și furtul armei și documentelor sale. Această cauză fusese arhivată pe 1 iulie 2000.

Pe 26 octombrie 2000, un expert în sexologie, solicitat de reclamant, concluzionase că nu suferea de deviație sexuală de tip sadic.

Pe 4 decembrie 2000, reclamantul depuse o a doua cerere constituțională, plângându-se de inactivitatea tribunalului de district din Ostrava (okresní soud) în procedura dusă împotriva lui D.T. din 1996, unde se constituise parte vătămată (strana poškozená). El susținea că, din momentul anulării sentinței de curtea regională din Ostrava pe 23 iulie 1998 și renvoi în fața tribunalului de district, acesta din urmă nu făcea decât să amâne ședințele fără motiv valid.

Pe 10 ianuarie 2001, reclamantul depuse o a treia cerere constituțională, plângându-se de modul în care poliția investiga infracțiunea lui J.P. pe care o denunțase pe 3 martie 2000.

Pe 17 ianuarie 2001, ca urmare a reexaminării stării sale de sănătate, reclamantul fusese din nou considerat parțial invalid din cauza unei boli psihice.

Pe 31 ianuarie 2001, Curtea constituțională respinse cea de-a treia cerere a reclamantului pentru neepuizarea căilor de atac interne.

Pe 21 februarie 2001, reclamantul fusese formal acuzat de purtare ilegală de armă. Launa dată nespecificată, fusese condamnat printr-o ordonanță penală (trestní příkaz) împotriva căreia declara apel.

Pe 11 aprilie 2001, Curtea constituțională respinse cea de-a doua cerere a reclamantului pentru lipsa evidentă de temei. Curtea admisese că procedura dusă împotriva lui D.T. se prelungea în mod neobișnuit, dar că, în întregime, întârzierile susținute de reclamant nu erau nejustificate.

Pe 7 septembrie 2001, reclamantul comunicase Curții Europene schimbarea numelui familie.

Pe 24 septembrie 2001, reclamantul a cerut tribunalului regional din Ostrava redeschiderea procedurilor penale care se încheisese în 1999 prin condamnarea sa pentru lovitură și vatămare voluntare. El susținea apariția unor fapte noi.

Pe 4 februarie 2002, tribunalul regional respinse cererea reclamantului.

Pe 18 februarie 2002, o ședință fusese ținută de tribunalul de district din Ostrava în procedura dusă împotriva lui D.T., unde reclamantul figurase ca martor.

Pe 24 februarie 2002, reclamantul depuse o a patrulea cerere constituțională, plângându-se din nou de întârzieri în procedura dusă de tribunalul de district împotriva lui D.T. și susținând că fusese lipsit de drepturi procedurale în cursul ședinței din 18 februarie 2002. Pe 31 martie 2002, acest recurs fusese completat de avocatul reclamantului.

B.

Dreptul intern relevant

Codul penal (legea nr. 140/1961)

Conform articolului 13 privind legitimă apărare, un act considerat în alte circumstanțe ca infracțiune nu este, dacă autorul anulează o atac iminentă sau continuă dusă împotriva unui interes protejat de lege. Nu se tratează de legitimă apărare dacă apărarea a fost în mod evident disproporționată în raport cu atacul.

Codul de procedură penală (legea nr. 141/1961)

Conform articolului 2-6, organele care acționează în materie penală apreciază probele conform convingerilor lor interne, bazate pe aprecierea atentă a tuturor circumstanțelor cauzei luate izolat și în ansamblu.

art. 220-2 prevede că tribunalul nu poate să se bazeze în decizia sa decât pe faptele analizate și pe probele administrate în cursul procedurii. Potrivit paragrafului 3 al acestui articol, tribunalul nu este legat de calificarea juridică a faptelor din actul de acuzare.

PRETENȚIILE

PE DREPTURI

« 1. Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nici o persoană nu poate fi privată de libertate, decât în următoarele cazuri și conform procedurilor legale:

a) dacă este deținută în mod regulat după condamnare de un tribunal competent; (...)

c) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi prezentat unei autorități judiciare competente, atunci când există motive plauzibile să se suspecteze că a comis o infracțiune sau atunci când există motive rezonabile să se creadă la necesitatea de a-l împiedica să comită o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia; (...)

»

În ipoteza că reclamantul se plânge din unghiul paragrafului 1 c) al acestui articol de motivele detenției sale preventive, Curtea constată că nu reiese din documentele din dosar că reclamantul contestase, înaintea unei autorități naționale competente, temei-ul detenției sale.

Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

În măsura în care reclamantul intenționează să invoce art. 5 din Convenție în paragraful seu 1 a), plângându-se că fusese încarcerat ca urmare a condamnării pe care o consideră arbitrară, Curtea reamintește că prin « condamnare » în sensul acestei dispoziții, trebuie să se înțeleagă atât o declarație de vinovăție, consecutivă stabilirii legale a unei infracțiuni, cât și sancțiunea printr-o pedeapsă sau altă măsură privativă de libertate (a se vedea sentința B. c. Austria din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 15, § 38).

În consecință, chiar dacă reclamantul consideră sentințele tribunalelor naționale care concluzionează la vinovăția sa ca sendo arbitrare, argument nu schimbă faptul că după 26 ianuarie 1999, data condamnării în prima instanță a reclamantului la o pedeapsă de închisoare, până la eliberarea sa condiționată pe 5 mai 2000, orice detenție a reclamantului cade sub art. 5 § 1 a) din Convenție.

Cererea trebuie deci, pe acest punct, respinsă ca sendo în mod evident neîntemeiată în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

« 1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...).

»

În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră capabilă să se pronunțe asupra admisibilității acestei pretențe și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 § 3 b) din regulamentul seu.

« 1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial (...) care va hotărî (...) asupra fondului oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. (...)

d) să interoghe sau să facă interoga martorii acuzatori și să obțină citarea și interogarea martor în apărare în aceleași condiții ca martorii acuzatori;

»

Chiar presupunând că reclamantul a epuizat căile de atac interne privind pretențiile tirate din nerespectarea principiului prezumției de nevinovăție, pe care nu le precizează mai mult, și în măsura în care se plânge că fusese condamnat în absența respectării principiului egalității armelor, Curtea consideră că aceste pretențe trebuie examinate din unghiul regulii generale a paragrafului 1 al articolului 6 din Convenție, ținând seama de cerințele paragrafelor 2 și 3 ale acestui articol.

Ea reamintește că prezumția de nevinovăție, pe care §2 o consacră, și diferitele drepturi pe care §3 le enumeră în termeni neexhaustivi, constituie elemente dintre altele ale noțiunii de proces echitabil în materie penală (a se vedea, în special, sentințele Pullar c. Regatul Unit din 10 iunie 1996, Recueil 1996-III, p. 796, § 45, și Foucher c. Franța din 18 martie 1997, Recueil 1997-II, p. 464, § 30), și că garanțiile paragrafului 3 al articolului 6 din Convenție reprezentă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil, asigurate pe planul general de §1.

În cazul de specie, reclamantul susține că tribunalele naționale nu au ținut seama de atacurile anterioare pe care le suferise și nici de argumentul privind legitimă apărare. Le reproșează că au calificat incorect acțiunea sa, au apreciat probele în defavoarea sa și au neglijat contradicțiile în depozițiile martor acuzatori. De altfel, tribunalele ar fi, potrivit lui, refuzat să audiene martori în apărare și să administreze probele propuse, și anume reconstrucția evenimentului și confruntarea cu agresatorul.

El invocă că fusese condamnat pe baza depozițiilor agresatoru și partenerei sale, că mama sa, martor ocular al unei agresiuni anterioare, nu fusese audiată de niciun tribunal, că curtea superioară refuzase, de asemenea, să audiene alți martori și să examineze probele scrise aduse de apărare și forțase sensul concluziilor făcute de expertul în psihologie, avansând ca mobil o deviație sexuală la reclamant. În acest context, reclamantul susține că examenul medical, efectuat în cadrul expertisei, fusese făcut în timp ce urma un tratament și lua medicamente, după tentativă de sinucidere, și că un examen de sexologie ulterior – efectuat la cererea reclamantului – nu concluzionase la nicio tulburare.

Pentru toate aceste motive, consideră că principiul egalității armelor nu fusese respectat de tribunalele naționale și că procesul lui fusese inechitabil.

Curtea observă că nu i se cuvine substituă propria apreciere a faptelor și probelor cu cea a jurisdicțiilor interne, sarcina sa fiind să se asigure că mijloacele de probă fuseseră prezentate în mod să garanteze un proces echitabil (a se vedea, mutatis mutandis, sentințele Edwards c. Regatul Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, pp. 34 și 35, § 34, și Mantovanelli c. Franța din 18 martie 1997, Recueil 1997-II, pp. 436-437, § 34). Ea reamintește că administrarea probelor cade în primul rând sub regulile dreptului intern și că revine în principiu jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele colectate de acestea și relevanța celor pe care acuzații doresc producerea. Mai în special, art. 6 § 3 d) din Convenție le lasă, întotdeauna în principiu, responsabilitatea de a judeca utilitatea unei oferte de probă. Această dispoziție nu cere citarea și interogarea fiecărui martor în apărare: așa cum indică cuvintele « în aceleași condiții », scopul seu esențial este o completa « egalitate a armelor ». Prin urmare, nu se cuvine Curții să exprime o opinie asupra ofertei de probă respinse, nici mai general asupra vinovăției sau nevinovăției reclamantului (a se vedea sentința Vidal c. Belgia din 22 aprilie 1992, seria A nr. 235-B, p. 33, § 34).

Pe de altă parte, Curtea trebuie să controleze dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată și suficientă pentru a contesta suspiciunile care-l încărcau și dacă elementele de probă fuseseră prezentate înaintea acuzatului în ședință publică, în vederea unui dezbat contradictoric (a se vedea, de exemplu, sentința Saïdi c. Franța din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, p. 56, § 43). Sarcina Curții atribuită de art. 6 din Convenție constă deci în a cerceta dacă procedura litigiasă examinată în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a probelor, revesti caracterul echitabil dorit de §1 (a se vedea, de exemplu, sentința Pisano c. Italia, nr. 36732/97, 27 iulie 2000). Întrebarea dacă o procedură s-a desfășurat în conformitate cu cerințele procesului echitabil, așa cum enunțate la art. 6 § 1 din Convenție, trebuie soluționată pe baza unei aprecieri a procedurii în cauză considerată în globalitate. Curtea trimite în acest sens la jurisprudența constantă a organelor Convenției (a se vedea, de exemplu, sentința Barbera, Messegué și Jabardo c. Spania din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 31, § 68).

În cazul de specie, Curtea observă că tribunalul regional, concluzionând în prima instanță la vinovăția reclamantului pentru lovitură și vatămare voluntare, s-a bazat în decizia sa pe depozițiile lui V.B. și ale partenerei sale L.M., considerate ca fiind identice și veridice și pe cele ale polițiștilor care au intervenit și ale altor doi martori. El a luat, de asemenea, în considerare procesul-verbal dressé la coborârea la fața locului și rapoartele de expertiză elaborate de experți în muniții și explozivi, psihiatrie și psihologie. Conform acestor ultime rapoarte, reclamantul ar suferi de tulburare de personalitate mixtă, fiind imatur, având dificultăți de adaptare, psiho-histeric prezentând trăsături nevrotice și acționase din frică de agresiune și din răzbunare. Potrivit raportului de expertiză în sexologie, reclamantul ar suferi de tulburare sexuală care nu era importantă în ceea ce privește infracțiunea comisă.

Cu privire la apărarea reclamantului, adică că era vorba de legitimă apărare, tribunalul a considerat-o ca neveravelă, observând că reclamantul nu suferise nicio rană și nu avuse motiv să creadă că risca prejudiciu grav de sănătate. Potrivit tribunalului, reclamantul se simțise subiectiv amenințat fără atac continuu sau iminente, și trebuia să fie penal responsabil pentru evaluarea sa greșită a situației.

Curtea observă, de asemenea, că, ca urmare apelului declarat de reclamant, curtea superioară examinase toate obiecțiile pe care acesta le avansează acum înaintea ei.

Potrivit acestei jurisdicții, procedura penală dusă în fața tribunalului regional nu sufera niciun viciu de procedură, dispozițiile codului de procedură penală fiind respectate. Tribunalul ar fi administrat toate probele accesibile, necesare pentru stabilirea stării de fapt, și ar fi apreciat-o în principiu corect, chiar dacă considerandele deciziei sale erau puțin fragmentare. Curtea superioară aprobase concluzia tribunalului regional asupra caracterului neverdic al argumentului reclamantului privind legitimă apărare. De altfel, releva în dosarul medical al reclamantului că, din 1975, era caracterizat ca psihopat cu tendință de a se plânge constant.

Curtea observă că, spre deosebire de tribunalul regional, curtea superioară considerase că tulburarea sexuală constatată la reclamant era importantă pentru aprecierea incidentului precedent agresiunii incriminate, unde reclamantul ar fi hărțuit partenera lui V.B. În consecință, considerând că nu era necesar să se completeze probele, curtea superioară reformase sentința de prima instanță în partea privind mobilul comportamentului reclamantului și crescuse pedeapsa de închisoare interdicând-i purtarea armei pentru șapte ani.

Curtea observă, de asemenea, că Curtea constituțională constatasee că curtea superioară examinase pe larg argumentul legitimei apărări avansat de reclamant și nu reiese din hotărârea sa că dreptul la proces echitabil nu fusese respectat. După examinarea fondului recursului constituțional depus de reclamant, fără a constata o încălcare a drepturilor constituționale ale acestuia privind procedura, Curtea declarase recursul manifestamente neîntemeia.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că convingerea organelor judiciare asupra vinovăției reclamantului era bazată pe elemente de probă la acuzare produse la ședință în respectarea drepturilor fundamentale și garanțiilor procedurale legale și constituționale.

Curtea constată, în particular, că curtea superioară pronunțase în apel printr-o hotărâre suficient motivată asupra probelor examinate de curtea regională acționând în prima instanță. Nu este competentă să meargă dincolo de această constatare, nici să reexamineze probele, nici să revizuiască sau înlocuiască organele judiciare interne în interpretarea elementelor de probă pe care se bazase condamnarea. Nu constată vreo necunoaștere a principiilor prezumției de nevinovăție sau egalității armelor imputabilă jurisdicțiilor interne, reclamantul beneficiind din procedură contradictorie. Faptul că fusese condamnat la finalizarea acestei proceduri nu putea fi suficient pentru a concluziona la încălcare dispozițiilor invocate din Convenție.

La lumina principiilor desprinse din jurisprudența organelor Convenției, Curtea consideră că nimic în dosar nu permite constatarea aparenței de încălcare de jurisdicțiile cehe ale drepturilor invocate de reclamant din unghiul articolului 6 din Convenție.

Rezultă că această parte a cererii este manifestement neîntemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, la unanimitate,

Amână

pretențiile privind lungimea procedurii penale în care reclamantul s-a constituit parte vătămată;

Declară

cererea inadmisibilă pentru restul.

S. Dollé

J.-P. Costa

Grefier

Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 58116/00

présentée par Přemysl Peter PFLEGER

contre la République tchèque

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le

30 avril 2002 en une chambre composée de

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

mes

W.

Thomassen

,

A.

Mularoni

,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 19 octobre 1999 et enregistrée le 15 juin 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Přemysl Peter Pfleger, est un ressortissant tchèque, né en 1955 et résidant à Ostrava. Au moment de l’introduction de la requête, il était détenu dans la prison de Brno. Il est représenté devant la Cour par M

e

F.

Mader, avocat au barreau d’Ostrava.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Depuis 1995, le requérant affirme faire objet d’extorsion de fonds et être menacé, tout comme sa mère, par son ex-associée D.T. et son époux. Il allègue comme motifs de ces attaques son intention de louer un terrain intéressant et ses origines, son père étant allemand et sa mère slovaque.

Le 7 avril 1995, le requérant fut, pour la première fois, physiquement agressé par les époux T. Ayant été enlevé, ses parents durent payer une rançon. Lors de l’attaque, le requérant subit une blessure à la tête et un traumatisme crânien. Le 11 avril 1995, il dénonça cette infraction à la police et le 15 mai 1996, il fut invité par la police à identifier l’agresseur. Le 27

août 1996, D.T. fut inculpée et par la suite condamnée par le tribunal de district d’Ostrava

(okresní soud)

à une peine d’emprisonnement avec sursis.

Le 15 octobre 1996, le requérant fut reconnu partiellement invalide à cause d’une maladie psychique.

Le 10 septembre 1997, un spécialiste en neurologie constata chez lui une labilité psychique et un trouble de la vue causés par le traumatisme subi en 1995. A cause de cette maladie, le requérant ne pouvait plus exercer son métier de conducteur de train.

Le 28 novembre 1997, le requérant subit une autre agression de la part des complices de D.T. L’un des agresseurs, V.B., l’accusa ensuite d’avoir harcelé sa compagne L.M. Le requérant fut alors poursuivi pour une contravention.

Le 1

er

décembre 1997, il se plaignit, auprès de la municipalité d’Ostrava

(magistrát města)

,

de l’intervention du 28 novembre 1997 par des policiers, alléguant qu’ils manquèrent d’auditionner des témoins de l’incident.

Peu après, le requérant demanda à la police d’enquêter sur les circonstances de l’agression, mais l’affaire fut classée sans suite. Considérant qu’il se trouvait en danger et que l’intervention de la police n’était pas efficace, le requérant se procura légalement une arme afin de pouvoir se défendre.

Le 3 janvier 1998, le requérant fut à nouveau agressé par V.B. Ayant l’intention de faire peur à l’agresseur, le requérant sortit son arme et voulut tirer en l’air, mais V.B. se précipita sur lui et la balle blessa V.B. – qui était dans la position d’attaque – à l’épaule.

Suite à cet incident, le requérant se réfugia dans une église d’où il appela la police. Malgré son allégation qu’il avait agi pour se défendre, il fut roué de coups et arrêté. Ayant été inculpé de tentative de meurtre, il fut mis en détention provisoire.

Le 3 août 1998, la mère du requérant demanda au département de police compétent d’enquêter sur les circonstances des trois agressions subies par son fils, alléguant que ce dernier était une victime innocente.

Le 10 août 1998, sa demande fut transmise au bureau régional d’enquête

(Krajský úřad vyšetřování)

qui lui fit savoir, le 26 août 1998, que toutes les circonstances mentionnées avaient fait ou faisaient encore l’objet d’enquêtes.

Le 26 janvier 1999, le tribunal régional d’Ostrava

(krajský soud)

reconnut le requérant coupable de coups et blessures volontaires et le condamna à deux ans d’emprisonnement avec sursis. Il s’appuya dans son jugement sur les dépositions de V.B. – agresseur selon le requérant – et de sa compagne L.M., considérées comme identiques et véridiques, des policiers intervenus et de deux autres témoins. Le tribunal prit également en compte le procès-verbal dressé lors de la descente sur les lieux ainsi que les rapports d’expertises élaborés par des experts en munitions et explosifs, psychiatrie et psychologie. Selon ces derniers rapports, le requérant souffrirait d’un trouble de personnalité mixte, étant immature, ayant des difficultés à s’adapter, psycho-hystérique présentant des traits névrotiques, et avait agi par peur d’être agressé et par vengeance. D’après le rapport d’expertise en sexologie, le requérant souffrirait aussi d’un trouble sexuel qui n’était pas, néanmoins, important pour l’infraction commise.

Quant à la défense du requérant consistant à dire qu’il s’agissait de légitime défense, le tribunal régional la considéra comme non véridique, relevant que le requérant n’avait subi aucune blessure et n’avait pas de raison de croire qu’il risquait un grave préjudice de santé au sens de l’article

13 du code pénal. Selon le tribunal, le requérant s’était senti subjectivement menacé sans qu’il y ait eu une attaque continue ou imminente, et devait être pénalement responsable pour son évaluation erronée de la situation.

Le 16 mars 1999, le requérant interjeta appel de ce jugement, ainsi fit le procureur.

Le 5 mai 1999, la cour supérieure d’Olomouc

(Vrchní soud)

rejeta l’appel du requérant comme étant injustifié, réformant le jugement rendu en première instance en répondant à certaines objections du procureur. Selon la cour, la procédure devant le tribunal régional ne souffrirait d’aucun vice de procédure, les dispositions du code de procédure pénale ayant été respectées. Le tribunal aurait administré toutes les preuves accessibles, nécessaires pour établir l’état des faits, et il les aurait en principe correctement appréciées, même si les motifs de sa décision étaient un peu fragmentaires. La cour supérieure approuva la conclusion du tribunal régional sur le caractère non véridique de l’argument du requérant concernant la légitime défense. De surcroît, elle releva dans le dossier médical du requérant que, depuis 1975, ce dernier était caractérisé comme psychopathe avec une tendance à se plaindre constamment. A la différence du tribunal régional, la cour supérieure considéra que le trouble sexuel constaté chez le requérant par l’expert était suffisamment important pour apprécier l’incident précédant l’agression incriminée où le requérant aurait harcelé la compagne de V.B.

A la lumière de ces circonstances, considérant qu’il n’était pas nécessaire de compléter les preuves, la cour supérieure augmenta la peine d’emprisonnement infligée au requérant à trois ans et demi et lui interdit également le port d’arme pendant une période de sept ans.

Le 22 juin 1999, le requérant introduisit un recours constitutionnel (

ústavní stížnost

), se plaignant de l’iniquité de la procédure pénale devant les tribunaux de droit commun et de l’appréciation des preuves au profit de la partie adverse, alléguant avoir été condamné bien qu’ayant agi dans le cadre de la légitime défense.

Le 5 août 1999, il saisit le ministère de la Justice (

ministerstvo spravedlnosti

) d’une demande de pourvoi dans l’intérêt de la loi (

podnět ke stížnosti pro porušení zákona

).

Le 17 août 1999, la Cour constitutionnelle (

Ústavní soud

) rejeta le recours du requérant pour défaut manifeste de fondement. La Cour constitutionnelle rappela qu’elle ne constituait pas une instance d’appel compétente pour examiner la légalité des décisions judiciaires, sa tâche consistant uniquement à examiner s’il avait été porté atteinte aux droits et libertés du requérant garantis par la Constitution. Elle releva que la cour supérieure avait amplement examiné l’argument du requérant concernant la légitime défense et qu’elle avait apprécié les preuves conformément aux principes énoncés dans le code de procédure pénale. La Cour constitutionnelle ne conclut donc à aucune apparence de violation du principe du procès équitable.

Le 23 septembre 1999, le ministère de la Justice fit savoir au requérant que sa demande du 5 août 1999 avait été transmise au parquet général de Brno (

Nejvyšší státní zastupitelství

).

Le 3 mars 2000, le requérant dénonça J.P. – son ancien co-prisonnier – pour fraude commise sur sa mère. Celle-ci fit de même le 25 avril 2000. L’affaire est toujours pendante, J.P. étant en fuite.

Le 5 mai 2000, le requérant fut mis en liberté conditionnelle.

Le 1

er

juin 2000, il dénonça à la police la violation du domicile de sa mère par un inconnu ainsi que le vol de son arme et de ses documents. Cette affaire fut classée sans suite le 1

er

juillet 2000.

Le 26 octobre 2000, un expert en sexologie, sollicité par le requérant, conclut qu’il ne souffrait pas de déviation sexuelle de type sadique.

Le 4 décembre 2000, le requérant introduisit un deuxième recours constitutionnel, se plaignant de l’inactivité du tribunal de district d’Ostrava (

okresní soud

) dans la procédure menée à l’encontre de D.T. depuis 1996 où il s’était constitué partie civile (

strana poškozená

). Il allégua que, depuis l’annulation du jugement par la cour régionale d’Ostrava le 23 juillet 1998 et le renvoi devant le tribunal de district, ce dernier ne faisait qu’ajourner les audiences sans raison valable.

Le 10 janvier 2001, le requérant introduisit un troisième recours constitutionnel, se plaignant de la façon dont la police enquêtait sur l’infraction de J.P. qu’il avait dénoncée le 3 mars 2000.

Le 17 janvier 2001, suite au réexamen de son état de santé, le requérant fut à nouveau considéré comme partiellement invalide à cause d’une maladie psychique.

Le 31 janvier 2001, la Cour constitutionnelle rejeta le troisième recours du requérant pour non-épuisement des voies de recours internes.

Le 21 février 2001, le requérant fut formellement accusé de port d’arme illicite. A une date non spécifiée, il fut condamné par une ordonnance pénale (

trestní příkaz

) dont il interjeta appel.

Le 11 avril 2001, la Cour constitutionnelle rejeta le deuxième recours du requérant pour défaut manifeste de fondement. La cour admit que la procédure menée à l’encontre de D.T. se prolongeait de façon inhabituelle mais que, dans sa totalité, les retards allégués par le requérant n’étaient pas injustifiés.

Le 7 septembre 2001, le requérant fit savoir à la Cour européenne

le changement de son nom de famille.

Le 24 septembre 2001, le requérant demanda au tribunal régional d’Ostrava la réouverture de la procédure pénale qui se termina en 1999 par sa condamnation pour coups et blessures volontaires. Il allégua l’apparition de nouveaux faits.

Le 4 février 2002, le tribunal régional rejeta la demande du requérant.

Le 18 février 2002, une audience fut tenue par le tribunal de district d’Ostrava dans la procédure menée à l’encontre de D.T. où le requérant comparut en tant que témoin.

Le 24 février 2002, le requérant a introduit un quatrième recours constitutionnel, se plaignant de nouveau des retards dans la procédure menée par le tribunal de district à l’encontre de D.T. et alléguant avoir été privé de ses droits de procédure pendant l’audience du 18 février 2002. Le 31 mars 2002, ce recours fut complété par l’avocat du requérant.

B.

Le droit interne pertinent

Code pénal (loi n° 140/1961)

Selon l’article 13 portant sur la légitime défense, un acte considéré dans d’autres circonstances comme une infraction ne l’est pas si son auteur écarte une attaque imminente ou continue menée à l’encontre d’un intérêt protégé par ladite loi. Il ne s’agit pas de la légitime défense si la défense a été manifestement disproportionnée par rapport à l’attaque.

Code de procédure pénale (loi n° 141/1961)

Selon l’article 2-6, les organes agissant en matière pénale apprécient les preuves selon leur conviction intérieure, basée sur l’appréciation minutieuse de toutes les circonstances de l’affaire prises isolément et dans leur ensemble.

L’article 220-2 dispose que le tribunal ne peut s’appuyer dans sa décision que sur les faits analysés et les preuves administrées pendant la procédure. En vertu du paragraphe 3 de cet article, le tribunal n’est pas lié par la qualification juridique du fait contenue dans l’acte d’accusation.

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint, sans donner plus de précisions, de ce que son droit à la liberté et à la sûreté aurait été violé.

2.

Sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint des retards injustifiés de la procédure pénale, menée depuis 1996 à l’encontre de l’un de ses agresseurs, où il s’est constitué partie civile.

3.

Invoquant l’article 6 §§ 1, 2 et 3 d) de la Convention, il se plaint de l’iniquité de la procédure pénale menée à son encontre et du non-respect des principes de la présomption d’innocence et de l’égalité des armes, alléguant que les tribunaux nationaux n’ont pas apprécié les preuves en sa faveur et qu’il n’a pas pu obtenir la convocation des témoins à décharge.

EN DROIT

1.

Le requérant allègue tout d’abord la violation de l’article 5 de la Convention, qui dispose dans sa partie pertinente

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales

:

a)

s’il est détenu régulièrement après condamnation par un tribunal compétent

; (...)

c)

s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci ; (...)

»

Dans l’hypothèse où le requérant se plaint sous l’angle du paragraphe 1 c) de cet article des raisons de sa détention provisoire, la Cour constate qu’il ne ressort pas des documents figurant au dossier que le requérant ait contesté, devant une autorité nationale compétente, le bien-fondé de sa détention.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Dans la mesure où le requérant entend invoquer l’article 5 de la Convention dans son paragraphe 1 a), se plaignant d’avoir été emprisonné suite à sa condamnation qu’il considère comme arbitraire, la Cour rappelle que par «

condamnation

» au sens de cette disposition, il faut entendre à la fois une déclaration de culpabilité, consécutive à l’établissement légal d’une infraction et la sanction par une peine ou autre mesure privative de liberté (voir l’arrêt B. c. Autriche du 28 mars 1990, série A n° 175, p. 15, §

38).

En conséquence, même si le requérant considère les jugements des tribunaux nationaux concluant à sa culpabilité comme arbitraires, cet argument ne change rien au fait qu’après le 26 janvier 1999, date de la condamnation en première instance du requérant à une peine d’emprisonnement, jusqu’à sa libération conditionnelle le 5 mai 2000, toute détention du requérant relève de l’article 5 § 1 a) de la Convention.

La requête doit donc, sur ce point, être rejetée comme étant manifestement mal fondée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

Le requérant allègue les retards injustifiés dans la procédure pénale menée à l’encontre de l’un de ses agresseurs depuis 1996, invoquant l’article 6 § 1 de la Convention qui dispose entre autres

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...).

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

3.

Le requérant se plaint également de l’iniquité de la procédure pénale menée à son encontre et du non-respect des principes de la présomption d’innocence et de l’égalité des armes par les tribunaux nationaux. Il invoque à cet égard l’article 6 §§ 1, 2 et 3 de la Convention qui se lit, dans sa partie pertinente, comme suit

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)

2.

Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.

3.

Tout accusé a droit notamment à

: (...)

d)

interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge

;

»

A supposer même que le requérant ait épuisé les voies de recours internes quant au grief tiré du non-respect du principe de présomption d’innocence, qu’il ne précise pas davantage, et dans la mesure où il se plaint d’avoir été condamné en l’absence du respect du principe d’égalité des armes, la Cour estime que ces griefs doivent être examinés sous l’angle de la règle générale du paragraphe 1 de l’article 6 de la Convention, tout en ayant présent à l’esprit les exigences des paragraphes 2 et 3 de cet article.

Elle rappelle que la présomption d’innocence, que le paragraphe 2 consacre, et les divers droits, que le paragraphe 3 énumère en des termes non exhaustifs, constituent des éléments parmi d’autres de la notion de procès équitable en matière pénale (voir, notamment, les arrêts Pullar c.

Royaume-Uni du 10 juin 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-III, p. 796, § 45, et Foucher c. France du 18 mars 1997,

Recueil

1997-II, p. 464, § 30), et que les garanties du paragraphe 3 de l’article 6 de la Convention représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable, assuré sur le plan général, par le paragraphe 1.

Dans le cas d’espèce, le requérant allègue que les tribunaux nationaux n’ont pas pris en compte les attaques précédentes dont il était victime ni son argument relevant de la légitime défense. Il leur reproche d’avoir incorrectement qualifié son action, d’avoir apprécié les preuves en sa défaveur et négligé les contradictions dans les dépositions des témoins à charge. De surcroît, les tribunaux auraient, selon lui, refusé d’entendre des témoins à décharge et d’administrer les preuves proposées, à savoir la reconstruction de l’événement et la confrontation avec l’agresseur.

Il fait valoir qu’il a été condamné sur la base des dépositions de l’agresseur et de sa compagne, que sa mère, témoin oculaire d’une agression précédente, n’a été entendue par aucun tribunal, que la cour supérieure a aussi refusé d’auditionner d’autres témoins et d’examiner les preuves écrites apportées par la défense et qu’elle a forcé le sens des conclusions faites par l’expert en psychologie, ayant avancé comme mobile une déviation sexuelle chez le requérant. Dans ce contexte, le requérant allègue que son examen médical, effectué dans le cadre de l’expertise, a été fait pendant qu’il suivait un traitement et prenait des médicaments, après avoir tenté de se suicider, et qu’un examen de sexologie ultérieur – effectué à la demande du requérant – n’a conclu à aucun trouble.

Pour toutes ces raisons, il estime que le principe de l’égalité des armes n’a pas été respecté par les tribunaux nationaux et que son procès a été inéquitable.

La Cour note qu’il n’entre pas dans ses attributions de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, sa tâche étant de s’assurer que les moyens de preuve ont été présentés de manière à garantir un procès équitable (voir,

mutatis mutandis

, les arrêts Edwards c. Royaume-Uni du 16 décembre 1992, série A n° 247-B, pp. 34 et 35, § 34, et Mantovanelli c. France du 18 mars 1997,

Recueil

1997-II, pp.

436-437, § 34). Elle rappelle que l’administration des preuves relève au premier chef des règles du droit interne et qu’il revient en principe aux juridictions nationales d’apprécier les éléments recueillis par elles et la pertinence de ceux dont les accusés souhaitent la production. Plus particulièrement, l’article 6 § 3 d) de la Convention leur laisse, toujours en principe, le soin de juger de l’utilité d’une offre de preuve. Cette disposition n’exige pas la convocation et l’interrogation de tout témoin à décharge

: ainsi que l’indiquent les mots «

dans les mêmes conditions

», il a pour but essentiel une complète «

égalité des armes

» en la matière. Dès lors, il n’appartient pas à la Cour d’exprimer une opinion sur l’offre de preuve écartée, ni plus généralement sur la culpabilité ou l’innocence du requérant (voir l’arrêt Vidal c. Belgique du 22 avril 1992, série A n° 235-B, p. 33, §

34).

En revanche, la Cour doit contrôler si l’accusé a eu une occasion adéquate et suffisante pour contester les soupçons qui pesaient sur lui et si les éléments de preuve ont été produits devant l’accusé en audience publique, en vue d’un débat contradictoire (voir, par exemple, l’arrêt Saïdi c. France du 20 septembre 1993, série A n° 261-C, p.

56, § 43). La tâche de la Cour que lui attribue l’article 6 de la Convention consiste donc à rechercher si la procédure litigieuse examinée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des preuves, revêtit le caractère équitable voulu par le paragraphe 1 (voir, par exemple, l’arrêt

Pisano c. Italie

, n° 36732/97, 27 juillet 2000). La question de savoir si une procédure s’est déroulée conformément aux exigences du procès équitable, telles qu’énoncées à l’article 6 § 1 de la Convention, doit être tranchée sur la base d’une appréciation de la procédure en cause considérée dans sa globalité. La Cour renvoie à cet égard à la jurisprudence constante des organes de la Convention (voir, par exemple, l’arrêt Barbera, Messegué et Jabardo c.

Espagne du 6 décembre 1988, série A n° 146, p. 31, § 68).

En l’espèce, la Cour observe que le tribunal régional, concluant en première instance à la culpabilité du requérant pour coups et blessures volontaires, s’est appuyé dans sa décision sur les dépositions de V.B. et de sa compagne L.M., considérées comme identiques et véridiques et sur celles des policiers qui sont intervenus et de deux autres témoins. Il a également pris en compte le procès-verbal dressé lors de la descente sur les lieux et les rapports d’expertise élaborés par des experts en munitions et explosifs, psychiatrie et psychologie. Selon ses derniers rapports, le requérant souffrirait d’un trouble de personnalité mixte, étant immature, ayant des difficultés à s’adapter, psycho-hystérique présentant des traits névrotiques et avait agi par peur de l’agression et par vengeance. D’après le rapport d’expertise en sexologie, le requérant souffrirait d’un trouble sexuel n’étant pas important pour ce qui concerne l’infraction commise.

Quant à la défense du requérant, c’est-à-dire qu’il s’agissait de légitime défense, le tribunal l’a considérée comme non véridique, relevant que le requérant n’avait subi aucune blessure et n’avait pas de raison de croire qu’il risquait un grave préjudice de santé. Selon le tribunal, le requérant s’était senti subjectivement menacé sans qu’il y ait eu une attaque continue ou imminente, et devait être pénalement responsable pour son évaluation erronée de la situation.

La Cour également observe que, suite à l’appel interjeté par le requérant, la cour supérieure a examiné toutes les objections qu’il fait valoir à présent devant elle.

Selon cette juridiction, la procédure pénale menée devant le tribunal régional ne souffrait d’aucun vice de procédure, les dispositions du code de procédure pénale ayant été respectées. Le tribunal aurait administré toutes les preuves accessibles, nécessaires pour établir l’état des faits, et il les aurait en principe correctement appréciées, même si le considérant de sa décision était un peu fragmentaire. La cour supérieure a approuvé la conclusion du tribunal régional sur le caractère non véridique de l’argument du requérant concernant la légitime défense. De surcroît, elle a relevé dans le dossier médical du requérant que, depuis 1975, il était caractérisé comme psychopathe avec une tendance à se plaindre constamment.

La Cour note que, à la différence du tribunal régional, la cour supérieure a considéré que le trouble sexuel constaté chez le requérant était important pour apprécier l’incident précédent l’agression incriminée, où le requérant aurait harcelé la compagne de V.B. Par conséquent, considérant qu’il n’était pas nécessaire de compléter les preuves, la cour supérieure a réformé le jugement de première instance dans la partie relative au mobile du comportement du requérant et a augmenté sa peine d’emprisonnement en lui interdisant également le port d’arme pendant sept ans.

La Cour note également que la Cour constitutionnelle a constaté que la cour supérieure avait amplement examiné l’argument de légitime défense avancé par le requérant et qu’il ne ressortait pas de son arrêt que le droit au procès équitable n’avait pas été respecté. Ayant examiné le fond du recours constitutionnel introduit par le requérant sans constater une violation de ses droits constitutionnels relatifs à la procédure, la Cour a déclaré son recours manifestement mal fondé.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime que la conviction des organes judiciaires sur la culpabilité du requérant était fondée sur des éléments de preuve à charge produits à l’audience dans le respect des droits fondamentaux et des garanties de procédure légales et constitutionnelles.

La Cour constate, en particulier, que la cour supérieure s’est prononcée en appel par un arrêt suffisamment motivé sur les preuves examinées par la cour régionale agissant en première instance. Elle n’est pas compétente pour aller au-delà de cette constatation, ni pour réexaminer les preuves, ni pour réviser ou remplacer les organes judiciaires internes dans l’interprétation des éléments de preuve sur lesquels la condamnation s’est fondée. Elle ne relève aucune méconnaissance des principes de la présomption d’innocence ou de l’égalité des armes imputable aux juridictions internes, le requérant ayant bénéficié d’une procédure contradictoire. Le fait qu’il ait été condamné à l’issue de cette procédure ne saurait suffire à conclure à une violation des dispositions invoquées de la Convention.

A la lumière des principes dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions tchèques des droits invoqués par le requérant sous l’angle de l’article 6 de la Convention.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

le grief concernant la longueur de la procédure pénale où le requérant s’est constitué partie civile

;

Déclare

la requête irrecevable pour le reste.

S.

Dollé

J.-P. Costa

Greffière

Président