Kadlec și alții împotriva Cehiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 49478/99) îndreptată împotriva Republicii Cehe și de care trei cetățeni ai acestui Stat, d-l Jan Kadlec, d-na Vlasta Kadlecová și d-na Jana Kadlecová („ reclamații "), au sesizat Curtea pe 25 martie 1999 în virtutea art. 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale („ Convenția ").

Reclamații sunt reprezentați de d-na R. Dvorský, avocat la baroul ceh. Guvernul ceh („ Guvernul ") este reprezentat de agentul acestuia, d-l V. Schorm.

Reclamații susțineau că respingerea plângerii lor constituționale a prejudiciat drepturile acestora la un proces echitabil și la un recurs efectiv.

Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din 23 septembrie 2003, camera a declarat cererea admisibilă.

Deoarece camera a hotărât după consultarea părților că nu este necesar să se țină o ședință dedicată fondului cauzei (art. 59 § 3 in fine al regulamentului), părțile au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 al regulamentului). FAPTE I.

Pe 8 septembrie 1998, reclamații au introdus prin intermediul avocatului lor o plângere constituțională (ústavní stížnost) , plângânduse de încălcarea drepturilor lor la protecție judiciară și la respect pentru bunuri. Au indicat pe pagina de titlu că plângerea era îndreptată împotriva „ sentinței tribunalului de district din Praga 8 nr. 8 C 138/91 din 16 septembrie 1997 și împotriva hotărârii tribunalului municipal din Praga din 16 mai 1997 nr. 18 Co 582/96 și 18 Co 538/96 "; în primul paragraf al plângerii în care descriu procedura litigioasă, au citat însă sentința din 16 septembrie 1997 și hotărârea tribunalului municipal din 19 mai 1998 ale căror copii au fost anexate.

Pe 11 noiembrie 1998, judecătorul raportor al Curții Constituționale (Ústavní soud) i-a invitat pe reclamații să-i remită, în termen de cinci zile, copia deciziei tribunalului municipal din Praga din 16 mai 1997. Reclamații au fost avertizați că dacă nu elimină defectul plângerii, aceasta ar fi respinsă.

Pe 17 noiembrie 1998, avocatul reclamații a reacționat printr-o scrisoare redactată în felul următor : „ Mulțumesc pentru intimarea dumneavoastră din 11 noiembrie 1998. O eroare în mențiunea hotărârii tribunalului municipal a survenit din neaten în plânga introdusă, decizie aceasta fiind citată ca hotărârea tribunalului municipal din Praga din 15 mai 1997 nr. 18 Co 582/96 și 18 Co 583/96. Informația corectă ar fi trebuit să fie : hotărârea tribunalului municipal din Praga din 19 mai 1998 nr. 35 Co 660/97-300 , o copie a acestei decizii fiind în realitate anexată la plângere. Hotărârea nr. 18 Co 582/96 și 18 Co 583/96 din 16 mai 1997 privește o altă cauză a aceluiași reclamant, trimit o copie pentru informarea dumneavoastră. Anexez de asemenea trei exemplare ale plângerii constituționale cu mențiunea corectată a hotărârii tribunalului municipal din Praga. "

Pe 3 decembrie 1998, Curtea Constituțională a pronunțat extincția instanței cu privire la hotărârea tribunalului municipal din 16 mai 1997, considerând că reclamații au retras această parte a plângerii. Plânga îndreptată împotriva hotărârii tribunalului municipal din 19 mai 1998 a fost în schimb respinsă pentru tardivitate, Curtea Constituțională estimând că a fost introdusă doar pe 17 noiembrie 1998 ; respingerea celei îndreptate împotriva sentinței din 16 septembrie 1997 a fost motivată de faptul că reclamații au omis, în plânga lor din 8 septembrie 1998, să indice decizia asupra ultimului recurs pe care legea li-l pune la dispoziție pentru a-și apăra drepturile. II.

Conform art. 72-1 a) al aceleiași legi, o plângere constituțională poate fi introdusă de orice persoană fizică sau juridică care se pretinde victimă a unei încălcări, comise de o „ autoritate publică ", a drepturilor sau libertăților fundamentale recunoscute într-o lege constituțională sau într-un tratat internațional în sensul art. 10 al Constituției. Art. 72-2 precizează că plânga constituțională trebuie introdusă în termen de șaizeci de zile de la data la care a fost notificată reclamantului decizia asupra ultimului recurs pe care legea îi pune la dispoziție pentru a-și apăra drepturile. Art. 72-4 dispune că trebuie anexată plângerii constituționale copia deciziei asupra ultimului recurs oferit de lege pentru apărarea drepturilor.

După opinia Curții, este potrivit să se examineze prezenta cauză din perspectiva dreptului la un tribunal, în sensul art. 6 § 1 al Convenției. A. Argumente ale părților 1. Guvernul

Guvernul reamintește jurisprudența ( Brualla Gómez de la Torre c. Spania , hotărâre din 19 decembrie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII, §§ 31-32) conform căreia nu este sarcina Curții să se substituie jurisdicțiilor interne și să evalueze oportunitatea practicii decizionale pe care au ales-o tribunalele naționale, rolul acesteia limitând-se la a verifica compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea activități. Susține că în cazul de față, Curtea Constituțională nu a făcut altceva decât a verifica respectarea condițiilor formale prevăzute de lege, urmărind un scop legitim, acela de a minimiza durata insecurității juridice și repercusiunile acesteia asupra drepturilor celorlalte părți ale procedurii. În acest context, Guvernul estimează că dispoziția art. 72 ‑ 2 al legii privind Curtea Constituțională trebuie aplicată rigoros, în special în situația în care plânga constituțională atacă o procedură civilă în care se confruntă două persoane de drept privat (egale în drepturi). Cât privește raportul rezonabil de proporționalitate și sarcina care revine persoanei interesate, potrivit Guvernului este necesar să se ia în considerare natura particulară a procedurii în fața Curții Constituționale, care ar justifica caractrul rigoros al condițiilor de acces la această instanță superioară ; mai mult, o abordare formală ar fi indispensabilă pentru a asigura un bun și rapid funcționare a unei asemenea autorități.

Guvernul este de opinia că avocatul reclamații a neglijat în acest caz lucrarea, necomițând doar o simplă greșeală de tastare pe pagina de titlu a plângerii constituționale ci confundând două decizii ale tribunalului municipal ; aceasta ar constitui o eroare comparabilă cu substituirea reclamantului de o altă persoană, așa cum a fost cazul în cauza Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania (hotărâre din 19 februarie 1998, Recueil 1998 ‑ I). Dacă reprezentantul reclamații a comunicat mai târziu jurisdicției constituționale o informație suplimentară diferită de cea cuprinsă în plânga inițială, această acțiune nu putea fi considerată decât ca introducerea (tardivă) a unei noi plângeri. Nu se poate deci imputa Curții Constituționale greșeala comisă de avocat.

Guvernul susține în final că era doar în teorie că procedura în fața Curții Constituționale putea avea un impact asupra procedurii pe fond, dat fiind că reclamații nu făceau în plânga lor decât să polemizeze cu concluziile jurisdicțiilor inferioare ; plânga lor ar fi deci probabil fost respinsă pentru defect manifest de temei.

La lumina acestor circumstanțe, Guvernul concluzionează că raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit a fost păstrat în cazul de față și că reclamații nu au suferit prejudecată în dreptul lor de acces la un tribunal. 2. Reclamații

Reclamații insistă pe teza lor conform căreia a fost vorba de o simplă greșeală de tipar și că respingerea plângerii lor de Curtea Constituțională a fost nejustificată și formală. Reamintesc că textul plângerii conținea mențiunea corectă a deciziilor atacate, că copiile acestora au fost anexate și că avocatul lor a remediat eroarea figurând pe pagina de titlu în termenul fixat de intimarea judecătorului raportor.

Reclamații susțin de asemenea că conținutul plângerii lor și propunerea lor de hotărâre solicitată erau clare și fără echivoc. Se opun argumentului Guvernului bazat pe impactul pur teoretic al procedurii în fața Curții Constituționale, notând că aceasta putea duce la anularea deciziilor pronunțate de juridicile inferioare. B. Apreciere Curții

Curtea observă mai întâi că redacția plângerii introduse de avocatul reclamații pe 8 septembrie 1998 era îndreptată între altele împotriva deciziei tribunalului municipal din 16 mai 1997, pe când reclamații aveau intenția să atace decizia tribunalului municipal din 19 mai 1998. Informația corectă figura totuși în primul paragraf al textului plângerii și copia anexată era cea a deciziei din 19 mai 1998. Din cauza contradicției dintre deciziile indicate în redactare și copiile anexate, Curtea Constituțională a invitat avocatul reclamații să remedieze prin a depune copia deciziei din 16 mai 1997. Ca răspuns, avocatul a anunțat jurisdicției constituționale că a comis o eroare în redactarea plângerii și că aceasta era îndreptată împotriva deciziei din 19 mai 1998, a cărei copie fusese anexată la trimiterea inițială. Considerând această rectificare ca o nouă plângere, Curtea Constituțională a respins-o pentru tardivitate.

Curtea reamintește că este în primul rând responsabilitatea autorităților naționale, și în special a curților și tribunalelor, să interpreteze legislația internă ; rolul acesteia se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Aceasta este în special adevărat în ceea ce privește interpretarea de către tribunale a regulilor procedurale. Reglementarea privind formalitățile și termenele care trebuie respectate pentru a introduce un recurs vizează să asigure buna administrare a justiției și respectul, în particular, al securității juridice.

Prin urmare, „ dreptul la un tribunal ", din care dreptul de acces constituie un aspect, nu este absolut și se pretează la limitări care sunt implicit admise, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unui recurs, deoarece prin natura sa cere o reglementare de către Stat, care se bucură în această privire de o anumită marjă de apreciere (vezi, inter alia, Garcia Manibardo c. Spania , nr. 38695/97, § 36, CEDO 2000-II, și Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, nr. 46129/99, § 47, CEDO 2002 ‑ IX). Cu toate acestea, limitările aplicate nu trebuie să restricționeze accesul deschis individului în așa fel sau la punctul în care dreptul s-ar găsi lezat în esența sa. În plus, ele sunt compatibile cu art. 6 § 1 doar dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit ( Guérin c. Franța , hotărâre din 29 iulie 1998, Recueil 1998-V, § 37).

După opinia Curții, din aceste principii rezultă că, dacă dreptul de a exercita un recurs este bineînțeles supus unor condiții legale, tribunalele trebuie, în aplicarea regulilor de procedură, să evite atât un exces de formalism care ar prejudicia echitatea procedurii, cât și o flexibilitate excesivă care ar duce la suprimarea condițiilor de procedură stabilite de legi.

În cazul de față, Curtea estimează că decizia Curții Constituționale suferă mai degrabă de un formalism excesiv. Observă că Curtea Constituțională, după ce a notat că plânga era viciată de o eroare materială, a acordat reclamații un termen pentru a o remedia (prin a-i invita să depună copia deciziei menționate pe pagina de titlu), și că avocatul lor a rectificat eroarea înainte de expirarea acestui termen. Nu se poate deci susține că această inexactitate nu putea fi corectată mai târziu, așa cum a fost cazul în cauza Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania invocată de Guvernul pârât. Curtea estimează de asemenea că este necesară distincția între natura și scopul procedurii urmată în această din urmă cauză și cea care este sub examen în prezent. Într-adevăr, procedura care face obiectul cauzei Edificaciones March Gallego S.A. viza doar reglementarea sumarizată a unei datorii recunoscute de persoanele în cauză și nu avea scopul de a decide asupra temeiniciei creanței ; astfel, termenele rigide care însoțeau aceasta serveau exclusiv pentru a accelera reglementarea sumelor în cauză și eroarea comisă de societatea reclamantă nu putea fi corectată în termenele imperative prevăzute de lege (§ 36). În cazul de față în schimb, era vorba de o procedură în fața unei jurisdicții constituționale menite să verifice respectarea drepturilor fundamentale și să remedieze, dacă este cazul, încălcările acestora. De altfel, Curtea consideră lipsit de relevanță argumentul Guvernului privind șansa mai redusă de succes a plângerii constituționale a reclamații, deoarece nu ii revine să speculeze asupra rezultatului eventual al procedurii privind aceasta.

În fine, Guvernul nu a invocat niciun motiv imperativ care să împiedice Curtea Constituțională să ia în considerare rectificarea efectuată de reclamații în termenul acordat pentru a elimina contradicția dintre decizia indicată pe pagina de titlu și copia depusă. Curtea nu vede din ce motiv ar fi fost posibil să se corecteze o greșeală comisă prin trimiterea eronată a copiei unei decizii care nu era obiectul plângerii, și nu o eroare în mențiunea deciziei figurând doar pe pagina de titlu.

De aceea, chestiunea pusă în cazul de față se încadrează după opinia Curții în principiul securității juridice; nu este o simplă problemă de interpretare a regulilor materiale, ci de interpretare a unei cerințe procedurale care a împiedicat examinarea pe fond a cauzei reclamații, în detrimentul dreptului la o protecție efectivă de către tribunale (vezi, mutatis mutandis , Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă precitată, § 51).

În aceste condiții, Curtea estimează că reclamații s-au văzut impuse o sarcină disproporționată care rupe echilibrul just între, pe de o parte, preocuparea legitimă de a asigura respectarea condițiilor formale pentru a sesiza jurisdicția constituțională și, pe de alta parte, dreptul de acces la această instanță. Deci, a existat încălcarea art. 6 § 1 al Convenției. II.

În consecință, și ținând seama de concluzia privind art. 6, Curtea nu estimează necesar să examineze cauza pe terenul art. 13 al Convenției. III.

Pentru ceea ce privește prejudiciul material, reclamații cer suma corespunzătoare valorii bunurilor imobile pe care căutau să li se restituie, și anume 3 842 150 CZK (aproximativ 120 431 EUR). Cer dublul acestei sume (240 862 EUR) pentru prejudiciul moral suferit.

Guvernul contrazice susținând că nu există niciun liant de cauzalitate între prejudiciul material declarat de reclamații și pretinsa încălcare a dreptului lor de acces la un tribunal, și că suma revendicată pentru prejudiciul moral este excesivă. Potrivit Guvernului, constatarea încălcării ar constitui în caz de chezasurance satisfacție.

Curtea estimează că baza ce trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în cazul de față în faptul că reclamații nu au putut exercita dreptul lor de acces la un tribunal, componentă a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 al Convenției. Nu constată niciun liant de cauzalitate între prejudiciile material și moral declarate de reclamații și încălcarea constatată a art. 6. Nu poate nici mai departe specula asupra ceea ce ar fi fost rezultatul procesului dacă Curtea Constituțională ar fi examinat și admis plânga constituțională depusă de reclamații. De aceea, nu este cazul de compensație pe acest motiv, Curtea fiind de opinia că constatarea încălcării este suficientă pentru a repara orice prejudiciu moral eventual suferit de reclamații (vezi, mutatis mutandis , Běleš și alții c. Republica Cehă , nr. 47273/99, §§ 76 și 77, CEDO 2002 ‑ IX). B. Cheltuieli și cheltuieli judiciare

Reclamații cer 319 435 CZK (10 013 EUR) pentru totalitatea cheltuielilor și cheltuielilor judiciare suportate.

Guvernul estimează că majoritatea cheltuielilor menționate nu au fost suportate în încercarea de a preveni sau de a corecta pretinsa încălcare a art. 6 § 1 al Convenției. Deoarece Convenția ar fi fost încălcată prin procedura Curții Constituționale, compensația nu poate include decât cheltuielile și cheltuielile judiciare suportate în fața acesteia și cheltuielile legate de procedura în fața Curții.

Curtea reamintește că, atunci când constată o încălcare a Convenției, poate acorda reclamații rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor judiciare pe care le-au suportat în fața jurisdicțiilor naționale pentru a preveni sau pentru a face să fie corectată de către acestea încălcarea menționată ( Zimmermann și Steiner c. Elveția , hotărâre din 13 iulie 1983, seria A nr. 66, § 36 ; Hertel c. Elveția , hotărâre din 25 august 1998, Recueil 1998-VI, § 63). Trebuie de asemenea să se constate realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora ( Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 30, CEDO 1999-V). Ținând seama de elementele în posesia sa și hotărând în echitate, Curtea acordă reclamații suma globală de 1 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile judiciare. C. Dobânzi de moratoriu

Curtea considera ca este potrivit să bazeze rata dobânzilor de moratoriu pe rata dobânzii facilitatii de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 49478/99) dirigée contre la République tchèque et dont trois ressortissants de cet Etat, M. Jan Kadlec, M me Vlasta Kadlecová et M me Jana Kadlecová (« les requérants »), ont saisi la Cour le 25 mars 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e R. Dvorský, avocat au barreau tchèque. Le gouvernement tchèque (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. V. Schorm.

Les requérants alléguaient que le rejet de leur recours constitutionnel a porté atteinte à leurs droits à un procès équitable et à un recours effectif.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 23 septembre 2003, la chambre a déclaré la requête recevable.

La chambre ayant décidé après consultation des parties qu’il n’y avait pas lieu de tenir une audience consacrée au fond de l’affaire (article 59 § 3 in fine du règlement), les parties ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 8 septembre 1998, les requérants introduisirent par l’intermédiaire de leur avocat un recours constitutionnel (ústavní stížnost) , se plaignant de la violation de leurs droits à la protection judiciaire et au respect des biens. Ils indiquèrent sur la page de titre que le recours était dirigé contre « le jugement du tribunal d’arrondissement de Prague 8 n o 8 C 138/91 du 16 septembre 1997 et contre l’arrêt du tribunal municipal de Prague du 16 mai 1997 n o 18 Co 582/96 et 18 Co 538/96 » ; dans le premier paragraphe du recours décrivant la procédure litigieuse, ils citèrent cependant le jugement du 16 septembre 1997 et l’arrêt du tribunal municipal du 19 mai 1998 dont les copies furent jointes.

Le 11 novembre 1998, le juge rapporteur de la Cour constitutionnelle (Ústavní soud) invita les requérants à lui soumettre, dans le délai de cinq jours, copie de la décision du tribunal municipal de Prague du 16 mai 1997. Les requérants furent prévenus que s’ils n’éliminaient pas le vice du recours, leur recours serait rejeté.

Le 17 novembre 1998, l’avocat des requérants réagit par une lettre libellée ainsi : « J’accuse réception de votre sommation du 11 novembre 1998. Une erreur dans la mention de l’arrêt du tribunal municipal est par mégarde survenue dans le recours introduit, cette décision ayant été citée comme l’arrêt du tribunal municipal de Prague du 15 mai 1997 n o 18 Co 582/96 et 18 Co 583/96. L’information correcte aurait dû être : arrêt du tribunal municipal de Prague du 19 mai 1998 n o 35 Co 660/97-300 , une copie de cette décision ayant en effet été jointe au recours. L’arrêt n o 18 Co 582/96 et 18 Co 583/96 du 16 mai 1997 concerne une autre affaire du même requérant, j’en envoie une copie pour votre information. Je joins également trois exemplaires du recours constitutionnel avec la mention corrigée de l’arrêt du tribunal municipal de Prague. »

Le 3 décembre 1998, la Cour constitutionnelle prononça l’extinction de l’instance portant sur l’arrêt du tribunal municipal du 16 mai 1997, considérant que les requérants avaient retiré cette partie du recours. Le recours dirigé contre l’arrêt du tribunal municipal du 19 mai 1998 fut en revanche rejeté pour tardiveté, la Cour constitutionnelle ayant estimé qu’il n’avait été introduit que le 17 novembre 1998 ; le rejet de celui dirigé contre le jugement du 16 septembre 1997 fut motivé par le fait que les requérants avaient omis, dans leur recours du 8 septembre 1998, d’indiquer la décision sur le dernier recours que leur offrait la loi pour défendre leurs droits. II.

Aux termes de l’article 72-1 a) de ladite loi, un recours constitutionnel peut être introduit par toute personne physique ou morale qui se prétend victime d’une violation, commise par « une autorité publique », des droits ou libertés fondamentaux reconnus dans une loi constitutionnelle ou dans un traité international au sens de l’article 10 de la Constitution. L’article 72-2 précise que le recours constitutionnel doit être introduit dans un délai de soixante jours à compter de la date à laquelle a été notifiée au requérant la décision sur le dernier recours que lui offre la loi pour défendre ses droits. L’article 72-4 dispose que doit être jointe au recours constitutionnel la copie de la décision sur le dernier recours offert par la loi pour la défense des droits. EN DROIT I.

De l’avis de la Cour, il convient d’examiner la présente affaire sous l’angle du droit à un tribunal, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. A. Arguments des parties 1. Le Gouvernement

Le Gouvernement rappelle la jurisprudence ( Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , arrêt du 19 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII, §§ 31-32) selon laquelle il n’appartient pas à la Cour de se substituer aux juridictions internes et d’évaluer l’opportunité de la pratique décisionnelle qu’ont choisie les tribunaux nationaux, son rôle étant limité à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets d’une telle activité. Il soutient que dans le cas d’espèce, la Cour constitutionnelle n’a fait que vérifier le respect des exigences formelles prévues par la loi, en poursuivant un but légitime qui est de minimiser la durée de l’insécurité juridique et ses répercussions sur les droits des autres parties à la procédure. Dans ce contexte, le Gouvernement estime que la disposition de l’article 72 ‑ 2 de la loi sur la Cour constitutionnelle doit être appliquée rigoureusement notamment dans la situation où le recours constitutionnel s’attaque à une procédure civile dans laquelle s’affrontent deux personnes de droit privé (égales en droits). Quant au rapport raisonnable de proportionnalité et la charge incombant à l’intéressé, il est selon le Gouvernement nécessaire de prendre en considération la nature particulière de la procédure devant la Cour constitutionnelle, qui justifierait le caractère rigoureux des conditions d’accès à cette instance supérieure ; de surcroît, une approche formelle serait indispensable à assurer un bon et rapide fonctionnement d’une telle autorité.

Le Gouvernement est d’avis que l’avocat des requérants a en l’occurrence négligé son travail, n’ayant pas commis une simple faute dactylographique sur la page de titre du recours constitutionnel mais ayant confondu deux décisions du tribunal municipal ; ceci constituerait une erreur comparable à la substitution au requérant d’une autre personne, comme c’était le cas dans l’affaire Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne (arrêt du 19 février 1998, Recueil 1998 ‑ I). Si le représentant des requérants a par la suite communiqué à la juridiction constitutionnelle une information complémentaire différente de celle contenue dans le recours initial, cette démarche ne pouvait être considérée que comme l’introduction (tardive) d’un nouveau recours. L’on ne saurait donc rejeter sur la Cour constitutionnelle la faute commise par l’avocat.

Le Gouvernement soutient enfin que c’était seulement en théorie que la procédure devant la Cour constitutionnelle pouvait avoir un impact sur la procédure au fond, étant donné que les requérants ne faisaient dans leur recours que polémiquer avec les conclusions des juridictions inférieures ; leur recours aurait donc probablement été rejeté pour défaut manifeste de fondement.

A la lumière de ces circonstances, le Gouvernement conclut que le rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé a été préservé dans le cas d’espèce et que les requérants n’ont pas subi d’atteinte dans leur droit d’accès à un tribunal. 2. Les requérants

Les requérants insistent sur leur thèse selon laquelle il s’agissait en l’espèce d’une simple faute de frappe et que le rejet de leur recours par la Cour constitutionnelle était injustifié et formel. Ils rappellent que le texte du recours contenait la mention correcte des décisions attaquées, que les copies de celles-ci y ont été jointes et que leur avocat a remédié à l’erreur figurant sur la page de titre suite dans le délai fixé dans la sommation du juge rapporteur.

Les requérants font valoir également que le contenu de leur recours ainsi que leur proposition de décision sollicitée étaient clairs et sans équivoque. Ils s’opposent à l’argument du Gouvernement tiré de l’impact purement théorique de la procédure devant la Cour constitutionnelle, notant que celle-ci pouvait aboutir à l’annulation des décisions rendues par les juridictions inférieures. B. Appréciation de la Cour

La Cour observe d’abord que le libellé du recours introduit par l’avocat des requérants le 8 septembre 1998 était dirigé entre autres contre la décision du tribunal municipal du 16 mai 1997, tandis que les requérants avaient l’intention d’attaquer la décision dudit tribunal datant du 19 mai 1998. L’information correcte figurait néanmoins dans le premier paragraphe du texte du recours et la copie jointe était celle de la décision du 19 mai 1998. Vu la contradiction entre les décisions indiquées dans le libellé et les copies jointes, la Cour constitutionnelle a invité l’avocat des requérants à y remédier en soumettant copie de la décision du 16 mai 1997. En réaction, l’avocat a fait savoir à la juridiction constitutionnelle qu’il avait commis une erreur dans le libellé du recours et que celui-ci était dirigé contre la décision du 19 mai 1998, dont la copie avait été jointe à l’envoi initial. Ayant pris cette rectification pour un nouveau recours, la Cour constitutionnelle l’a rejeté pour tardiveté.

La Cour rappelle que c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne ; son rôle se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Cela est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux de règles procédurales. La réglementation relative aux formalités et délais à observer pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, de la sécurité juridique.

Par ailleurs, le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès constitue un aspect, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment en ce qui concerne les conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation (voir, entre autres, Garcia Manibardo c. Espagne , n o 38695/97, § 36, CEDH 2000-II, et Zvolský et Zvolská c. République tchèque, n o 46129/99, § 47, CEDH 2002 ‑ IX). Néanmoins, les limitations appliquées ne doivent pas restreindre l’accès ouvert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles poursuivent un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé ( Guérin c. France , arrêt du 29 juillet 1998, Recueil 1998-V, § 37).

De l’avis de la Cour, il résulte de ces principes que, si le droit d’exercer un recours est bien entendu soumis à des conditions légales, les tribunaux doivent, en appliquant des règles de procédure, éviter à la fois un excès de formalisme qui porterait atteinte à l’équité de la procédure, et une souplesse excessive qui aboutirait à supprimer les conditions de procédure établies par les lois.

En l’occurrence, la Cour estime que la décision de la Cour constitutionnelle souffre plutôt d’un formalisme excessif. Elle observe que la Cour constitutionnelle, ayant noté que le recours était entaché d’une erreur matérielle, a accordé aux requérants un délai pour y remédier (en les invitant à soumettre la copie de la décision mentionnée sur la page de titre), et que leur avocat a rectifié l’erreur avant la fin de ce délai. L’on ne saurait donc affirmer que cette inexactitude ne pouvait être redressée ultérieurement, comme c’était le cas dans l’affaire Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne invoquée par le Gouvernement défendeur. La Cour estime également qu’il y a lieu de distinguer la nature et le but de la procédure suivie dans cette dernière affaire de celle qui est en cause en l’occurrence. En effet, la procédure faisant l’objet de l’affaire Edificaciones March Gallego S.A. tendait uniquement au règlement sommaire d’une dette reconnue par les intéressés et n’avait pas pour but de décider du bien-fondé de la créance ; ainsi, les délais rigides dont elle s’accompagnait servait exclusivement à accélérer le règlement des montants en cause et l’erreur commise par la société requérante ne pouvait plus être redressée dans les délais impératifs prévus par la loi (§ 36). Dans le cas d’espèce en revanche, il s’agissait d’une procédure devant la juridiction constitutionnelle censée vérifier le respect des droits fondamentaux et de remédier, le cas échéant, aux violations de ceux-ci. Par ailleurs, la Cour considère comme sans pertinence l’argument du Gouvernement concernant la moindre chance de succès du recours constitutionnel des requérants, car il ne lui appartient pas de spéculer sur l’issue éventuelle de la procédure portant sur ce recours.

Enfin, le Gouvernement n’a invoqué aucune raison impérative qui empêchait la Cour constitutionnelle de prendre en compte la rectification effectuée par les requérants dans le délai imparti pour éliminer la contradiction entre la décision indiquée sur la page de titre et la copie soumise. La Cour ne voit pas pour quelle raison il aurait été possible de redresser une faute commise par l’envoi erroné de la copie d’une décision ne faisant pas l’objet du recours, et non pas une erreur dans la mention de la décision figurant uniquement sur la page de titre.

Dès lors, la question posée en l’espèce relève selon la Cour du principe de la sécurité juridique ; il ne s’agit pas d’un simple problème d’interprétation de règles matérielles, mais de l’interprétation d’une exigence procédurale qui a empêché l’examen au fond de l’affaire des requérants, au mépris du droit à une protection effective par les tribunaux (voir, mutatis mutandis , Zvolský et Zvolská c. République tchèque précité, § 51).

Dans ces conditions, la Cour estime que les requérants se sont vu imposer une charge disproportionnée qui rompt le juste équilibre entre, d’une part, le souci légitime d’assurer le respect des conditions formelles pour saisir la juridiction constitutionnelle et, d’autre part, le droit d’accès à cette instance. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

En conséquence, et vu sa conclusion relative à l’article 6, la Cour n’estime pas nécessaire d’examiner l’affaire sur le terrain de l’article 13 de la Convention. III.

Pour ce qui est du dommage matériel, les requérants réclament la somme correspondant à la valeur des immeubles qu’ils cherchaient à se voir restituer, à savoir 3 842 150 CZK (environ 120 431 EUR). Ils demandent le double de cette somme (240 862 EUR) au titre du dommage moral subi.

Le Gouvernement objecte qu’il n’existe aucun lien de causalité entre le dommage matériel allégué par les requérants et la prétendue violation de leur droit d’accès à un tribunal, et que le montant revendiqué au titre du préjudice moral est excessif. Selon le Gouvernement, la constatation de violation constituerait en l’occurrence une satisfaction suffisante.

La Cour estime que la base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le fait que les requérants n’ont pas pu exercer leur droit d’accès à un tribunal, composante du droit à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Elle ne relève aucun lien de causalité entre les préjudices matériel et moral allégués par les requérants et la violation constatée de l’article 6. Elle ne saurait davantage spéculer sur ce qu’eût été l’issue du procès si la Cour constitutionnelle avait examiné et accueilli le recours constitutionnel formé par les requérants. Dès lors, il n’y a pas lieu à indemnisation de ce chef, la Cour étant d’avis que le constat de violation suffit à réparer un éventuel préjudice moral subi par les requérants (voir, mutatis mutandis , Běleš et autres c. République tchèque , n o 47273/99, §§ 76 et 77, CEDH 2002 ‑ IX). B. Frais et dépens

Les requérants demandent 319 435 CZK (10 013 EUR) pour l’ensemble des frais et dépens encourus.

Le Gouvernement estime que la plupart des frais mentionnés n’ont pas été engagés dans la tentative de prévenir ou de corriger la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention. Puisque la Convention aurait été violée par le procédé de la Cour constitutionnelle, le dédommagement ne peut inclure que les frais et dépens engagés devant cette dernière et les frais liés à la procédure devant la Cour.

La Cour rappelle que, lorsqu’elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder aux requérants le remboursement des frais et dépens qu’ils ont engagés devant les juridictions nationales pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation ( Zimmermann et Steiner c. Suisse , arrêt du 13 juillet 1983, série A n o 66, § 36 ; Hertel c. Suisse , arrêt du 25 août 1998, Recueil 1998-VI, § 63). Il faut aussi que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 30, CEDH 1999-V). Compte tenu des éléments en sa possession et statuant en équité, la Cour alloue aux requérants la somme globale de 1 000 EUR pour leurs frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.