AFFAIRE KRÁLÍČEK c. REPUBLIQUE TCHEQUE

AFFAIRE KRÁLÍČEK c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2004)

A DOUA SECȚIUNEA CAUZA KRÁLÍČEK c. REPUBLICA CEHĂ (solicitarea nr. 50248/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 29 iunie 2004 DEFINIF 29/09/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În lac în cauza Kráíček c. Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych mei Thomassen, Municipaloni, judecători și domnul T.L. Early, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 iunie 2004, Rend la hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 50248/99) îndreptată împotriva Republicii Cehe și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Miroslav Králíček ( J. Provazník, avocat în baroul ceh. Guvernul ceh este reprezentat de agentul său, dl V. Schorm. La 5 noiembrie 2002, a doua secțiune a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice guvernului motivul întemeiat pe durata procedurii. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. La 31 iulie 1992, reclamantul a depus o cerere de restituire a mai multor bunuri imobile aflate în proprietatea Hylváty, al cărei bunic fusese deposedat după 1948. 229/1991 pe proprietatea funciară, reclamantul a solicitat de la aceeași autoritate restituirea unui teren și a clădirii construite pe acesta. La 31 mai 1994, biroul funciar desemnează un expert în vederea evaluării prețului clădirii menționate anterior. În iunie 1994, părțile au informat biroul că nu va fi încheiat niciun acord de restituire; prin urmare, în conformitate cu art. 9 4 din Legea nr. 229/1991 a solicitat organismului administrativ să soluționeze fondul cauzei. La 9 iunie 1994, autoritatea competentă a statuat că reclamantul era proprietarul anumitor clădiri revendicate și a amânat restul cererilor sale (inclusiv cea din 23 august 1993), în vederea soluționării întrebării preliminare referitoare la dispozițiile legale care trebuie aplicate în speță. 10. La 24 august 1995, biroul funciar a primit, printre altele, cererea reclamantului prezentată la 23 august 1993. La 27 septembrie 1995, persoana aflată în posesia bunurilor în litigiu a formulat o cale de atac împotriva acestei decizii; biroul funciar și reclamantul SHIOy au prezentat în octombrie și, respectiv, noiembrie 1995. 11. La 26 iunie 1996, Tribunalul Regional (krajský soud) De la Hradec Králové a suspendat procedura prin transmiterea cauzei către Ministerul Agriculturii, competent să decidă cu privire la recursul împotriva deciziei biroului funciar. 12. Prin decizia sa din 14 noiembrie 1996, Ministerul Agriculturii a anulat decizia din 24 august 1995 în partea sa privind cererea făcută de solicitant la 23 august 1993 și a trimis cauza la biroul din care face parte. Partea rămasă a deciziei atacate a fost anulată de Tribunalul Regional la 1 iulie 1997 13. La 5 ianuarie 1998, biroul funciar a decis că reclamantul deținea toate bunurile revendicate prin cererile sale din 31 iulie 1992 și 23 august 1993. 14. La 5 iunie 1998, instanța regională a anulat decizia din 5 ianuarie 1998, prin care a retrimis cauza autorității administrative. Acesta a arătat că biroul funciar și-a depășit competențele, care au decis în cauza în pofida existenței între reclamant și persoana aflată în posesia bunurilor litigiilor patrimoniale care trebuiau să fie soluționate de o instanță judecătorească. (Într-adevăr, o procedură de compensare, intentată de reclamant din cauza deprecierii bunurilor aflate în posesia pârâtului, era pendinte în fața Tribunalului de District (okresní soud) al Hradek Králové din 1995.) Tribunalul nota, de asemenea, că biroul funciar urma să fie obligat în procedura ulterioară prin avizul juridic în cauza în cauză de către tribunalul de district. 15. La 17 iunie 1998, reclamantul a atacat hotărârea din 5 iunie 1998 printr-o acțiune constituțională (ústavní stížnost), invocând dreptul său la protecție judiciară. 16. La 4 noiembrie 1998, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a declarat recursul inadmisibil, susținând că pretențiile reclamantului față de persoana aflată în posesia bunurilor continuau să facă obiectul unor proceduri judiciare. În aceste condiții, având în vedere lipsa unei decizii definitive în cauza respectivă, instanța constituțională consideră că reclamantul nu a epuizat încă căile de atac disponibile. 17. La 26 aprilie 1999, reclamantul s-a plâns Curții Constituționale de inactivitatea biroului funciar. La 7 septembrie 1999, acțiunea sa a fost respinsă pentru lipsa vădită a temeiului, instanța subliniind că continuarea procedurii în litigiu depindea de la sfârșitul procedurii în fața tribunalului de district aflat în desfășurare. 18. Se pare că procedura de compensare s-a încheiat printr-o hotărâre a Tribunalului de District din 6 noiembrie 2002, favorabilă reclamantului și a trecut în forță de lucru judecat la 19 februarie 2003. Potrivit guvernului, această hotărâre a fost a treia hotărâre pronunțată în litigiu de tribunalul de district după anularea celor două hotărâri anterioare ale sale de către Tribunalul Regional 19. Pe de altă parte, procedura în fața biroului funciar rămâne în curs de desfășurare. La 10 iulie 2003, acesta din urmă a adresat reclamantului o scrisoare, în care nu putea să se pronunțe asupra fondului cauzei, în măsura în care bunurile în cauză fuseseră deja prezentate reclamantului în temeiul hotărârii din 6 iulie 2003 În noiembrie 2002, a fost invitat să se pronunțe cu privire la acest aspect; la 27 august 2003, el a anunțat biroul că nu a avut de făcut o propunere procedurală. În ceea ce privește VIOLAȚIA ALLEGUĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE 20. Reclamantul a afirmat că durata procedurii inițiate la 23 august 1993 nu a respectat principiul în termen rezonabil, conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 21. În ceea ce privește începutul perioadei care urmează să fie luată în considerare de Curte, guvernul este de părere că mai exact, la 27 septembrie 1995, s-a născut ziua în care pârâtul a formulat o acțiune împotriva deciziei biroului din 24 august 1995. 23. Curtea reamintește că, în materie civilă, termenul care trebuie verificat cu privire la caracterul rezonabil poate începe să curgă înainte chiar de sesizarea instanței pe care reclamantul o invită să soluționeze contestația. 24. În cazul de față, litigiul cuprinde o procedură judiciară inițiată după o procedură administrativă, întrucât reclamantul nu a putut sesiza instanța competentă înainte de a fi solicitat examinarea cererii sale de către autoritatea administrativă. Perioada în care se aplică art. 6 alineatul (1) se referă, prin urmare, la ansamblul procedurii în cauză, al cărei punct de plecare este necesar. Luând în considerare art. 9 alineatul (9) din Legea nr. 229/1991, Curtea consideră că contestația s-a născut în momentul în care autoritatea competentă a fost obligată să se pronunțe asupra unui obiect concret și precis, în loc de un acord de restituire sau dreptul de proprietate al reclamantului. Întrucât, în iunie 1994 (a se vedea § 8), părțile au informat biroul cu privire la eșecul negocierilor lor privind un eventual acord de restituire, Curtea consideră că obiectul procedurii în litigiu trebuia să fie cunoscut de biroul funciar cel târziu la acea dată (a se vedea mutatis mutandis Schmidtová c. Republica Cehă 48568/99, § 55 și 56, 22 iulie 2003 cel târziu la acea dată (a se vedea mutatis mutandis Schmidtová c. Republica Cehă 48568/99, § 55 și 56, 22 iulie 2003). 25. Apoi, Curtea arată că, în conformitate cu decizia Tribunalului Regional din 5 iunie 1998, biroul funciar trebuia, pentru a se pronuna, să aștepte hotărârea Tribunalului de District pronunțată în cadrul unei proceduri privind un alt litigiu patrimonial între părți ; angajată în 1995, aceasta sa încheiat în noiembrie 2002. Prin urmare, ca și cum ar fi vorba de o întrebare preliminară, perioada care trebuie luată în considerare include durata celor două proceduri (a se vedea mutatis mutandis Ruiz-Mateos c. Spania, Hotărârea din 23 iunie 1993, seria A n 262, § 37 26). În aceste circumstanțe, Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început cel târziu în iunie 1994 și nu a încetat încă ; prin urmare, procedura în litigiu este în curs de desfășurare de aproape 10 ani. Cu privire la admisibilitate 27. Guvernul ridică o excepție de neobosire a căilor de atac interne, care face trimitere la faptul că Curtea Constituțională a declarat inadmisibilă acțiunea constituțională a reclamantului. În plus, acesta constată că, în procedura de compensare a deprecierii bunurilor revendicate, reclamantul a omis să utilizeze căile de atac pentru accelerarea procedurii sau pentru a obține despăgubiri pentru întârzierile constatate. 28. Reclamantul se opune, susținând că, în procedura care este la originea prezentei cereri (ceea ce nu este cazul procedurii de compensare), a introdus efectiv o cale de atac constituțională și a declarat că, în orice caz, nu există nicio cale de atac în dreptul ceh care să poată remedia durata procedurii. 29. Curtea reamintește că a respins deja o excepție similară în cauza Hartman c. Republica Cehă 53341/99, § 55-69, CEDH 2003 VIII. Comisia nu a primit niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge această excepție. 30. Curtea constată în cele din urmă că acest .. ..................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Guvernul observă raportul dintre procedura în litigiu și cea în despăgubire, care se referea la faptul că era necesar să se soluționeze mai întâi problema unei eventuale creanțe care aduce beneficii reclamantului. El observă că procedura de restituire s-a deturnat de la 27 septembrie 1995 la 1 iulie 1997 și de la 25 februarie 1998 până la 5 iunie 1998, și anume că, în cursul acestor perioade landuri a fost examinată de două ori de către instanță și o dată de către Ministerul Agriculturii. În opinia sa, această lungime nu poate fi considerată excesivă, având în vedere în special De asemenea, guvernul reamintește că, atunci când o instanță anulează hotărârea pronunțată de o autoritate administrativă, aceasta trebuie să efectueze o nouă examinare a probelor în vederea luării unei noi decizii. 32. Guvernul susține, în special, că cauza se referă la mai multe bunuri aflate în posesia unui număr mare de persoane și că biroul a emis nu mai puțin de douăzeci și o decizie, care impuneau elaborarea prealabilă a rapoartelor de expertiză și căutarea multor dovezi documentare. În continuare, Comitetul consideră că durata procedurii poate fi atribuită într-o anumită măsură părților în cauză; el subliniază în acest sens că reclamantul nu a depus suficiente eforturi pentru a accelera procedura de compensare, al cărei rezultat era condiționat la sfârșitul procedurii în litigiu. În ceea ce privește comportamentul autorităților naționale, guvernul arată că au intervenit trei organisme în cauză și că eforturile lor de a examina cauza cât mai curând posibil au fost împiedicate de numeroase dificultăți obiective. 33. Reclamantul se referă la teza guvernului, susținând că durata de 10 ani nu poate fi considerată rezonabilă. De asemenea, acesta reamintește că procedura de compensare nu face obiectul cererii sale. L Õ susține că autoritățile rămân inactive din iunie 1998, deoarece, în opinia sa, vina este cauzată în special de decizia contradictorie a instanței regionale din 5 iunie 1998. 34. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de domeniul de aplicare al litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII Hartman c. Republica Cehă 53341/99, § 73, CEDO 2003 VIII). 35. Curtea consideră că Õ cauza nu prezenta nicio dificultate specială și că nu se poate reproșa părților că și-au exercitat dreptul de a introduce căi de atac. În opinia sa, comportamentul acestora nu poate explica durata generală a procedurii în litigiu, în timp ce comportamentul autorităților judiciare nu este lipsit de critică. Chiar dacă s-a ținut seama de faptul că rezultatul procedurii în litigiu depindea de avizul Tribunalului Districtual din cadrul procedurii de compensare desfășurate în fața acestuia (a se vedea § 25), se constată că un termen de mai mult de 10 ani pare excesiv pentru acest tip de afaceri. Mai mult decât atât, în afară de numărul de hotărâri pronunțate, nu există nicio explicație cu privire la durata procedurii de compensare, care era de aproximativ șapte ani. 36. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că cauza reclamantului nu a fost audiată într-un termen rezonabil. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că sunt imprecise consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 2 068 076 coroane cehe (CZK), adică aproximativ 65 557 EUR (EUR), în ceea ce privește prejudiciul material; această sumă ar corespunde, printre altele, lipsei de câștig, care rezultă din faptul că reclamantul nu putea exploata bunurile revendicate și solicită, de asemenea, 500 000 CZK (aproximativ 15 850 EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit 39. Obiectivul că lipsa de câștig calculată de reclamant nu este decât hipotetică, guvernul consideră că presupusa încălcare a convenției nu a provocat nici o pagubă materială; el contestă, de asemenea, legătura de cauzalitate dintre pretinsul prejudiciu moral și această încălcare a convenției și observă că realitatea sumei sale, care este, în opinia sa, exagerată, nu a fost dovedită. 40. Curtea amintește că constatarea încălcării convenției la care a ajuns rezultă exclusiv dintr-o necunoaștere a dreptului reclamantului de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil. În aceste circumstanțe, aceasta nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere (a se vedea mutatis mutandis Schmidtová c. Republica Cehă 48568/99, § 79, 22 iulie 2003).În schimb, Curtea admite că durata procedurii în litigiu a cauzat reclamantului un anumit prejudiciu moral. Prin urmare, având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență și hotărând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din convenție, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 5 000 EUR pentru prejudiciul moral. Cheltuielile și cheltuielile de judecată 41. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin aceste motive, Curtea, la L 000 EUR (cinci mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, iar această sumă trebuie convertită în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului; de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 29 iunie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE KRÁLÍČEK c. RÉPUBLIQUE TCHÈQUE

(Requête n

o

50248/99)

ARRÊT

STRASBOURG

29 juin 2004

DÉFINITIF

29/09/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Králíček c. République tchèque,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

mes

W.

Thomassen,

A.

Mularoni,

juges

,

et de M.

T.L. Early,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 juin 2004,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

50248/99) dirigée contre la République tchèque et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Miroslav Králíček («

le requérant

»), a saisi la Cour le 13 avril 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

J. Provazník, avocat au barreau tchèque. Le gouvernement tchèque («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. V. Schorm.

3.

Le 5 novembre 2002, la deuxième section a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré de la durée de la procédure. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

EN FAIT

4.

Le requérant est né en 1928 et réside à Prague.

5.

Le 31 juillet 1992, le requérant soumit au bureau foncier auprès de l’office de district

(pozemkový úřad okresního úřadu)

d’Ústí nad Orlicí une demande de restitution de plusieurs biens immeubles sis à Hylváty, dont son grand-père avait été dépossédé après 1948.

6.

Le 23 août 1993, s’appuyant sur l’article 11 § 7 de la loi n

o

229/1991 sur la propriété foncière, le requérant demanda auprès de la même autorité la restitution d’un terrain et du bâtiment construit dessus.

7.

Le 31 mai 1994, le bureau foncier désigna un expert afin d’évaluer le prix du bâtiment susmentionné.

8.

En juin 1994, les parties informèrent le bureau foncier qu’aucun accord de restitution ne serait conclu

; dès lors, conformément à l’article

9 §

4 de la loi n

o

229/1991, il incombait à l’organe administratif de trancher le fond de l’affaire.

9.

Le 9 juin 1994, l’autorité compétente statua que le requérant était propriétaire de certains immeubles revendiqués

et ajourna le restant de ses demandes (dont celle du 23 août 1993), en vue de trancher la question préjudicielle portant sur les dispositions légales à appliquer en l’espèce.

10.

Le 24 août 1995, le bureau foncier accueillit, entre autres, la demande du requérant présentée le 23 août 1993. Le 27 septembre 1995, la personne en possession des biens litigieux forma un recours contre cette décision ; le bureau foncier et le requérant s’y prononcèrent respectivement en octobre et novembre 1995.

11.

Le 26 juin 1996, le tribunal régional

(krajský soud)

de Hradec Králové suspendit la procédure en transmettant l’affaire au ministère de l’Agriculture, compétent pour décider sur le recours contre la décision du bureau foncier.

12.

Par sa décision du 14 novembre 1996, le ministère de l’Agriculture annula la décision du 24 août 1995 dans sa partie concernant la demande faite par le requérant le 23 août 1993, et renvoya l’affaire au bureau foncier. La partie restante de la décision attaquée fut annulée par le tribunal régional le 1

er

juillet 1997.

13.

Le 5 janvier 1998, le bureau foncier décida que le requérant était propriétaire de tous les biens revendiqués par ses demandes des 31

juillet 1992 et 23 août 1993.

14.

Le 5 juin 1998, le tribunal régional annula la décision du 5

janvier 1998, renvoyant l’affaire à l’autorité administrative. Il releva que le bureau foncier avait outrepassé ses compétences, ayant décidé dans l’affaire malgré l’existence entre le requérant et la personne en possession des biens des litiges patrimoniaux qui devaient être tranchés par un tribunal. (En effet, une procédure en compensation, intentée par le requérant en raison de la dépréciation des biens en possession du défendeur, était pendante devant le tribunal de district

(okresní soud)

de Hradec Králové depuis 1995.) Le tribunal nota également que le bureau foncier serait lié dans la procédure ultérieure par l’avis juridique énoncé en l’affaire par le tribunal de district.

15.

Le 17 juin 1998, le requérant attaqua le jugement du 5 juin 1998 par un recours constitutionnel

(ústavní stížnost)

, invoquant son droit à la protection judiciaire.

16.

Le 4 novembre 1998, la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

déclara le recours non admissible, relevant que les prétentions du requérant auprès de la personne en possession des biens continuaient à faire l’objet de procédures judiciaires. Dans ces conditions, vu l’absence d’une décision définitive en l’affaire, la juridiction constitutionnelle estima que le requérant n’avait pas encore épuisé les voies de recours disponibles.

17.

Le 26 avril 1999, le requérant se plaignit auprès de la Cour constitutionnelle de l’inactivité du bureau foncier. Le 7 septembre 1999, son recours fut rejeté pour défaut manifeste de fondement, la cour ayant relevé que la suite de la procédure litigieuse dépendait de l’issue de la procédure devant le tribunal de district qui était en cours.

18.

Il semble que la procédure en compensation se soit terminée par un jugement du tribunal de district du 6 novembre 2002, favorable au requérant et passé en force de chose jugée le 19 février 2003. Selon le Gouvernement, ce jugement a été le troisième rendu dans l’affaire par le tribunal de district après que ses deux jugements précédents avaient été annulés par le tribunal régional.

19.

En revanche, la procédure devant le bureau foncier reste pendante. Le 10 juillet 2003, ce dernier adressa au requérant une lettre, l’informant qu’il ne pouvait pas statuer sur le fond de l’affaire dans la mesure où les biens litigieux avaient déjà été remis au requérant en vertu du jugement du 6

novembre 2002, et qu’il ne lui restait qu’à éteindre la procédure. Le requérant fut invité à se prononcer sur ce point

; le 27 août 2003, il fit savoir au bureau foncier qu’il n’avait pas de proposition procédurale à faire.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

20.

Le requérant allègue que la durée de la procédure engagée le 23

août

1993 a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

21.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

22.

Quant au début de la période à considérer par la Cour, le Gouvernement est d’avis que la «

contestation

» n’est née que le 27

septembre 1995, jour où la partie défenderesse a formé un recours contre la décision du bureau foncier du 24 août 1995.

23.

La Cour rappelle qu’en matière civile, le délai dont il convient de contrôler le caractère raisonnable peut commencer à courir avant même la saisine du tribunal que le demandeur invite à trancher la contestation.

24.

En l’espèce, le litige comporte une procédure judiciaire entamée après une procédure administrative, le requérant n’ayant pas pu saisir le tribunal compétent avant d’avoir fait examiner sa demande par l’autorité administrative. La période durant laquelle s’applique l’article 6 § 1 couvre donc l’ensemble de la procédure en cause, dont il est nécessaire de déterminer le point de départ. Prenant en compte l’article 9 § 9 de la loi n

o

229/1991, la Cour considère que la contestation est née au moment où l’autorité compétente a été amenée à statuer sur un objet concret et précis, en l’occurrence un accord de restitution ou le droit de propriété du requérant. Étant donné que c’est en juin 1994 (voir § 8) que les parties ont informé le bureau foncier de l’échec de leurs négociations portant sur un éventuel accord de restitution, la Cour estime que l’objet de la procédure litigieuse devait être connu du bureau foncier au plus tard à cette époque (voir,

mutatis mutandis

,

Schmidtová c.

République tchèque

,

n

o

48568/99, §§

55 et 56, 22

juillet 2003

;

Koliha c. République tchèque

(déc.), n

o

52863/99, 6

avril 2004).

25.

Puis, la Cour relève que, selon la décision du tribunal régional du 5

juin 1998, le bureau foncier devait, pour se prononcer, attendre la décision du tribunal de district rendue dans le cadre d’une procédure portant sur un autre litige patrimonial entre les parties

; engagée en 1995, celle-ci s’est terminée en novembre 2002. Partant, comme il s’agissait d’une sorte de question préjudicielle, la période à considérer englobe la durée des deux procédures (voir,

mutatis mutandis

,

Ruiz-Mateos c.

Espagne

, arrêt du 23

juin 1993, série

A n

o

262, §

37).

26.

Dans ces circonstances, la Cour observe que la période à considérer a débuté au plus tard en juin 1994 et n’a pas encore pris fin

; la procédure litigieuse est donc pendante depuis presque dix ans.

A.

Sur la recevabilité

27.

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes, relevant que la Cour constitutionnelle a déclaré non admissible le recours constitutionnel du requérant. Il note par ailleurs que dans la procédure en compensation de la dépréciation des biens revendiqués, le requérant a omis d’utiliser les recours destinés à accélérer la procédure ou obtenir un dédommagement pour les retards constatés.

28.

Le requérant s’y oppose, faisant valoir que dans la procédure qui est à l’origine de la présente requête (ce qui n’est pas le cas de la procédure en compensation), il a effectivement introduit un recours constitutionnel. Il allègue qu’en tout état de cause, il n’existe en droit tchèque aucun recours susceptible de remédier à la durée de la procédure.

29.

La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté une exception semblable dans l’affaire

Hartman c.

République tchèque

(n

o

53341/99, §

55-69, CEDH 2003

‑

VIII). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc cette exception.

30.

La Cour constate enfin que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

31.

Le Gouvernement fait observer le rapport entre la procédure litigieuse et celle en compensation, relevant qu’il était nécessaire de résoudre d’abord la question d’une éventuelle créance profitant au requérant. Il note que la procédure en restitution se déroula du 27

septembre

1995 au 1

er

juillet 1997 et du 25 février 1998 au 5 juin 1998, et qu’au cours de ces périodes l’affaire a été examinée deux fois par le tribunal et une fois par le ministère de l’Agriculture. Selon lui, cette longueur ne saurait être considérée comme excessive, eu égard notamment à

la complexité de l’affaire et au comportement des parties. Le Gouvernement rappelle également que, lorsqu’un tribunal annule la décision rendue par une autorité administrative, celle-ci doit procéder à un nouvel examen des preuves en vue de rendre une nouvelle décision.

32.

Le Gouvernement soutient en particulier que l’affaire concernait plusieurs biens qui se trouvaient en possession d’un grand nombre de personnes, et que le bureau foncier n’a rendu pas moins de vingt et une décisions, lesquelles exigeaient l’élaboration préalable des rapports d’expertise et la recherche de nombreuses preuves documentaires. Il estime ensuite que la durée de la procédure peut, dans une certaine mesure, être imputée aux parties mêmes

; il souligne à cet égard que le requérant n’a pas déployé d’efforts suffisants afin de faire accélérer la procédure en compensation, dont le résultat conditionnait l’issue de la procédure litigieuse. Quant au comportement des autorités nationales, le Gouvernement relève que trois organes sont intervenus dans l’affaire et que leurs efforts pour examiner la cause le plus rapidement possible ont été entravés par de nombreuses difficultés objectives.

33.

Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement, alléguant que la durée de dix ans ne saurait être tenue pour raisonnable. Il rappelle par ailleurs que la procédure en compensation ne fait pas l’objet de sa requête. L’intéressé soutient que les autorités restent inactives depuis juin 1998, la faute étant, selon lui, imputable notamment à la décision contradictoire du tribunal régional datant du 5 juin 1998.

34.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes, ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII

;

Hartman c.

République tchèque

,

n

o

53341/99, §

73, CEDH 2003

‑

VIII).

35.

La Cour considère que l’affaire ne présentait pas de difficulté particulière et que l’on ne saurait reprocher aux parties d’avoir usé de leur droit d’introduire des recours. Selon elle, le comportement de celles-ci ne saurait expliquer la durée globale de la procédure litigieuse, tandis que le comportement des autorités judiciaires n’est quant à lui pas exempt de critique. Même en prenant en compte que l’issue de la procédure litigieuse dépendait de l’avis énoncé par le tribunal de district dans la procédure en compensation menée devant lui (voir § 25), force est de constater qu’un délai de plus de dix ans paraît excessif pour ce type d’affaires. De surcroît, le Gouvernement n’a fourni, à part le nombre de décisions rendues, aucune explication quant à la durée de la procédure en compensation, qui était de sept ans environ.

36.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la cause du requérant n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

37.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

38.

Le requérant réclame 2

068

076 couronnes tchèques (CZK), à savoir environ 65

557 euros (EUR), au titre du préjudice matériel

; cette somme correspondrait notamment au manque à gagner, résultant du fait que le requérant ne pouvait pas exploiter les biens revendiqués.

Il demande également 500

000 CZK (environ 15 850 EUR) au titre du dommage moral qu’il aurait subi.

39.

Objectant que le manque à gagner calculé par le requérant n’est qu’hypothétique, le Gouvernement estime que la prétendue violation de la Convention n’a entraîné aucun dommage matériel. Il conteste également le lien de causalité entre le préjudice moral allégué et ladite violation de la Convention et note que la réalité de son montant, qui est selon lui exagéré, n’a pas été prouvé.

40.

La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle est parvenue résulte exclusivement d’une méconnaissance du droit du requérant à voir sa cause entendue dans un «

délai raisonnable

». Dans ces circonstances, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, et rejette cette demande (voir,

mutatis mutandis

,

Schmidtová c.

République tchèque

,

n

o

48568/99, §

79, 22

juillet 2003).

La Cour admet en revanche que la durée de la procédure litigieuse a

causé au requérant un certain tort moral. Dès lors, compte tenu des critères consacrés par sa jurisprudence et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 5

000

EUR au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

41.

Le requérant ne demande pas le remboursement des frais et dépens. La Cour estime qu’il n’est donc pas nécessaire de statuer sur ce point.

C.

Intérêts moratoires

42.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

le restant de la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à

compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à

l’article

44

§

2 de la Convention, 5

000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, et que cette somme est à convertir dans la monnaie nationale de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

29 juin 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

T.L. Early

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président