Pfleger împotriva Cehiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 58116/00) îndreptată împotriva Republicii Cehe și pe care un cetățean al acestui stat, dl. Přemysl Peter Pfleger („reclamantul"), a sesizat Curtea la 19 octombrie 1999 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Meșe F. Mader, avocat la barou ceh. Guvernul ceh („Guvernul") este reprezentat de agentul săi, dl. V. Schorm.

La 30 aprilie 2002, secțiunea a doua a declarat petiția parțial inadmisibilă și a decis comunicarea Guvernului a plângerii bazate pe durata procedurii. Invocindu-se dispozițiile articolului 29 § 3 al Convenției, s-a decis examinarea simultană a admisibilității și fondului cauzei. PE FAPT

Reclamantul s-a născut în 1955 și locuiește la Ostrava. 1. Procedura litigioas

Reclamantul susține că a fost șantajat și amenințat de fosta asociată D.T. și soțul acesteia, care l-ar fi, la 7 aprilie 1995, agresat fizic. La 13 aprilie 1995, a denunțat această infracțiune poliției. După ce a audiat reclamantul, D.T. și martori, la 29 septembrie 1995, anchetatorul a clasat petiția penală fără urmări. La recursul reclamantului, această decizie a fost la 28 decembrie 1995 anulată de procurorul districtual care a ordonat anchetatorului să continue cauza. Dosarul a fost returnat poliției la 2 aprilie 1996, după ce a fost supus parchetului regional.

La 15 mai 1996, reclamantul a fost chemat să identifice agresorul și a fost din nou audiat.

Potrivit Guvernului, reclamantul a fost la 25 iulie 1996 informat privitor la drepturile sale ca parte civilă, inclusiv dreptul de a solicita daunele și interesele în cadrul procedurii penale.

La 27 august 1996, D.T. a fost inculpată de șantaj.

La 19 septembrie 1996, D.T. și reclamantul au fost audiai; la această ocasie, persoana în cauză a fost din nou instruit privitor la dreptul de a solicita daunele și interesele. Guvernul susține că reclamantul nu formulase o asemenea cerere.

Ulterior, o confruntare între D.T. și reclamant a avut loc, martori au fost audionați și două rapoarte de expertiză au fost întocmite.

La 30 ianuarie 1997, ancheta a fost terminată și dosarul supus procurorului. La 13 martie 1997, D.T. a fost formal acuzată de șantaj.

La ședința din 11 iunie 1997, reclamantul, reprezentat de avocat, a exprimat intenția de a solicita în cadrul procedurii penale acordarea daunelor și intereselor. A declarat că nu putea determina suma precisă a acestora atâta timp cât tratamentul medical nu s-a încheiat. Casele sale de asigurări a facerelations și interese.

La 10 septembrie 1997, un neurolog a relevat la reclamant labilitate psihică și tulburare de vedere datorită traumei suferite în 1995.

Ședințele următoare au avut loc la 12 septembrie și 16 octombrie 1997. La această din urmă dată, tribunalul districtual (okresní soud) de Ostrava a recunoscut D.T. vinovată de șantaj și i-a impus o pedeapsă de închisoare cu suspendare. Conform articolului 229 § 1 al codului de procedură penală, reclamantul și casele sale de asigurări au fost invitați să solicite daunele și interesele într-o procedură civilă. Din sentință rezulta că, după agresiunea din aprilie 1995, mama reclamantului, temând pentru viața fiului, plătise soțului D.T. suma de 10.000 CZK.

La 16 decembrie 1997, reclamantul a declarat apel la partea sentinței privind cererea sa de daunele și interese. La 19 ianuarie 1998, fiica D.T. a declarat apel și din sentință. La 22 ianuarie 1998, dosarul și apelurile au fost supuse tribunalului regional (krajský soud) de Ostrava. La 17 aprilie 1998, D.T. a informat tribunalul că subscrie apelului format de fiica sa.

La conclusion ședinței din 19 iunie 1998 (ținută, potrivit spuselor reclamantului, în absența sa), tribunalul regional de Ostrava a respins apelul reclamantului. Potrivit tribunalului, reclamantul nu era autorizat să facă apel, întrucât nu prezentase cererea de daunele și interese în behoorlijk, nespecificând cuantumul minim.

La 23 iulie 1998, după examinarea apelului D.T., tribunalul regional a anulat sentința atacată și a trimis cauza tribunalului districtual. Acesta din urmă s-a văzut ordonat să reitera anumite probe și să examineze dosarul privitor la procedura penală urmărită împotriva reclamantului (voir ci-dessous), care pare a fi legată de cauza D.T.. La 28 iulie 1998, dosarul a fost returnat tribunalului districtual.

Potrivit Guvernului, tribunalul districtual s-a întrecut în septembrie 1998 privitor la starea de sănătate a D.T. Aceasta l-a informat în noiembrie 1998 că tratamentul ei medical era încheiat și că mergea în străinătate pentru o perioadă determinată.

La 13 octombrie 1998, dosarul a fost pus la dispoziția tribunalului regional, responsabil cu procedura penală urmărită împotriva reclamantului; a fost returnat tribunalului districtual în mai 1999.

În iunie 1999, tribunalul districtual s-a întrebat asupra locului de rezidență a D.T. și a obținut noi extrase din cazierul judiciar. În iulie 1999, avocatul D.T. a comunicat tribunalului că clienul rezida în Statele Unite și solicita să fie notificată cu suficientă anticipație ordonanțele de comparație.

În septembrie 1999, tribunalul districtual a trebuit să returneze tribunalului regional dosarul privitor procedura penală urmărită împotriva reclamantului. Acesta nu i-a fost din nou împrumutat decât în martie 2000.

În mai 2000, avocatul D.T. l-a informat pe tribunal că clienul va mergein Republica Cehă în luna august. În octombrie 2000, D.T. l-a informat pe tribunal că se reîntorisese. Noul loc de rezidență al reclamantului a fost stabilit cu ajutorul poliției în noiembrie 2000.

La 4 decembrie 2000, reclamantul a introdus recurs constituțional (ústavní stížnost), plângând-se de inactivitate tribunalului districtual în procedura urmărită împotriva D.T..

În decembrie 2000, tribunalul districtual a fixat data ședinței la 5 ianuarie 2001. Cu toate acestea, această ședință a fost amânată din cauza bolii unui judecător și dosarul a fost împrumutat Curții Constituționale (Ústavní soud) de unde a fost returnat la 16 februarie 2001.

La 11 aprilie 2001, Curtea Constituțională a respins recursul reclamantului pentru lipsă flagrantă de temei. Recunoscând că procedura urmărită împotriva D.T. se prelungea în mod neobișnuit, Curtea a estimat că întârzierile imputabile tribunalului districtual nu erau de gravitate să poarte atingere drepturilor reclamantului.

Ședința programată pentru 30 aprilie 2001 a fost amânată la 30 mai 2001 din cauza bolii doi judecători, și a fost din nou amânată la 12 iunie 2001 din cauza absenței unui judecător. Ședința din 12 iunie 2001 a fost amânată la 4 septembrie 2001 deoarece avocatul D.T. nu se prezentase; ulterior, D.T. l-a informat pe tribunal că va sta în Statele Unite până în decembrie și s-a scuzat pentru ședința din 4 septembrie 2001, invocând motive de sănătate. Ședința a fost deci amânată la 10 decembrie 2001.

La 12 iulie 2001, mama reclamantului a declarat voi să se alăture procedurii în scopul de a cere daunele și interesele.

La ședința din 10 decembrie 2001, D.T. a fost audionată. Ședința a fost amânată la 18 februarie 2002 pentru a asigura, în special, prezența reclamantului care nu comparase; din acest motiv, i s-a impus o amendă.

La 18 februarie 2002, tribunalul ținea o ultim ședință la care examinase probele rămase. La conclusion acestei ședințe, a pronunțat o sentință de achitare D.T., considerând că nu era posibil să se stabilească dincolo de orice îndoial realitatea faptelor invocate de reclamant. Ținând seama de conținutul deciziei, reclamantul și casele sale de asigurări au fost trimiși la o procedură civilă pentru cereri de daunele și interese. Potrivit Guvernului, sentința a căpătat forță de lucru judecat la 29 martie 2002. Rezultă dintr-o scrisoare (datând din 19 iulie 2002) a mediatorului, căruia se adresase reclamantul, că procurorul a apelat la tribunalul regional; potrivit informațiilor furnizate de reclamant, procurorul renunță apelul la 28 martie 2002.

La 24 februarie 2002, reclamantul a introdus un nou recurs constituțional, denunțând mai ales întârzierile în procedură și plângând-se, într-un mod destul de confuz, de încălcarea drepturilor sale procedurale la ședința din 18 februarie 2002. La 31 martie 2002, acest recurs a fost completat de avocatul reclamantului.

La 29 iulie 2002, mama reclamantului a declarat apel împotriva sentinței din 18 februarie 2002, plângând-se că nu fusese hotărât privitor la cererea ei de daunele și interese.

La 27 decembrie 2002, Curtea Constituțională a respins recursul reclamantului darat din 24 februarie 2002, considerând că nu rezulta clar ce vizează persoana în cauză.

La 5 februarie 2003, tribunalul regional a respins apelul declarat de mama reclamantului împotriva sentinței din 18 februarie 2002, notând că cererea de daunele și interese introdusă de aceasta era fără pertinen, reclamantul fiind singurul care putea fi considerat ca parte civilă. 2. Procedura penală urmărită împotriva reclamantului

Ca urmare a unei bătăi survenit pe 3 ianuarie 1998 între reclamant și V.B. (pretins a fi unu din complici ai D.T.), reclamantul a fost inculpat de tentativa de omorâre și plasat în arest preventiv. La 26 ianuarie 1999, a fost recunoscut vinovat de violență și vătămare și condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare. La 5 mai 1999, apelul reclamantului a fost respins ca nejustificat de curtea superioară (vrchní soud) din Olomouc; recursul constitțional al acestuia cunoscut același destin la 17 august 1999. La 24 septembrie 2001, persoana în cauză a inițiat un recurs în revizuire a procedurii, invocând apariția faptelor noi. Cererea a fost respinsă la 4 februarie 2002. ÎN DREPT I.

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea 1. Incompatibilitate ratione materiae

Guvernul constată mai întâi că procedura litigioas nu purta asupra unei acuzații penale aduse reclamantului; aspectul penal al articolului 6 § 1 al Convenției nu ar putea deci să se aplice în cauza. Cât privește aspectul civil al acestei dispoziții, ar fi aplicabil în cazurile în care persoana care suferit prejudiciu din infracțiune a exercitat, conform dreptului intern, dreptul de a solicita daunele și interesele. Guvernul relevă că introducerea unei plângeri penale nu putea, în dreptul ceh, echivala cu o cerere de daunele și interese. În caz, reclamantul era parte la procedura penală urmărită împotriva D.T. deoarece invoca că fuseserr prejudiciat de infracțiunea denunțată, era deci autorizat să propună, înainte de începerea primei ședințe, ca tribunalul să ordoneze inculpatului obligația de a plăti daunele și interesele. După ce fuseir informat de mai multe ori, reclamantul a profitat de această posibilitate la ședința din 11 iunie 1997. Guvernul susține totuși că reclamantul nu satisfacut condițiile impuse de codul de procedură penală forma unei asemenea cereri, deoarece nu determinase cuantumul minim al daunelor și intereselor reclamate. Din aceasta, nu se putea considera că exercitat válido dreptul civil de daunele și interesele. Această concluzie ar fi confirmat de decizia jurisdicției de apel din 19 iunie 1998, în timp ce faptul că tribunalul de primă instanță invitase reclamantul să solicite daunele și interesele intr-o procedură civilă nu schimbă aceasta. Guvernul deduce că reclamantul nu putea în caz vorbi prezentând drept la caracter civil.

Reclamantul contestă această teză. Invocă că, din început al instrucției, solicitase rambursarea sumei de 10.000 CZK pe care o mamă plătise soțului D.T.. Apoi ar fi susținut în fața anchetatorului și tribunalului că prejudiciul sănătății ar fi determinat la final tratamentului. În această privință, reclamantul susține că probat cuantumul acestui prejudiciu, adică 15.000 CZK, în decursul procedurii, prin trimiterea tribunalului raportului medical relevant. Susține că, dacă tribunalul nu a luat aceste demersuri pentru o cerere de daunele și interesele, ar trebuit să-l avertizeze. Reclamantul estimă deci că poate vorbi având calitate de parte civilă.

Curtea observă că recent a trebuit să se pronunțe privitor la aplicabilitatea articolului 6 § 1 la asemenea cazuri, și aceasta în hotărârea Perez c. Franța ([MC], nr. 47287/99, §§ 57-72, CEDO 2004). Observă că, potrivit acestei hotărâri, art. 6 § 1 se aplică procedurilor privind plângeri cu constituire de parte civilă, și aceasta chiar și în caz de procedură potențialădevant instanțele civile. Este important să cunoaștem în acest context dacă, de la constituirea de parte civilă până la conclusion procedurii penale, aspectul civil rămase strâns legat de desfășurarea acesteia, cu alte cuvinte, dacă procedura penală condiționează aspectul civil. Astfel, pentru ca art. 6 să găsească să se aplice, dreptul de a face să se urmărească sau să fie condamnate persoane trebuie neapărat să meargă mână în mână cu exercitarea de către victimă a dreptului de a intenta acțiune civilă, oferit de dreptul intern, oricând în scopul obținerii unei reparații simbolice sau a protecției unui drept la caracter civil, exemplu cum ar fi dreptul de a se bucura o "bună reputație". În orice caz, renunțarea la acest drept trebuie stabilit în mod neechivoc (vezi hotărârea Perez, precitată).

Curtea reamintește că nu este competentă să aprecieze dacă reclamantul în caz a satisfcut condițiile formale impuse de dreptul ceh cererii de daunele și interesele făcute de victima unei infracțiuni. Cu toate acestea, este clar că reclamantul a formulat o asemenea cerere în termenul alocat, numai determinarea cuantumului sumei reclamate aducând controversă între părți. În măsura în care tribunalul nu pronunțase negativ asupra acestei cereri, reclamantul putea aștepta în mod rezonabil ca dreptul la reparație pecuniară să fie obiect al procedurii, cu atât mai mult cu cât fuseir invitat, de tribunalul statuând în cauza penală D.T., să-și exercite dreptul de daunele și interesele într-o procedură civilă. Rezultă că aspectul civil era prezent în procedura penală deoarece pusese vorba a unei proceduri civile potențiale. Deși tribunalul regional adoptase o altă opinie în decizia sa din 19 iunie 1998, sentința de achitare din 18 februarie 2002 din nou trimisese reclamantul la o procedură civilă.

Din aceasta, reclamantul având exercitat dreptul de a solicita reparație prejudiciului rezultând din infracțiune din care ar fi fost victimă și nerenunțând la acest drept, procedura litigios rentrare în domeniu de aplicare al articolului 6 § 1 al Convenției. Excepția de incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției ridicată de Guvern nu putea deci fi reținută. 2. Non-epuisement ale căilor de recurs interne

Guvernul obiectează și că reclamantul nu epuizase căile de recurs interne privitor întârzierile pretinse după 11 aprilie 2001, adică după respingerea recursului constituțional din 4 decembrie 2000 pentru lipsă flagrantă de temei, întrucât la momentul elaborării observațiilor Guvernului nu fost încă hotărât recursul constituțional introdus de reclamant la 24 februarie 2002.

Curtea reamintește că deja respinsese o excepție asemănătoare în cauza Hartman c. Republica Cehă (nr. 53341/99, §§ 55-69, CEDO 2003-VIII). Nu vede motiv să se abată de la concluzia anterioară și respinge deci această excepție.

Curtea constată în fine că acestă plângere nu este evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă, de altfel, că aceasta nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Convine deci s-o declare admisibilă. B. Privind fondul 1. Perioada de considerat de Curt

Potrivit Guvernului, perioada de considerat debuted la 11 iunie 1997, dată la care reclamantul exercitat (dar nu în behoorlijk formă) dreptul la obținerea de daunele și interesele, și s-a terminat la 29 martie 2002, unde sentință din 18 februarie 2002 căpătat forță de lucru judecat. În observațiile din 15 noiembrie 2002, reclamantul pare a susține că perioada în cauză curge de la introducerea plângerii penale la 13 aprilie 1995; contestă și aserțiunea Guvernului potrivit căreia sentință din 18 februarie 2002 capătase forță de lucru judecat la 29 martie 2002, observând că mama avusese apel pe care nu fuseir încă hotărât la momentul elaborării observațiilor sale.

Curtea estimează că perioada de luat în considerare debuted la 11 iunie 1997, dată la care reclamantul exercitat dreptul de caracter civil (vezi, mutatis mutandis, Torri c. Italia, hotărâre din 1 iulie 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-IV, § 23). Privitor dies ad quem, Curtea estimează că este posibil, la scopuri prezentei cereri, s-o situeze la 29 martie 2002, dată la care sentință din 18 februarie 2002 capătase autoritate de lucru judecat (procurorul, cu o zi înainte, renunțase la apel). Curtea observă din acest motiv că recursul constituțional introdus de reclamant la 24 februarie 2002 priveă, printre altele, durata procedurii litigioase, și nu fondul cauzei, și conținut nu fuseir considerat suficient clar de Curtea Constituțională cehă. Rezultă că perioada în cauză durată patru ani și mai mult de nouă luni pentru două instanțe, să se știe că tribunalul de primă instanță mută mai mult de trei ani jumătate render a doua sentință (după anularea în apel, la 23 iulie 1998, a primei sentințe). 2. Aprecierea duratei procedurii

Guvernul invocă că cauza prezentă o anumită complexitate, văzând că D.T. contestat dinceputul infracțiunea și că singurul martor ocular reclamantul. Trebuia, de asemenea, examina starea psihică a acestuia și lua în considerare procedura penală urmărită împotriva lui. De altfel, D.T. rezida în Statele Unite unde bolnăvit în 2001, din care motiv nu putea compara. Privitor comportament reclamantul, Guvernul susține că se găsea rar la domicilul lui obișnuit și nu comparase la ședința din 10 decembrie 2001. Privitor comportament tribunalelor naționale, Guvernul susține că tribunalul districtual trebuir urmări avizul tribunalului regional care îi impunea examina ca probă dosarul privitor cauza penală reclamantului, examinată simultan. Din aceasta motiv, procedura în tribunalul districtual nu putea continua atât timp cât dosarul se găsea la tribunalul regional. Ședințele fixate la 5 ianuarie, 30 aprilie și 30 mai 2001 trebuir amânate din cauza bolilor membrilor camerei.

Fără a afirma că procedura se desfășura mereu cu ritm susținut, Guvernul pune accent pe caracter contradictoriu al probelor disponibile și simultanitate a două proceduri implicând reclamantul, care aveau consecință necesitate transmisie frecventă dosare. Din aceasta, durată globală a procedurii penale nu saurait fi considerată excesivă, cu atât mai mult cu cât nu era vorba cazul prezent a unei cauze care impune o ușurință particulară.

Pe linie sa, reclamantul invocă că autoritățile încercau de dinceput clasza plângerea și de a retarda procedura; trebuir deci s-o apere prin introducerea diverși recururi. Nu crede că durata procedurii poată fi explicată prin circulația dosarelor, și se mirabie faptul că tribunalul tolerase o lungă absență nejustificată D.T., fără a lua măsuri tindând să asigure prezența. În schimb, singura absență reclamantul (datorită spitalizării) a fost imediat sancționată cu amendă.

Curtea reamintește că caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și ținând seama criterii consacrate jurisprudența, în special complexitate cauzei, comportament reclamantul și cel autorităților competente și miza litigiului pentru interesați (vezi, printre mulți alții, Frydlender c. Franța [MC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII; Hartman c. Republica Cehă, nr. 53341/99, § 73, CEDO 2003-VIII).

Curtea consideră că cauza nu prezentă dificultate particulară, și nu relevă îndelungări considerate care ar fi imputabile reclamantului. Privitor comportament autorităților, Curtea observă mai întâi anumite inerții datorite circulației dosarelor între diferite instanțe și delay de trei ani jumătate scurs între anularea primei sentințe survenit la 23 iulie 1998 și noua sentință tribunalului districtual adoptată la 18 februarie 2002. În context, Curtea subscrie la argument reclamantul că tribunalul ar trebuit s-o arate mai exigent privitor comparuțiune D.T..

Aceste elemente ajung Curții pentru a concluziona că cauza reclamantului nu fuseir audionată într-un termen rezonabil. De aceasta, a existat încălcare articolului 6 § 1 al Convenției. II.

Reclamantul solicită 100.000 euro (EUR) la titlu a prejudiciului material și moral că el și mama ar fi suferit din cauza șantajului continuu D.T. și stresul psihic provocat de desfășurare procedurii. Consecințele nefaste ar fi în special deteriorare stării sănătății și moartea tatălui; din această privință, reclamantul susține că, la 22 noiembrie 2003, a fost recunoscut complet invalid și, de aceasta, pierdut salariu.

Guvernul estimează că pretențiile reclamantul nu sunt destul de precise și că persoana în cauză nu probat legătura cauzalitate între prejudiciu pretins și încălcare presupusă Convenției. Propune deci respingerea cererii reclamantul.

Curtea reamintește că constatarea încălcării Convenției la care ajunseir rezulta exclusiv din non-respectare dreptul reclamantul la a-și vedea cauza audionată într-un "termen rezonabil". În aceste circumstanțe, nu vede legătura cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciu material invocate, și respinge această cerere (vezi, mutatis mutandis, Schmidtová c. Republica Cehă, nr. 48568/99, § 79, 22 iulie 2003). Admite în schimb că durata procedurii litigioase a cauzat reclamantul un anumit tort moral și că putea contribui la degradare stării sănătății. Statuând în echitate, cum vrea art. 41 Convenției, consideră că convine acorda reclamantul 1.000 EUR la titlu a prejudiciului moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită, de asemenea, 3.000 EUR pentru cheltuieli și costurile suportate.

Guvernul obiectează că cererea nu este nici justificată nici etayée de documente relevante.

Curtea reamintește că, atunci cândea constată o încălcare Convenției, poate acorda reclamanții rambursarea cheltuielilor și costurilor suportate în fața instanțelor naționale pentru a preveni sau face corecta de acestea presupusa încălcare (Zimmermann și Steiner c. Elveția, hotărâre din 13 iulie 1983, seria A nr. 66, § 36; Hertel c. Elveția, hotărâre din 25 august 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998-VI, § 63). Trebuie, de asemenea, să fie stabilite realitate, necesitate și caracter rezonabil al ratei (Bottazzi c. Italia [MC], nr. 34884/97, § 30, CEDO 1999-V).

În cauza de față, reclamantul format, la nivel intern, doi recururi constituționali în scopul denunța durata procedurii litigioase. A fost reprezentat pe toată lungimea procedurii în fața Curții.

Din aceasta, ținând seama de elemente în posesia și criteriile degajate jurisprudența, Curtea acordă reclamantul 600 EUR pentru toate cheltuielile. C. Dobânzi moratorii

Curtea judecă corespunzător baza rate dobânzi moratorii pe rata dobândei ușurii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 58116/00) dirigée contre la République tchèque et dont un ressortissant de cet Etat, M. Přemysl Peter Pfleger (« le requérant »), a saisi la Cour le 19 octobre 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e F. Mader, avocat au barreau tchèque. Le gouvernement tchèque (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. V. Schorm.

Le 30 avril 2002, la deuxième section a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré de la durée de la procédure. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT

Le requérant est né en 1955 et réside à Ostrava. 1. Procédure litigieuse

Le requérant affirme être extorqué et menacé par son ex-associée D.T. et l’époux de celle-ci, qui l’auraient, le 7 avril 1995, physiquement agressé. Le 13 avril 1995, il dénonça cette infraction à la police. Après avoir interrogé le requérant, D.T. et des témoins, le 29 septembre 1995, l’enquêteur classa ladite plainte pénale sans suite. Sur recours du requérant, cette décision fut le 28 décembre 1995 annulée par le procureur de district qui ordonna à l’enquêteur de poursuivre l’affaire. Le dossier fut retourné à la police le 2 avril 1996, après avoir été soumis au parquet régional.

Le 15 mai 1996, le requérant fut appelé à identifier l’agresseur et fut de nouveau auditionné.

Selon le Gouvernement, le requérant fut le 25 juillet 1996 informé sur ses droits de partie civile, dont le droit de demander les dommages et intérêts dans le cadre de la procédure pénale.

Le 27 août 1996, D.T. fut inculpée d’extorsion.

Le 19 septembre 1996, D.T. et le requérant furent interrogés ; à cette occasion, l’intéressé fut de nouveau instruit sur son droit de demander les dommages et intérêts. Le Gouvernement allègue que le requérant n’avait pas formulé une telle demande.

Par la suite, une confrontation entre D.T. et le requérant eut lieu, des témoins furent auditionnés et deux rapports d’expertise furent établis.

Le 30 janvier 1997, l’enquête fut terminée et le dossier soumis au procureur. Le 13 mars 1997, D.T. fut formellement accusée d’extorsion.

A l’audience tenue le 11 juin 1997, le requérant, représenté par un avocat, exprima son intention de demander dans le cadre de la procédure pénale l’octroi des dommages et intérêts. Il déclara ne pas pouvoir déterminer le montant précis de ceux-ci tant que son traitement médical n’avait pas pris fin. Sa caisse d’assurance-maladie fit également valoir sa prétention de dommages et intérêts.

Le 10 septembre 1997, un neurologue releva chez le requérant une labilité psychique et un trouble de vue dus au traumatisme subi en 1995.

Les audiences suivantes eurent lieu les 12 septembre et 16 octobre 1997. A cette dernière date, le tribunal de district (okresní soud) d’Ostrava reconnut D.T. coupable d’extorsion et lui infligea une peine d’emprisonnement avec sursis. Conformément à l’article 229 § 1 du code de procédure pénale, le requérant et sa caisse d’assurance-maladie furent invités à demander des dommages et intérêts dans une procédure civile. Il ressort du jugement qu’après l’agression d’avril 1995, la mère du requérant, craignant pour la vie de son fils, avait payé à l’époux de D.T. la somme de 10 000 CZK.

Le 16 décembre 1997, le requérant interjeta appel contre la partie du jugement concernant sa demande de dommages et intérêts. Le 19 janvier 1998, la fille de D.T. fit également appel du jugement. Le 22 janvier 1998, le dossier et les appels furent soumis au tribunal régional (krajský soud) d’Ostrava. Le 17 avril 1998, D.T. informa le tribunal qu’elle souscrivait à l’appel formé par sa fille.

A l’issue de l’audience du 19 juin 1998 (tenue, selon les dires du requérant, en son absence), le tribunal régional d’Ostrava rejeta l’appel du requérant. D’après le tribunal, le requérant n’était pas habilité à faire appel, étant donné qu’il n’avait pas présenté sa demande de dommages et intérêts en due forme, ayant omis de spécifié son montant minimum.

Le 23 juillet 1998, après avoir examiné l’appel de D.T., le tribunal régional annula le jugement attaqué et renvoya l’affaire au tribunal de district. Ce dernier se vit ordonner de réitérer certaines preuves et d’examiner le dossier relatif à la procédure pénale menée à l’encontre du requérant (voir ci-dessous), qui semblait être liée à l’affaire de D.T. Le 28 juillet 1998, le dossier fut retourné au tribunal de district.

Selon le Gouvernement, le tribunal de district s’enquit en septembre 1998 de l’état de santé de D.T. Celle-ci l’informa en novembre 1998 que son traitement médical était terminé et qu’elle allait se rendre à l’étranger pour une durée déterminée.

Le 13 octobre 1998, le dossier fut mis à disposition du tribunal régional, chargé de la procédure pénale menée à l’encontre du requérant ; il fut retourné au tribunal de district en mai 1999.

En juin 1999, le tribunal de district se renseigna sur le lieu de résidence de D.T. et se procura de nouveaux extraits du casier judiciaire. En juillet 1999, l’avocat de D.T. fit savoir au tribunal que sa cliente séjournait aux Etats-Unis et demandait de se voir notifier suffisamment en avance les citations à comparaître.

En septembre 1999, le tribunal de district dut retourner au tribunal régional le dossier concernant la procédure pénale menée à l’encontre du requérant. Celui-ci ne lui fut de nouveau prêté qu’en mars 2000.

En mai 2000, l’avocat de D.T. informa le tribunal que sa cliente allait se rendre en République tchèque au mois d’août. En octobre 2000, D.T. fit savoir au tribunal qu’elle était rentrée. Le nouveau lieu de résidence du requérant fut établi à l’aide de la police en novembre 2000.

Le 4 décembre 2000, le requérant introduisit un recours constitutionnel (ústavní stížnost) , se plaignant de l’inactivité du tribunal de district dans la procédure menée à l’encontre de D.T.

En décembre 2000, le tribunal de district fixa la date de l’audience au 5 janvier 2001. Cependant, cette audience fut ajournée en raison de la maladie d’un juge et le dossier fut prêté à la Cour constitutionnelle (Ústavní soud) d’où il fut retourné le 16 février 2001.

Le 11 avril 2001, la Cour constitutionnelle rejeta le recours du requérant pour défaut manifeste de fondement. Tout en admettant que la procédure menée à l’encontre de D.T. se prolongeait de façon inhabituelle, la cour estima que les retards imputables au tribunal de district n’étaient pas d’une gravité susceptible de porter atteinte aux droits du requérant.

L’audience prévue au 30 avril 2001 fut ajournée au 30 mai 2001 en raison de la maladie de deux juges, et fut de nouveau reportée au 12 juin 2001 à cause de l’absence d’un juge. L’audience du 12 juin 2001 fut ajournée au 4 septembre 2001 car l’avocat de D.T. ne s’était pas présenté ; par la suite, D.T. informa le tribunal qu’elle allait séjourner aux Etats-Unis jusqu’en décembre et s’excusa pour l’audience du 4 septembre 2001, invoquant les motifs de santé. L’audience fut donc ajournée au 10 décembre 2001.

Le 12 juillet 2001, la mère du requérant déclara vouloir se joindre à la procédure en vue de réclamer des dommages et intérêts.

A l’audience du 10 décembre 2001, D.T. fut entendue. L’audience fut ajournée au 18 février 2002 afin d’assurer notamment la présence du requérant qui n’avait pas comparu ; pour cette raison, il se vit infliger une amende.

Le 18 février 2002, le tribunal tint une dernière audience lors de laquelle il examina les preuves restantes. A l’issue de cette audience, il rendit un jugement d’acquittement de D.T., considérant qu’il n’était pas possible d’établir au-delà de tout doute la réalité des faits allégués par le requérant. Eu égard au contenu de la décision, le requérant et sa caisse d’assurance-maladie furent renvoyés à une procédure civile pour ce qui est de leurs demandes en dommages et intérêts. Selon le Gouvernement, le jugement passa en force de chose jugée le 29 mars 2002. Il ressort en effet d’une lettre (datant du 19 juillet 2002) du médiateur, auquel le requérant s’était adressé, que le procureur fit appel auprès du tribunal régional ; selon les informations fournies par le requérant, le procureur renonça à son appel le 28 mars 2002.

Le 24 février 2002, le requérant introduisit un nouveau recours constitutionnel, dénonçant avant tout les retards dans la procédure et se plaignant, de manière assez confuse, de la violation de ses droits de procédure à l’audience du 18 février 2002. Le 31 mars 2002, ce recours fut complété par l’avocat du requérant.

Le 29 juillet 2002, la mère du requérant interjeta appel contre le jugement du 18 février 2002, se plaignant de ce qu’il n’avait pas été statué sur sa demande en dommages et intérêts.

Le 27 décembre 2002, la Cour constitutionnelle rejeta le recours du requérant daté du 24 février 2002, considérant qu’il n’en ressortait pas clairement ce que l’intéressé visait.

Le 5 février 2003, le tribunal régional rejeta l’appel interjeté par la mère du requérant contre le jugement du 18 février 2002, relevant que la demande de dommages et intérêts introduite par celle-ci était sans pertinence, le requérant étant le seul à pouvoir être considéré comme partie civile. 2. Procédure pénale menée à l’encontre du requérant

A la suite d’une bagarre survenue le 3 janvier 1998 entre le requérant et V.B. (prétendument l’un des complices de D.T.), le requérant fut inculpé de tentative de meurtre et mis en détention provisoire. Le 26 janvier 1999, il fut reconnu coupable de coups et blessures volontaires et condamné à deux ans d’emprisonnement avec sursis. Le 5 mai 1999, l’appel du requérant fut rejeté comme injustifié par la haute cour (vrchní soud) d’Olomouc ; son recours constitutionnel connut le même sort le 17 août 1999. Le 24 septembre 2001, l’intéressé introduisit un recours en révision de la procédure, alléguant l’apparition de nouveaux faits. Sa demande fut rejetée le 4 février 2002. EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité 1. Incompatibilité ratione materiae

Le Gouvernement constate d’abord que la procédure litigieuse ne portait pas sur une accusation pénale dirigée contre le requérant ; le volet pénal de l’article 6 § 1 de la Convention ne saurait donc s’appliquer au cas d’espèce. Quant au volet civil de cette disposition, il serait applicable dans les cas où la personne ayant subi un préjudice du fait de l’infraction a fait valoir, conformément au droit interne, son droit de demander les dommages et intérêts. Le Gouvernement relève que l’introduction d’une plainte pénale ne saurait en droit tchèque équivaloir à une demande en dommages et intérêts. En l’espèce, le requérant était partie à la procédure pénale menée à l’encontre de D.T. car il alléguait qu’un préjudice lui avait été causé par l’infraction dénoncée, il était donc habilité à proposer, avant le début de la première audience, que le tribunal enjoigne à l’accusé l’obligation de payer les dommages et intérêts. Après en avoir été informé à plusieurs reprises, le requérant a tiré parti de cette possibilité à l’audience du 11 juin 1997. Le Gouvernement soutient cependant que le requérant n’a pas satisfait aux conditions que le code de procédure pénale impose à la forme d’une telle demande, car il n’a pas déterminé le montant minimum des dommages et intérêts réclamés. Dès lors, l’on ne saurait considérer qu’il a fait valablement valoir son droit civil aux dommages et intérêts. Cette conclusion serait confirmée par la décision de la juridiction d’appel du 19 juin 1998, tandis que le fait que le tribunal de première instance a invité le requérant à demander les dommages et intérêts dans une procédure civile n’y aurait rien changé. Le Gouvernement en déduit que le requérant ne pouvait en l’espèce se prévaloir d’un droit à caractère civil.

Le requérant conteste cette thèse. Il allègue avoir dès le début de l’instruction sollicité le remboursement de la somme de 10 000 CZK que sa mère avait payé à l’époux de D.T. Puis, il aurait affirmé devant l’enquêteur ainsi que devant le tribunal que le préjudice à sa santé serait déterminé à la fin du traitement. A cet égard, le requérant soutient avoir prouvé le montant de ce préjudice, s’élevant à 15 000 CZK, au cours de la procédure, en soumettant au tribunal le rapport médical pertinent. Il affirme que si le tribunal n’a pas pris ces démarches pour une demande en dommages et intérêts, il aurait dû l’en avertir. Le requérant estime donc pouvoir se prévaloir de la qualité de partie civile.

La Cour note qu’elle a eu récemment à se prononcer sur la question de l’applicabilité de l’article 6 § 1 aux pareils cas, et ce dans l’arrêt Perez c. France ([GC], n o 47287/99, §§ 57-72, CEDH 2004). Elle relève que selon cet arrêt, l’article 6 § 1 est applicable aux procédures relatives aux plaintes avec constitution de partie civile, et ce même en cas de procédure potentielle devant les juridictions civiles. Il importe de savoir dans ce contexte si, à partir de la constitution de partie civile jusqu’à la conclusion de la procédure pénale, le volet civil est resté étroitement lié au déroulement de celle-ci, autrement dit, si la procédure pénale conditionne le volet civil. Ainsi, pour que l’article 6 trouve à s’appliquer, le droit de faire poursuivre ou condamner des tiers doit impérativement aller de pair avec l’exercice par la victime de son droit d’intenter une action civile, offerte par le droit interne, ne serait-ce qu’en vue de l’obtention d’une réparation symbolique ou de la protection d’un droit à caractère civil, à l’instar par exemple du droit de jouir d’une « bonne réputation ». En tout état de cause, la renonciation à ce droit doit être établie de manière non équivoque (voir l’arrêt Perez , précité).

La Cour rappelle qu’elle n’est pas compétente pour apprécier si le requérant a en l’espèce satisfait aux conditions formelles que la loi tchèque impose à la demande en dommages et intérêts faite par la victime d’une infraction. Cependant, il ne fait aucun doute que le requérant a formé une telle demande dans le délai imparti, seule la détermination du montant de la somme réclamée prêtant à controverse entre les parties. Dans la mesure où le tribunal ne s’est pas prononcé de façon négative sur cette demande, le requérant pouvait raisonnablement s’attendre à ce que son droit à une réparation pécuniaire fasse l’objet de la procédure, d’autant plus qu’il a été invité, par le tribunal statuant dans l’affaire pénale de D.T., à faire valoir son droit aux dommages et intérêts dans une procédure civile. Il s’ensuit que l’aspect civil était présent dans la procédure pénale car il y était question d’une procédure civile potentielle. Bien que le tribunal régional ait adopté un autre avis dans sa décision du 19 juin 1998, le jugement d’acquittement du 18 février 2002 a de nouveau renvoyé le requérant à une procédure civile.

Dès lors, le requérant ayant exercé son droit de demander réparation du préjudice résultant de l’infraction dont il aurait été victime et n’ayant pas renoncé à ce droit, la procédure litigieuse rentre dans le champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention. L’exception d’incompatibilité ratione materiae avec les dispositions de la Convention soulevée par le Gouvernement ne saurait donc être retenue. 2. Non-épuisement des voies de recours internes

Le Gouvernement objecte également que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes pour ce qui est des retards prétendument survenus après le 11 avril 2001, c’est-à-dire après que son recours constitutionnel du 4 décembre 2000 a été rejeté pour défaut manifeste de fondement, étant donné qu’au moment de l’élaboration des observations du Gouvernement, il n’a pas encore été décidé du recours constitutionnel introduit par le requérant le 24 février 2002.

La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté une exception semblable dans l’affaire Hartman c. République tchèque (n o 53341/99, § 55-69, CEDH 2003 ‑ VIII). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc cette exception.

La Cour constate enfin que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Période à considérer par la Cour

Selon le Gouvernement, la période à considérer a débuté le 11 juin 1997, date à laquelle le requérant a fait valoir (mais non pas en due forme) son droit à l’obtention de dommages et intérêts, et s’est terminée le 29 mars 2002, où le jugement du 18 février 2002 est passé en force de chose jugée. Dans ses observations du 15 novembre 2002, le requérant semble soutenir que la période en question court depuis l’introduction de sa plainte pénale le 13 avril 1995 ; il conteste également l’allégation du Gouvernement selon laquelle le jugement du 18 février 2002 a acquis la force de chose jugée le 29 mars 2002, faisant observer que sa mère avait fait un appel sur lequel il n’a pas encore été statué au moment de l’élaboration de ses observations.

La Cour estime que la période à prendre en considération a commencé le 11 juin 1997, date à laquelle le requérant s’est prévalu de son droit de caractère civil (voir, mutatis mutandis , Torri c. Italie , arrêt du 1 er juillet 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ IV, § 23). S’agissant du dies ad quem , la Cour estime qu’il est possible, aux fins de la présente requête, de le situer au 29 mars 2002, date à laquelle le jugement du 18 février 2002 a acquis l’autorité de chose jugée (le procureur ayant, la veille, renoncé à son appel). La Cour observe à cet égard que le recours constitutionnel introduit par le requérant le 24 février 2002 concernait notamment la durée de la procédure litigieuse, et non pas le fond de l’affaire, et que son contenu n’a pas été considéré comme suffisamment clair par la Cour constitutionnelle tchèque. Il s’ensuit que la période en question a duré quatre ans et plus de neuf mois pour deux instances, sachant que le tribunal de première instance a mis plus de trois ans et demi à rendre son second jugement (après l’annulation en appel, le 23 juillet 1998, de son premier jugement). 2. Appréciation de la durée de la procédure

Le Gouvernement allègue que l’affaire présentait une certaine complexité, vu que D.T. avait dès le début contesté l’infraction et que le seul témoin oculaire était le requérant. Il fallait aussi examiner l’état psychique de ce dernier et prendre en compte la procédure pénale menée à son encontre. De surcroît, D.T. séjournait aux Etats-Unis où elle est tombée malade en 2001, de sorte à ne pas pouvoir comparaître. Quant au comportement du requérant, le Gouvernement affirme qu’il ne se trouvait que rarement à son domicile habituel et qu’il n’a pas comparu à l’audience du 10 décembre 2001. Pour ce qui est du comportement des tribunaux nationaux, le Gouvernement fait valoir que le tribunal de district devait suivre l’avis du tribunal régional qui lui imposait d’examiner comme preuve le dossier relatif à l’affaire pénale du requérant, examinée simultanément. De ce fait, la procédure devant le tribunal de district ne pouvait se poursuivre tant que le dossier se trouvait auprès du tribunal régional. Les audiences fixées aux 5 janvier, 30 avril et 30 mai 2001 ont dû être ajournées en raison de maladies des membres de la chambre.

Sans affirmer que la procédure se déroulait toujours à un rythme soutenu, le Gouvernement met l’accent sur le caractère contradictoire des preuves disponibles ainsi que sur la simultanéité de deux procédures impliquant le requérant, qui avait pour conséquence la nécessité de transmission fréquente de dossiers. Dès lors, la durée globale de la procédure pénale ne saurait être considérée comme excessive, d’autant plus qu’il ne s’agissait pas en l’espèce d’une affaire exigeant une célérité particulière.

Pour sa part, le requérant allègue que les autorités essayaient dès le début de classer sa plainte et de retarder la procédure ; il devait donc se défendre par l’introduction de divers recours. Il ne croit pas que la durée de la procédure puisse être expliquée par la circulation des dossiers, et s’étonne du fait que le tribunal a toléré une longue absence non justifiée de D.T., sans prendre de mesures tendant à assurer sa présence. En revanche, la seule absence du requérant (due à une hospitalisation) a été immédiatement sanctionnée par une amende.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII ; Hartman c. République tchèque , n o 53341/99, § 73, CEDH 2003 ‑ VIII).

La Cour considère que l’affaire ne présentait pas de difficulté particulière, et ne relève pas de retards considérables qui seraient imputables au requérant. Pour ce qui est du comportement des autorités, la Cour observe d’abord certains atermoiements dus à la circulation de dossiers entre les différentes juridictions ainsi que le délai de trois ans et demi écoulés entre l’annulation du premier jugement intervenue le 23 juillet 1998 et le nouveau jugement du tribunal de district adopté le 18 février 2002. Dans ce contexte, la Cour souscrit à l’argument du requérant selon lequel le tribunal aurait dû se montrer plus exigeant quant à la comparution de D.T.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la cause du requérant n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant réclame 100 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et moral que lui et sa mère auraient subi du fait de l’extorsion continue de la part de D.T. et du stress psychique provoqué par le déroulement de la procédure. Les conséquences néfastes en seraient en particulier la détérioration de son état de santé et la mort de son père ; à cet égard, le requérant fait valoir que, le 22 novembre 2003, il a été reconnu entièrement invalide et qu’il a donc perdu son salaire.

Le Gouvernement estime que les prétentions du requérant ne sont pas assez précises et que l’intéressé n’a pas prouvé le lien de causalité entre le dommage prétendument subi et la violation alléguée de la Convention. Il propose donc de rejeter la demande du requérant.

La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle est parvenue résulte exclusivement d’une méconnaissance du droit du requérant à voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable ». Dans ces circonstances, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, et rejette cette demande (voir, mutatis mutandis , Schmidtová c. République tchèque , n o 48568/99, § 79, 22 juillet 2003). Elle admet en revanche que la durée de la procédure litigieuse a causé au requérant un certain tort moral et qu’elle a pu contribuer à la dégradation de son état de santé. Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 1 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 3 000 EUR pour les frais et dépens encourus.

Le Gouvernement objecte que la demande n’est ni justifiée ni étayée par les documents pertinents.

La Cour rappelle que, lorsqu’elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder aux requérants le remboursement des frais et dépens qu’ils ont engagés devant les juridictions nationales pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation ( Zimmermann et Steiner c. Suisse , arrêt du 13 juillet 1983, série A n o 66, § 36 ; Hertel c. Suisse , arrêt du 25 août 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VI, § 63). Il faut aussi que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 30, CEDH 1999-V).

Dans le cas d’espèce, le requérant a formé, au niveau interne, deux recours constitutionnels en vue de dénoncer la durée de la procédure litigieuse. Il a été représenté tout au long de la procédure devant la Cour.

Dès lors, compte tenu des éléments en sa possession et des critères dégagés dans sa jurisprudence, la Cour octroie au requérant 600 EUR pour tous frais confondus. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.