AFFAIRE LIBÁNSKÝ c. REPUBLIQUE TCHEQUE

AFFAIRE LIBÁNSKÝ c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2004)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA LIBÁNSK. c. REPUBLICA CEHĂ (Cercetarea nr. 48446/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 iunie 2004 DEFINITIVF 22/09/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă În cauza Libánskýc. Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră formată din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka L. L ucaide Bîrsan Jungwiert Thomassen, Ugrekhelidze, judecători și domnii T.L. Early, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 1 iunie 2004, Rend l . La originea cauzei se află o cerere (n 48446/99) îndreptată împotriva Republicii Cehe și al cărei resortisant al acestui stat, dl František Libánsk L. Rivolová, avocată la baroul ceh. Guvernul ceh ( La 9 iulie 2002, a doua secțiune a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice guvernului motivul întemeiat pe durata procedurii. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. Procedura de restituire în 1956 și 1959 ca urmare a lichidării moștenirii bunicilor reclamantului, coproprietatea casei din Pečky a fost atribuită unchiului său J.L. și mătușii sale A.S. prin decizia sa din 28 ianuarie 1960, departamentul financiar al Comitetului național de district (okresní národní výbor) de la Poděbrady a transferat la ë â      cehoslovacă proprietatea casei din Pečky, care aparÈ ine F.L. [1] È i A.S., în temeiul unei ordonaÈ i guvernamentale È i al unui arestat cu privire la anumite bunuri exploatate de organizaÈ ii socialiste. Martie 1960, administrația casei a fost încredințată întreprinderii naționale T. În 1962, adaptarea casei a fost autorizată de Comitetul Național de District. La 3 aprilie 1990, notariatul din Kolín Certifia a moștenit toate bunurile unchiului său J.L., decedat în 1978. În octombrie 1990, Comitetul Național de District din Nymburk i-a eliberat reclamantului un certificat care acționase în 1960, F.L. și A.S. fuseseră deposedate, fără compensație, de la casa din Pečky. La 9 februarie 1991, reclamantul a invitat societatea T. să-i restituie casa în conformitate cu legea nr. 403/1990 privind atenuarea consecințelor anumitor neajunsuri patrimoniale, a fost, în calitate de moștenitor testamentar al unchiului său, abilitat să restituie. T. s De la Nymburk o acțiune în restituire a imobilului în cauză, îndreptată împotriva T. și bazată pe Legea nr. 403/1990. 10. Prima audiere a fost stabilită la 21 februarie 1992. La 18 februarie 1992, reclamantul a solicitat o amânare din motive de sănătate. Prin urmare, a fost amânată la 6 și apoi la 17 martie 1992, astfel încât acesta să poată completa acțiunea sa. 11. La 6 aprilie 1992, reclamantul și-a exprimat punctul de vedere cu privire la un raport de expertiză din 28 ianuarie 1992. La 26 noiembrie 1992, s-a primit o cerere din partea sindicatelor din T. privind aderarea la procedură; la 8 decembrie 1992, Tribunalul a respins această cerere la 7 februarie 1994. 12. La 4 ianuarie 1993, Tribunalul a desemnat un expert în evaluarea clădirilor, care și-a prezentat raportul la 11 mai 1993 (cu toate că termenul acordat în acest scop a expirat conform reclamantului la 3 februarie 1993). La 16 iulie 1993, raportul a fost trimis reclamantului pentru observații. 13. 1993 și reclamantul a fost invitat să informeze instanța dacă a fost reținută la redactarea unei contra-competențe. La sfârșitul zilei de 27 septembrie 1993 a fost amânat sine die deoarece reclamantul solicitase un nou raport de competență. 14. L . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 25 februarie 1994, reclamantul a fost desființat din acțiunea sa, instanța considerând că condițiile legale de restituire nu erau îndeplinite în cazul de față. Pe baza a două rapoarte de competență referitoare la caracterul clădirii în cauză, instanța concluzionează că casa de origine fusese demolată și că imobilul actual trebuia să fie considerat nou și, prin urmare, exclus de la restituire. Hotărârea a fost notificată reclamantului la 26 ianuarie 1995. 16. La 7 februarie 1995, reclamantul a făcut apel. La 27 februarie 1995, pârâtul și-a prezentat comentariile. 17. La 28 iulie 1995, Tribunalul Regional (krajský soud) din Praga, acționând în apel, a trimis dosarul Tribunalului de Primă Instanță, deoarece acolo lipsea formularul de putere al avocatului reclamantului. 18. La 4 februarie 1997, a avut loc o audiere în apel și, la sfârșitul acesteia, tribunalul regional a trimis din nou dosarul Tribunalului Districtual pentru ca acesta să decidă asupra cheltuielilor de procedură, ceea ce s-a întâmplat la 29 decembrie 1997. 19. La 3 martie 1998, Tribunalul Regional a confirmat hotărârea atacată. 20. La 7 aprilie, reclamantul s-a plâns președintelui Tribunalului de District pentru conduita judecătorilor și discriminarea sa politică. 1998 s-a plâns Ministerului Justiției și președintelui Republicii cu privire la durata și desfășurarea procedurii. Acțiunea a fost transmisă vicepreședintelui Tribunalului Regional, care a admis anumite întârzieri în procedură și și-a cerut scuze reclamantului. , susținând că hotărârea din 3 martie 1998 și procedura anterioară sufereau de vicii importante. 22. La 2 iulie 1998, reclamantul introducea o acțiune constituțională (ústavní stížnost) La 20 august 1998, Curtea Supremă a respins recursul în casarea reclamantului ca inadmisibilă, în special interpretarea arbitrară făcută de instanțe cu dispoziții legale relevante. La 16 noiembrie 1998, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins acțiunea constituțională a reclamantului pentru lipsa evidentă a temeiului. În ceea ce privește pretinsele întârzieri ale procedurii, Curtea Constituțională a amintit că nu dispune de nici un mijloc pentru a remedia o posibilă încălcare a drepturilor reclamantului atâta timp cât procedura în fața instanțelor inferioare era încheiată. Alte proceduri inițiate de solicitant 25. Ulterior, reclamantul a introdus, în zadar, o acțiune de revizuire a procedurii menționate anterior. 26. El a inițiat, de asemenea, o procedură în cerere de ereditate a lui J.L., precum și o procedură de constatare a dreptului său de proprietate asupra proprietății asupra imobilului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . O altă cerere a reclamantului, cu privire la clarificarea raporturilor juridice dintre T., Ministerul de Finanțe și el însuși, a fost respinsă la 30 octombrie Astfel cum este prevăzut în art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 29. Perioada care trebuie luată în considerare a început imediat după intrarea în vigoare a Convenției cu privire la Republica Cehă, la 18 martie 1992. Totuși, pentru a aprecia caracterul rezonabil al termenelor de la această dată, trebuie să se țină seama de starea în care se afla procedura inițiată la 13 ianuarie 1992. Perioada în cauză s-a încheiat la 16 noiembrie 1998 și, prin urmare, a durat mai mult de șase ani și șapte luni pentru patru instanțe. Cu privire la admisibilitatea 31. Guvernul ridică o excepție de neobosire a căilor de atac interne, susținând, în special, că reclamantul nu a fost de acord decât prea târziu cu acțiunile destinate accelerării procedurii 32. Reclamantul se opune. 33. Curtea reamintește că a respins deja o excepție similară în cauza Hartman c. Republica Cehă 53341/99, §§ 55-69, CEDH 2003-VIII. Prin urmare, aceasta nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge această excepție. 34. Curtea constată apoi că acest .. ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. Guvernul susține în primul rând că a fost în speță necesar pentru a examina caracterul imobilului . De asemenea, observă că audierile au fost de mai multe ori, în special în februarie și martie 1992, amânate din motive legate de solicitant. În ceea ce privește comportamentul instanțelor naționale, guvernul observă că, în cursul celor trei ani în care a avut loc procedura în fața Tribunalului de Primă Instanță, au fost stabilite șapte ședințe și s-a întocmit un raport de expertiză, iar instanța de apel a trebuit de două ori să returneze cazul Tribunalului de Primă Instanță din cauza deficiențelor formale. Guvernul subliniază că, în cazul în care au avut loc unele întârzieri în fața instanțelor inferioare, Curtea Supremă și Curtea Constituțională au închis foarte rapid cauza. 36. Reclamantul neagă că a contribuit la durata procedurii și susține că întârzierea cauzată de o zi de judecată din cauza bolii sale a fost neglijabilă. Susținând că a reacționat cu atenție la toate somațiile instanțelor, acesta afirmă că durata procedurii este în întregime legată de inactivitatea acestora. În acest sens, Tribunalul de District a luat peste 14 luni pentru a se pronunța asupra cererii sindicatelor din T. în vederea participării la procedură, nu a avut loc nici un proces de elaborare a raportului de expertiză și că au trecut perioade importante de timp între diferitele audieri. La 25 februarie 1994, Tribunalul Regional a remarcat, de asemenea, că hotărârea din 25 februarie 1994 nu i-a fost notificată până la 12 luni de la pronunțarea sa publică și că Tribunalul Regional a trebuit să retrimite cazul din cauza unor deficiențe formale ușor de identificat. În opinia sa, procedura a avut un context politic, iar instanțele au prelungit în mod intenționat procedura. 37. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII Hartman c. Republica Cehă, citată anterior, § 73). 38. Curtea consideră că cauza nu prezenta nicio dificultate deosebită. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, nu reiese din dosar că a fost la originea unor întârzieri semnificative, cu atât mai mult cu cât amânările care îi sunt atribuite datează înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la Republica Cehă. În ceea ce privește comportamentul instanțelor naționale, Curtea subscrie în cea mai mare parte reclamantului. Este adevărat că Curtea Supremă și Curtea Constituțională au decis cu o celeritate apreciabilă; este necesar să se constate că perioada de cinci ani pe care le-au pus cele două instane inferioare hotărârii în litigiu nu poate fi considerată ca îndeplinind cerințele de termen rezonabil mai mic decât cel prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție. 39. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 40. În memoriul său din 23 decembrie 2002, reclamantul își reia obiecțiunile cu privire la hotărârea din 23 decembrie 2002, lipsa de imparțialitate a judecătorilor, o presupusă încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor care rezultă din respingerea cererii sale de restituire și discriminarea pe care ar fi suportat-o din cauza opiniilor sale politice. Curtea observă că este vorba despre obiecțiunile pe care camera le-a declarat inadmisibile prin decizia sa din 9 iulie 2002. 41. Curtea amintește că domeniul de aplicare al cauzei este determinat de decizia sa cu privire la admisibilitate. În consecință, aceasta nu are competența de a cunoaște obiecțiunile menționate anterior, deoarece acestea ies din cadrul stabilit prin decizia anterioară privind admisibilitatea prezentei cauze (a se vedea, mutatis mutandis Bezicheri c. Italia, Hotărârea din 25 octombrie 1989, seria A n 164, § 27). III. PRIVIND LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 42. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 400 000 de coroane cehe (CZK), adică aproximativ 73 933 EUR (EUR), care se presupune că corespunde cu pierderea de câștig suferită din cauza faptului că ar fi putut să închirieze imobilul pe care o ocupa în cadrul procedurii în litigiu. În plus, solicită 600 000 CZK (18 483 EUR) pentru prejudiciul moral, cauzat de stresul cauzat de procedură. 44. Guvernul constată că numai cauza întemeiata pe durata procedurii a fost declarată admisibilă; prin urmare, nu există nicio legătură de cauzalitate între durata procedurii în litigiu și prejudiciul material invocat de solicitant. Guvernul constată, de asemenea, că reclamantul nu a justificat valoarea prejudiciului moral solicitat. 45. Curtea amintește că constatarea încălcării convenției la care a ajuns rezultă exclusiv dintr-o necunoaștere a dreptului reclamantului de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil. În aceste circumstanțe, aceasta nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere (a se vedea mutatis mutandis Schmidtová c. Republica Cehă 48568/99, § 79, 22 iulie 2003. În schimb, recunoaște că durata procedurii în litigiu a cauzat reclamantului un anumit prejudiciu moral. Prin urmare, având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență și hotărând în mod echitabil, astfel cum prevede art. 41 din convenție, Comisia consideră că este necesar să se acorde reclamantului 2 000 EUR pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 46. Reclamantul solicită 65 000 CZK (aproximativ 2 002 EUR) pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne, precum și suma de 150 000 CZK (4 620 EUR) corespunzătoare onorariilor avocatului care îl reprezenta în fața Curții. 47. Guvernul ia notă mai întâi de faptul că, în fața instanțelor naționale, reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de procedură și își exprimă îndoielile cu privire la faptul că aceste cheltuieli au fost cheltuite pentru a preveni sau corecta presupusa încălcare a convenției. În ceea ce privește cuantumul onorariilor de avocat, guvernul consideră că acest lucru este exagerat. 48. Curtea amintește că, atunci când constată o încălcare a convenției, aceasta poate acorda reclamanților rambursarea cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată pe care le-au angajat în fața instanțelor naționale pentru a preveni sau corecta încălcarea respectivă (Zimmermann și Steiner c. Elveția, Hotărârea din 13 iulie 1983, seria A nr 66, § 36 Hertel c. Elveția, Hotărârea din 25 august 1998, De asemenea, trebuie să se stabilească realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (Bottazzi c. Italia [GC], n 34884/97, § 30, CEDO 1999-V. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea acordă reclamantului suma de 1 000 EUR pentru toate cheltuielile. Interese moratoriu 49. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L a declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru daune morale și 1 000 EUR (mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit ; Aceste sume trebuie convertite în moneda națională de la l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 22 iunie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte [1] Având în vedere anumite erori, numele menționate în decizie nu corespundeau numelor proprietarilor de la acea vreme, și anume unchiul reclamantului J.L. și mătușa sa A.S.

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE LIBÁNSKÝ c. RÉPUBLIQUE TCHÈQUE

(Requête n

o

48446/99)

ARRÊT

STRASBOURG

22 juin 2004

DÉFINITIF

22/09/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme

En l’affaire Libánský c. République tchèque,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

L. L

oucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

M

me

W.

Thomassen,

M.

M.

Ugrekhelidze,

juges

,

et de M.

T.L. Early,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 1

er

juin 2004,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

48446/99) dirigée contre la République tchèque et dont un ressortissant de cet Etat, M.

František Libánský («

le requérant

»), a saisi la Cour le 30 avril 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

L. Rivolová, avocate au barreau tchèque. Le gouvernement tchèque («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. V. Schorm.

3.

Le 9 juillet 2002, la deuxième section a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré de la durée de la procédure. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

EN FAIT

4.

Le requérant est né en 1954 et réside à Kolín.

Procédure en restitution

5.

En 1956 et 1959, suite à la liquidation de l’héritage des grands-parents du requérant, la copropriété de la maison sise à Pečky fut attribuée à son oncle J.L. et à sa tante A.S.

6.

Par sa décision du 28 janvier 1960, le département financier du comité national de district

(okresní národní výbor)

de Poděbrady transféra à l’Etat tchécoslovaque la propriété de la maison sise à Pečky, appartenant à F.L.

[1]

et A.S., et ce en vertu d’une ordonnance gouvernementale et d’un arrêté concernant certains biens exploités par des organisations socialistes. Le 17

mars 1960, l’administration de la maison fut confiée à l’entreprise nationale T. En 1962, l’adaptation de la maison fut autorisée par le comité national de district.

7.

Le 3 avril 1990, le notariat d’Etat de Kolín certifia que le requérant avait hérité de tous les biens de son oncle J.L., décédé en 1978. Le 16

octobre 1990, le comité national de district de Nymburk délivra au requérant une attestation statuant qu’en 1960, F.L. et A.S. avaient été dépossédés, sans compensation, de la maison sise à Pečky.

8.

Le 9 février 1991, le requérant invita la société T. à lui rendre la maison conformément à la loi n

o

403/1990 sur l’atténuation des conséquences de certains torts patrimoniaux, estimant qu’il était, en tant qu’héritier testamentaire de son oncle, habilité à la restitution. T. s’y opposa, alléguant qu’il s’agissait en l’espèce d’une nouvelle construction.

9.

Le 13 janvier 1992, le requérant saisit le tribunal de district

(okresní soud)

de Nymburk d’une action en restitution de l’immeuble en question, dirigée contre T. et basée sur la loi n

o

403/1990.

10.

La première audience fut fixée au 21 février 1992. Le 18

février

1992, le requérant demanda un ajournement pour des raisons de santé. L’audience fut donc ajournée au 6 et puis au 17 mars 1992 afin que l’intéressé puisse compléter son action.

11.

Le 6 avril 1992, le requérant s’exprima sur un rapport d’expertise datant du 28 janvier 1992. Le 26 novembre 1992, il se vit parvenir une demande des syndicats de T. tendant à se joindre à la procédure

; il s’y prononça le 8 décembre 1992. Le tribunal rejeta cette demande le 7

février

1994.

12.

Le 4 janvier 1993, le tribunal désigna un expert en évaluation des immeubles, qui soumit son rapport le 11 mai 1993 (bien que le délai imparti à cette fin expirât selon le requérant le 3 février 1993). Le 16 juillet 1993, le rapport fut envoyé au requérant pour observations.

13.

L’audience fixée au 17 septembre 1993 fut ajournée au 27

septembre

1993 et le requérant fut invité à informer le tribunal s’il tenait à l’élaboration d’une contre-expertise. L’audience du 27 septembre 1993 fut reportée

sine die

car le requérant avait sollicité un nouveau rapport d’expertise.

14.

L’audience tenue le 7 février 1994 fut ajournée en vue de statuer sur le fond de l’affaire, sans qu’une nouvelle expertise soit commandée.

15.

Le 25 février 1994, le requérant fut débouté de son action, le tribunal ayant considéré que les conditions légales de restitution n’étaient pas réunies dans le cas d’espèce. S’appuyant sur deux rapports d’expertise relatifs au caractère du bâtiment litigieux, le tribunal conclut que la maison d’origine avait été démolie et que l’immeuble actuel devait être considéré comme neuf et, partant, exclu de la restitution.

Le jugement fut notifié au requérant le 26 janvier 1995.

16.

Le 7 février 1995, le requérant interjeta appel. Le 27 février 1995, le défendeur soumit ses commentaires.

17.

Le 28 juillet 1995, le tribunal régional

(krajský soud)

de Prague agissant en appel renvoya le dossier au tribunal de première instance car il y manquait le formulaire de pouvoir de l’avocat du requérant.

18.

Le 4 février 1997, une audience en appel eut lieu. A son issue, le tribunal régional renvoya le dossier de nouveau au tribunal de district afin que celui-ci décide sur les frais de procédure, ce qui fut fait le 29

décembre

1997.

19.

Le 3 mars 1998, le tribunal régional confirma le jugement attaqué.

20.

Le 7 avril, le requérant se plaignit auprès du président du tribunal de district de la conduite des juges et de sa discrimination politique. Le 9

avril

1998, il se plaignit auprès du ministère de la Justice et auprès du président de la République de la durée et de la conduite de la procédure. Le recours fut transmis au vice-président du tribunal régional qui admit certains retards dans la procédure et s’en excusa auprès du requérant.

21.

Le 5 juin 1998, le requérant se pourvut en cassation devant la Cour suprême

(Nejvyšší soud)

, alléguant que l’arrêt du 3 mars 1998 ainsi que la procédure antérieure souffraient de vices importants.

22.

Le 2 juillet 1998, le requérant introduisit un recours constitutionnel

(ústavní stížnost)

, se plaignant de l’iniquité et de la longueur de la procédure et d’une atteinte à son droit de propriété. Il dénonçait en particulier l’interprétation arbitraire faite par les tribunaux des dispositions légales pertinentes.

23.

Le 20 août 1998, la Cour suprême rejeta le pourvoi en cassation du requérant comme non admissible, faute motif légal d’admissibilité.

24.

Le 16 novembre 1998, la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

rejeta le recours constitutionnel du requérant pour défaut manifeste de fondement. Pour ce qui est des retards allégués de la procédure, la Cour constitutionnelle rappela qu’elle ne disposait d’aucun moyen pour remédier à une éventuelle atteinte aux droits du requérant tant que la procédure devant les tribunaux inférieurs était terminée.

Autres procédures engagées par le requérant

25.

Par la suite, le requérant introduisit, en vain, un recours en révision de la procédure susmentionnée.

26.

Il engagea également une procédure en pétition d’hérédité de J.L. ainsi qu’une procédure tendant à la constatation de son droit de propriété sur l’immeuble litigieux

; il n’eut gain de cause dans aucune de ces procédures.

27.

Une autre demande du requérant, concernant l’éclaircissement des rapports juridiques entre T., le ministère des Finances et lui-même, fut rejetée le 30

octobre 2002. L’intéressé interjeta appel.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

28.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

29.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

30.

La période à considérer n’a commencé qu’avec l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la République tchèque, le 18 mars 1992. Toutefois, pour apprécier le caractère raisonnable des délais écoulés à partir de cette date, il faut tenir compte de l’état où la procédure, engagée le 13

janvier 1992, se trouvait alors.

La période en question s’est terminée le 16 novembre 1998. Elle a donc duré plus de six ans et sept mois pour quatre instances.

A.

Sur la recevabilité

31.

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes, alléguant notamment que le requérant ne s’est prévalu que trop tard des recours destinés à accélérer la procédure

32.

Le requérant s’y oppose.

33.

La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté une exception semblable dans l’affaire

Hartman c.

République tchèque

(n

o

53341/99, §§

55-69, CEDH 2003-VIII). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc cette exception.

34.

La Cour constate ensuite que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

35.

Le Gouvernement soutient d’abord qu’il était en l’espèce nécessaire d’examiner le caractère de l’immeuble litigieux. Il observe également que les audiences ont été plusieurs fois, notamment en février et mars 1992, ajournées pour des raisons imputables au requérant.

Quant au comportement des juridictions nationales, le Gouvernement note que pendant les trois ans qu’a duré la procédure devant le tribunal de première instance, sept audiences ont été fixées et un rapport d’expertise a été élaboré. Puis, la juridiction d’appel a dû à deux reprises retourner le dossier au tribunal de première instance, et ce en raison des manquements formels. Le Gouvernement relève que, si quelques retards sont survenus devant les tribunaux inférieurs, la Cour suprême et la Cour constitutionnelle ont tranché l’affaire très rapidement.

36.

Le requérant nie avoir contribué à la durée la procédure

et soutient que le retard provoqué par l’ajournement d’une audience en raison sa maladie a été négligeable. Alléguant avoir réagi avec diligence à toutes les sommations des tribunaux, il affirme que la longueur de la procédure est entièrement imputable à l’inactivité de ceux-ci. Il relève à cet égard que le tribunal de district a mis plus de quatorze mois à statuer sur la demande des syndicats de T. tendant à participer à la procédure, qu’il n’a pas urgé l’élaboration du rapport d’expertise et que des laps de temps importants se sont écoulés entre les différentes audiences. L’intéressé fait également observer que le jugement du 25 février 1994 ne lui a été notifié qu’onze mois après son prononcé public et que le tribunal régional a dû renvoyer le dossier en raison de manquements formels facilement repérables.

Selon lui, la procédure a eu un contexte politique et les tribunaux ont intentionnellement allongé la procédure.

37.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII

;

Hartman c.

République tchèque

, précité, §

73).

38.

La Cour considère que l’affaire ne présentait pas de difficulté particulière. Quant au comportement du requérant, il ne ressort pas du dossier qu’il ait été à l’origine de retards importants, d’autant plus que les ajournements qui lui sont imputables datent d’avant l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la République tchèque.

Pour ce qui est du comportement des juridictions nationales, la Cour souscrit pour la plupart à l’argumentation du requérant. S’il est vrai que la Cour suprême et la Cour constitutionnelle ont décidé avec une célérité appréciable, force est de constater que la période de cinq ans qu’ont mis les deux instances inférieures à statuer en l’affaire ne saurait être considérée comme répondant aux exigences du «

délai raisonnable

» garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

39.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

40.

Dans son mémoire du 23 décembre 2002, le requérant reprend ses griefs concernant l’iniquité alléguée de la procédure, le manque d’impartialité des juges, une prétendue atteinte à son droit au respect des biens résultant du rejet de sa demande de restitution et la discrimination qu’il aurait subi en raison de ses opinions politique. La Cour note qu’il s’agit des griefs que la chambre a déclarés irrecevables par sa décision du 9

juillet 2002.

41.

La Cour rappelle que la portée de l’affaire est déterminée par sa décision sur la recevabilité. Il s’ensuit qu’elle n’a pas compétence pour connaître les griefs susmentionnés car ils sortent du cadre tracé par la décision précédente sur la recevabilité de la présente affaire (voir,

mutatis mutandis

,

Bezicheri c.

Italie

, arrêt du 25

octobre 1989, série

A n

o

164, §

27).

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

42.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

43.

Insistant sur l’ensemble de ses griefs, le requérant réclame la somme de 2

400 000 couronnes tchèques (CZK), à savoir environ 73

933 euros (EUR), censée correspondre au manque à gagner subi en raison de l’impossibilité de louer l’immeuble qu’il revendiquait dans la procédure litigieuse.

En sus, il sollicite 600

000 CZK (18

483 EUR) au titre du préjudice moral, dû au stress causé par la procédure.

44.

Le Gouvernement note que seul le grief tiré de la durée de la procédure a été déclaré recevable

; partant, il ne trouve en l’occurrence aucun lien de causalité entre la longueur de la procédure litigieuse et le dommage matériel allégué par le requérant.

Le Gouvernement observe également que le requérant n’a pas justifié le montant du préjudice moral réclamé.

45.

La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle est parvenue résulte exclusivement d’une méconnaissance du droit du requérant à voir sa cause entendue dans un «

délai raisonnable

». Dans ces circonstances, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, et rejette cette demande (voir,

mutatis mutandis

,

Schmidtová c.

République tchèque

,

n

o

48568/99, §

79, 22

juillet 2003).

Elle admet en revanche que la durée de la procédure litigieuse a

causé au requérant un certain tort moral. Dès lors, compte tenu des critères consacrés par sa jurisprudence et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 2 000

EUR au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

46.

Le requérant demande 65

000 CZK (environ 2 002 EUR) pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes, ainsi que la somme de 150

000 CZK (4 620 EUR) correspondant aux honoraires de l’avocate qui le représentait devant la Cour.

47.

Le Gouvernement note d’abord que, devant les juridictions nationales, le requérant n’a pas demandé le remboursement des frais de procédure, et exprime ses doutes sur ce que ces frais ont été dépensés dans le but de prévenir ou corriger la violation alléguée de la Convention. Quant au montant des honoraires de l’avocat, le Gouvernement le considère comme exagéré.

48.

La Cour rappelle que, lorsqu’elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder aux requérants le remboursement des frais et dépens qu’ils ont engagés devant les juridictions nationales pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation (

Zimmermann et Steiner c.

Suisse

, arrêt du 13 juillet 1983, série A n

o

66, § 36

;

Hertel c. Suisse

, arrêt du 25

août 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-VI, § 63). Il faut aussi que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (

Bottazzi c.

Italie

[GC], n

o

34884/97, § 30, CEDH 1999-V).

Compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour octroie au requérant la somme de 1 000

EUR pour tous frais confondus.

C.

Intérêts moratoires

49.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

le restant de la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

qu’elle n’a pas compétence pour examiner les autres griefs du requérant ;

4.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à

compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à

l’article

44

§

2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros) pour dommage moral et 1

000 EUR (mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

; ces sommes sont à

convertir dans la monnaie nationale de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 juin 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

T.L. Early

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président

[1]

Comportant certaines erreurs, les noms mentionnés dans la décision ne correspondaient pas aux noms des propriétaires de l’époque, à savoir l’oncle du requérant J.L. et sa tante A.S.