SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL HRADECK. c. REPUBLICA CEHĂ (solicitarea nr. 76802/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 5 octombrie 2004 DEFINITIVF 02/02/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Hradeckýc. Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych mei Thomassen, Mularoni, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 21 octombrie 2003 și 14 septembrie 2004, Rend hotărârea adoptată aici, adoptată la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 76802/01) îndreptată împotriva Republicii Cehe și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Josef Hradeck V. Horčík, avocat în barou ceh. Guvernul ceh (adică, ceh) este reprezentat de agentul său, dl V. Schorm. Reclamantul s-a plâns în special de durata excesivă a procedurii penale împotriva sa și de lipsa unei căi de atac efective care ar putea fi remediate. Cererea a fost atribuită celei de a doua secțiuni a Curții (art. 52) 1 din Regulamentul de procedură al Curții. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 21 octombrie 2003, camera a declarat cererea admisibilă. Părțile nu au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură], iar camera a decis că nu este necesară desfășurarea unei ședințe [art. 59 alineatul (3) din Regulamentul de procedură]. A doua zi, a fost pus în arest provizoriu în temeiul unei hotărâri a Tribunalului raional (obvodní soud) din Praga 10. Acuzarea sa a fost respinsă de tribunalul municipal (městský soud) din Praga la 12 octombrie 1995. În octombrie și noiembrie 1995 au avut loc numeroase interogatorii și acte de cercetare. 10. După ședința reclamantului din 21 ianuarie 1996, acuzația sa a fost extinsă la alte infracțiuni, iar anchetatorul a auzit mai multe martori și a ordonat elaborarea unei expertize în grafologie. 11. La 26 martie 1996, tribunalul municipal a decis să prelungească detenția reclamantului până la 26 iulie 1996 12. La 2 aprilie 1996, Parchetul Superior din Praga, sesizat cu o acțiune formulată de coinculpatul reclamantului, a recunoscut că anchetarea cazului suferea de întârzieri și l-a avertizat pe anchetatorul în cauză. 13. La 9 aprilie 1996, 4 și 28 mai 1996, reclamantul a solicitat în zadar eliberarea sa. 14. În iunie 1996, Parchetul municipal a constatat că instrucțiunile au avut loc între martie și mai 1996. 15. La 27 iunie 1996, reclamantul a denunțat Curții Constituționale (Ústavní soud) absența unor motive plauzibile pentru detenție. Plângerea sa a fost respinsă la 20 august 1996, în lipsa prezentării de către un avocat. 16. La 15 august 1996, directorul unei autorități de anchetă a informat reclamantul că plângerea sa din 16 iulie 1996 cu privire la întârzierile anchetei a fost justificată și că un alt investigator a fost responsabil de acest caz. 17. Între august și octombrie 1996, anchetatorul a continuat să audieze martori și să adune probe. 18. La 10 septembrie 1996, investigatorul a solicitat prelungirea detenției reclamantului. Tribunalul raional i-a primit cererea la 27 septembrie 1996; recursul reclamantului a fost respins de tribunalul municipal la 1 octombrie 1996 19. Ulterior, unii martori au fost interogați și s-au confruntat cu reclamantul, iar părțile civile au fost invitate să specifice prejudiciile suferite. Recurgența la recurs a reclamantului care a atacat conduita investigatorului a fost respinsă. 20. La 6 decembrie 1996, Ministerul Justiției sesizat cu o plângere a reclamantului a considerat că ancheta cazului nu mai suferea de întârzieri. După ședința reclamantului la 12 decembrie 1996, anchetatorul a propus Parchetului Municipal să-l elibereze. La 16 decembrie 1996, Parchetul a decis să extindă reclamantul. 22. Între decembrie 1996 și aprilie 1997, numeroase acțiuni introduse de unul dintre coinculpații reclamantului au fost examinate și interogările au continuat. 23. La 28 iulie 1997, reclamantul și coincriminatorii săi au fost acuzați în mod oficial de fraudă și falsificare în scris. 24. La 31 octombrie 1997, procurorul municipal a recunoscut că instruirea a avut loc în perioade de inactivitate. 25. Întrucât ședința publică din 9 martie 1998 a fost amânată din cauza lipsei unuia dintre inculpați, aceasta a continuat între 1 martie 1998 și 5 iunie 1998. Cea din 15 și 16 iunie 1998 a fost suspendată din cauza absenței anumitor martori pe care părțile doreau să-i interogheze și a continuat între 24 și 28 august 1998. Au fost amânate audierile stabilite la 6 ianuarie și 3 mai 1999 din cauza absenței judecătorilor. 26. La 18 iunie 1999, președintele camerei a fost recuzat pentru examinarea cazului, iar în urma acțiunilor inculpaților, această decizie a fost anulată, la 30 august 1999, de către Înalta Curte (vrchní soud) din Praga, care a ordonat tribunalului municipal să continue procedura. 27. Următoarea ședință, la care au fost audiați mai mulți martori, a avut loc la 15 și 16 noiembrie 1999; aceasta a fost amânată pentru a-i interoga pe cei care nu au fost prezenți. Această situație se va repeta la 13 decembrie 1999. 28. La 22 decembrie 1999, Curtea Constituțională a respins, din lipsă evidentă, acțiunea constituțională a reclamantului din 27 decembrie 1999. Septembrie 1999, care se referea la inactivitatea tribunalelor inferioare. 29. După o audiere ținută la 21 februarie 2000, cea din 16 martie 2000 a fost suspendată pentru audierea martorilor care nu se prezentaseră, la fel s-a întâmplat și în 10 mai și 19 iunie 2000. 30. Ședința prevăzută la 14 și 15 septembrie 2000 a fost anulată pe motiv că președintele Camerei H. fusese temporar eliberat din funcție. La 9 martie 2001, cazul a fost atribuit unui nou judecător A. care a stabilit o audiere la 10 mai 2001. 31. Pe 10 mai, pe 13, 14 și 15 iunie, precum și pe 19 și 29 iunie 2001, au avut loc audieri pentru audierea martorilor și examinarea probelor. La 12 iulie și 6 august 2001, procedura a continuat cu pledoariile părților. 32. La 6 august 2001, tribunalul municipal și-a dat verdictul prin care l-a recunoscut pe reclamant și pe colegii săi acuzați de fraudă și i-a condamnat la închisoare și la plata despăgubirilor. Toți cei interesați au făcut apel; cel al reclamantului a fost notificat Tribunalului Municipal la 11 septembrie 2001 și Înaltei Curți la septembrie 2001. 33. La 23 ianuarie 2002, Curtea Supremă a ținut o audiere publică la sfârșitul căreia a reformat hotărârea din 6 august 2001 în partea sa privind pedeapsa aplicată condamnaților. 34. La 29 martie 2002, reclamantul a solicitat suspendarea executării pedepsei sale. La 2 aprilie 2002, acesta a luat măsuri în casație. 35. La 9 aprilie 2002, președintele Camerei A. a fost recuzat de examinarea cauzei, pe motiv că a decis să dețină părțile interesate în etapa anchetei preliminare. 36. La 3 iulie 2002, Curtea Supremă (Nejvyší soud) , instanța de Casație, a modificat valoarea daunelor și a dobânzilor care trebuiau plătite de solicitant și și-a respins recursul pentru surplus. 37. La 4 aprilie 2003, Tribunalul Municipal din Praga a respins recursul reclamantului la revizuirea procedurii penale, din cauza lipsei unui motiv relevant. 38. La 16 decembrie 2003, Curtea Constituțională a declarat în mod evident că acțiunea constituțională formulată de persoana în cauză împotriva hotărârii Curții Supreme, în care acesta se plângea, printre altele, de echitatea și durata procedurii. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în hotărâre. Hartman c. Republica Cehă (53341/99, § 43-51, CEDO 2003-VIII). ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIA 39. Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un interval de timp rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 40. Guvernul se opune acestei tezei. 41. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 26 septembrie 1995, data la care reclamantul a fost acuzat și s-a încheiat la 16 decembrie 2003 prin decizia Curții Constituționale și, prin urmare, a durat opt ani și aproape trei luni, inclusiv patru instanțe. Guvernul susține că a fost vorba despre un caz foarte complex care implică mai mulți suspecți și care necesită strângerea mai multor dovezi, inclusiv interogarea a o sută de martori, iar ritmul procedurii ar fi fost împiedicat de comportamentul acuzaților și de necompararea martorilor convocați. Guvernul reamintește, de asemenea, că comportamentul reclamantului, care beneficia în mod regulat de drepturile sale de procedură, este un factor obiectiv care nu poate fi imputat statului. În ceea ce privește comportamentul autorităților competente, guvernul observă mai întâi că acestea se străduiau să stabilească în mod corespunzător situația faptelor. În timp ce admite că unele întârzieri au fost constatate în etapa de instruire, consideră că schimbarea investigatorului a adus o redresare acestei situații, astfel încât durata de numai doi ani în ceea ce privește instruirea preliminară nu poate fi considerată ca fiind excesivă. În cele din urmă, guvernul observă că desfășurarea procedurii în fața Tribunalului Municipal a fost marcată de procedura disciplinară împotriva președintelui camerei, a cărei încheiere trebuia să fie așteptată. 43. Reclamantul contestă complexitatea cazului, susținând că acuzația și sentința condamnatorie se bazau numai pe facturile prezentate de părțile civile, denunțând durata anchetei și consideră că numeroase acte de cercetare au fost inutile sau efectuate cu întârziere. Reclamantul susține, de asemenea, că Tribunalul Municipal nu și-a exercitat niciodată competențele pentru a obliga martorii să depună mărturie. 2.Evaluarea Curții 44. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru persoana în cauză (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII; Hartman c. Republica Cehă, n 53341/99, § 73, CEDO 2003 VIII). 45. Curtea ia notă de faptul că procedura în cauză a durat opt ani și aproximativ trei luni, faza de instruire preliminară a durat aproape doi ani și că reclamantul a fost deținut timp de mai mult de un an și două luni. Deși recunoaște o anumită complexitate a cazului, Comisia constată că autoritățile competente au constatat întârzieri în activitatea investigatorului și că instanța municipală a luat patru ani pentru a se pronunța în primă instanță. În plus, din fapte reiese că audierile în fața Tribunalului Municipal au fost adesea amânate din cauza necompaniei martorilor convocați sau din motive legate de judecători, fapt pe care nu îl putem pune în sarcina reclamantului. În această privință, Curtea subscrie la argumentul reclamantului potrivit căruia instanța nu și-a îndeplinit obligația de a asigura prezentarea martorilor. 47. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate și având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența sa, Curtea concluzionează că durata procedurii în ansamblul său a depășit un termen rezonabil care a dus la încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIA 48. Reclamantul se plânge că nu a dispus de o cale de atac eficientă care să poată remedia durata procedurii. În acest sens, invocă art. 13 din convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 49. Curtea ia notă de faptul că a tratat deja cazuri care ridică probleme similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului din convenție (Hartman c. Republica Cehă, citată anterior, §§ 81-84). 50. Comisia consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Într-adevăr, acțiunea ierarhică, acțiunea constituțională și acțiunea întemeiată pe Legea nr. 82/1998 nu pot fi considerate acțiuni efective prin care reclamantul ar fi putut contesta durata procedurii în litigiu. 51. Prin urmare, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 52. În temeiul articolului 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Cu toate acestea, acesta susține că a trebuit să pună capăt activității întreprinderii sale, neputând solicita executarea creanțelor sale în străinătate și că nu mai are locuințe sau mijloace financiare. În ceea ce privește prejudiciul moral, reclamantul observă că căsătoria sa s-a încheiat printr-un divorț pronunțat în mai 2003 și că s-a confruntat cu o incertitudine stresantă în așteptarea rezultatului procedurii penale. 54. Guvernul consideră că reclamantul nu are dreptul la rambursarea oricărui prejudiciu material și subliniază că acesta nu a specificat pretinsa deteriorare morală, cu atât mai mult cu cât anumite evenimente invocate de acesta nu pot fi consecința duratei procedurii. Prin urmare, guvernul solicită Curții, în cazul în care încălcarea articolului 6 alineatul (1) ar fi constatată, să acorde persoanei în cauză o sumă comparabilă cu cea alocată reclamanților în cauze similare. 55. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și o posibilă deteriorare materială. cauza unui anumit prejudiciu moral, care nu este suficient remediat prin constatarea încălcării convenției; prin urmare, hotărând în mod echitabil în conformitate cu art. 41 din convenție, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 3 000 EUR pentru prejudiciul moral; cheltuieli și cheltuieli de judecată 56. Reclamantul solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții, și anume costurile reprezentării sale juridice și cheltuielile legate de detenție provizorie și de închisoare. 57. Guvernul constată că remunerarea avocatului ex officio a fost preluată de stat și că reclamantul a omis să specifice și să susțină prin documentele relevante cheltuielile suportate în cadrul procedurii în fața Curții de la Strasbourg. 58. Curtea constată mai întâi că rambursarea cheltuielilor alocate avocatului reclamantului în temeiul deciziei Tribunalului Municipal din 24 noiembrie 2004 martie 2003 nu includea costurile reprezentării sale în fața Curții Constituționale și constată, de asemenea, că reclamantul a fost reprezentat pe parcursul întregii proceduri în fața Curții. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR, indiferent de costuri, și acordul reclamantului. Interese moratoriu 59. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție A declarat că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune morale și 500 EUR (cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit; aceste sume sunt de la convertirea în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu un dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 5 octombrie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Module Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE HRADECKÝ c. RÉPUBLIQUE TCHÈQUE
(Requête n
o
76802/01)
ARRÊT
5 octobre 2004
02/02/2005
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Hradecký c. République tchèque,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen,
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 21 octobre 2003 et 14
septembre 2004,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
76802/01) dirigée contre la République tchèque et dont un ressortissant de cet Etat, M. Josef Hradecký («
le requérant
»), a saisi la Cour le 13 août 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. V. Schorm.
3.
Le requérant se plaignait en particulier de la durée excessive de la procédure pénale menée à son encontre et de l'absence de recours effectifs susceptibles d'y remédier.
4.
La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52
§
1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
5.
Par une décision du 21 octobre 2003, la chambre a déclaré la requête recevable.
6.
Les parties n'ont pas déposé d'observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement) et la chambre a décidé qu'il n'y avait pas lieu de tenir une audience (article 59 § 3
in fine
du règlement).
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
7.
Le 26 septembre 1995, le requérant fut arrêté, interrogé et inculpé de fraude.
8.
Le lendemain, il fut placé en détention provisoire en vertu d'une décision du tribunal d'arrondissement
(obvodní soud)
de Prague 10. Son recours fut rejeté par le tribunal municipal
(městský soud)
de Prague le 12
octobre 1995.
9.
En octobre et novembre 1995, de nombreux interrogatoires et actes d'instruction eurent lieu.
10.
Après l'audition du requérant intervenue le 21 janvier 1996, son inculpation fut élargie à d'autres infractions. Par la suite, l'enquêteur entendit de nombreux témoins et ordonna l'élaboration d'une expertise en graphologie.
11.
Le 26 mars 1996, le tribunal municipal décida de prolonger la détention du requérant jusqu'au 26 juillet 1996.
12.
Le 2 avril 1996, le parquet supérieur de Prague, saisi d'un recours formé par le coïnculpé du requérant, admit que l'instruction de l'affaire souffrait des retards et en avertit l'enquêteur concerné.
13.
Les 9 avril 1996, 4 et 28 mai 1996, le requérant demanda, en vain, sa mise en liberté.
14.
En juin 1996, le parquet municipal constata que l'instruction avait connu des atermoiements entre mars et mai 1996.
15.
Le 27 juin 1996, le requérant dénonça auprès de la Cour constitutionnelle
(Ústavní soud)
l'absence de raisons plausibles pour sa détention. Sa plainte fut rejetée le 20 août 1996, faute d'être soumise par un avocat.
16.
Le 15 août 1996, le directeur d'une autorité d'enquête
fit savoir au requérant que sa plainte du 16 juillet 1996 relative aux retards de l'instruction était justifiée et qu'un autre enquêteur avait été chargé de l'affaire.
17.
Entre août et octobre 1996, l'enquêteur continuait à auditionner des témoins et à rassembler des preuves.
18.
Le 10 septembre 1996, l'enquêteur sollicita la prolongation de la détention du requérant. Le tribunal d'arrondissement accueillit sa demande le 27 septembre 1996. Le recours du requérant fut rejeté par le tribunal municipal le 1
er
octobre 1996.
19.
Par la suite, certains témoins furent interrogés et confrontés au requérant et les parties civiles furent invitées à spécifier les préjudices subis. Les recours des coïnculpés du requérant attaquant la conduite de l'enquêteur furent rejetés.
20.
Le 6 décembre 1996, le ministère de la Justice saisi d'une plainte du requérant estima que l'instruction de l'affaire ne souffrait plus de retards.
21.
Après avoir entendu le requérant le 12 décembre 1996, l'enquêteur proposa au parquet municipal de le mettre en liberté. Le 16 décembre 1996, le parquet décida d'élargir le requérant.
22.
Entre décembre 1996 et avril 1997, de nombreux recours introduits par un des coïnculpés du requérant furent examinés et les interrogatoires se poursuivirent.
23.
Le 28 juillet 1997, le requérant et ses coïnculpés furent formellement accusés de fraude et de faux en écritures.
24.
Le 31 octobre 1997, le procureur municipal admit que l'instruction avait connu des périodes d'inactivité.
25.
L'audience publique du 9 mars 1998 ayant été ajournée en raison de l'absence de l'un des accusés, elle se poursuivit entre les 1
er
et 5 juin 1998. Celle des 15 et 16 juin 1998 fut ajournée en raison de l'absence de certains témoins que les parties souhaitaient interroger,
et se poursuivit entre les 24
et 28 août 1998. Les audiences fixées aux 6 janvier et 3 mai 1999 furent reportées en raison de l'absence de juges.
26.
Le 18 juin 1999, le président de la chambre fut récusé de l'examen de l'affaire. A la suite des recours des accusés, cette décision fut annulée, le 30
août 1999, par la haute cour
(vrchní soud)
de Prague qui ordonna au tribunal municipal de poursuivre la procédure.
27.
L'audience suivante, à laquelle plusieurs témoins furent entendus, eut lieu les 15 et 16 novembre 1999 ; elle fut ajournée afin d'interroger ceux qui n'avaient pas comparu. Cette situation se réitéra le 13 décembre 1999.
28.
Le 22 décembre 1999, la Cour constitutionnelle rejeta pour défaut manifeste de fondement le recours constitutionnel du requérant datant du 27
septembre 1999, qui concernait l'inactivité des tribunaux inférieurs.
29.
Après une audience tenue le 21 février 2000, celle du 16 mars 2000 fut ajournée pour auditionner les témoins qui ne s'étaient pas présentés. Il
en fut de même les 10 mai et 19 juin 2000.
30.
L'audience prévue aux 14 et 15 septembre 2000 fut annulée au motif que le président de la chambre H. avait été temporairement relevé de ses fonctions. Le 9 mars 2001, l'affaire fut attribuée à un nouveau juge A. qui fixa une audience au 10 mai 2001.
31.
Le 10 mai, les 13, 14 et 15 juin, ainsi que les 19 et 29 juin 2001, des audiences eurent lieu afin d'entendre des témoins et examiner des preuves. Les 12 juillet et 6 août 2001, la procédure se poursuivit par des plaidoiries des parties.
32.
Le 6 août 2001, le tribunal municipal rendit son jugement par lequel il reconnut le requérant et ses coaccusés coupables de fraude et les condamna à des peines d'emprisonnement et au paiement des dommages et intérêts. Tous les intéressés firent appel
; celui du requérant fut notifié au tribunal municipal le 11
septembre 2001 et à la haute cour le
27
septembre
2001.
33.
Le 23 janvier 2002, la haute cour tint une audience publique à l'issue de laquelle elle réforma le jugement du 6 août 2001 dans sa partie concernant la peine infligée aux condamnés.
34.
Le 29 mars 2002, le requérant demanda le sursis à exécution de sa peine. Le 2 avril 2002, il se pourvut en cassation.
35.
Le 9 avril 2002, le président de la chambre A. fut récusé de l'examen de l'affaire, au motif qu'il avait décidé de la détention des intéressés au stade de l'enquête préliminaire.
36.
Le 3 juillet 2002, la Cour suprême
(Nejvyšší soud)
, instance de cassation, modifia le montant des dommages et intérêts à payer par le requérant et rejeta son pourvoi pour le surplus.
37.
Le 4 avril 2003, le tribunal municipal de Prague rejeta le recours du requérant tendant à la révision de la procédure pénale, faute de motif pertinent.
38.
Le 16 décembre 2003, la Cour constitutionnelle déclara manifestement mal fondé le recours constitutionnel formé par l'intéressé contre l'arrêt de la Cour suprême, dans lequel celui-ci se plaignait, entre autres, de l'équité et de la durée de la procédure.
II.
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans l'arrêt
Hartman c. République tchèque (
n
o
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
39.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
40.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
41.
La période à considérer a débuté le 26 septembre 1995, date de l'inculpation du requérant, et s'est terminée le 16 décembre 2003 par la décision de la Cour constitutionnelle. Elle a donc duré huit ans et presque trois mois, incluant quatre instances.
42.
Le Gouvernement soutient qu'il s'agissait en l'espèce d'une affaire très complexe impliquant plusieurs auteurs présumés et nécessitant le rassemblement de nombreuses preuves, dont l'interrogation d'une centaine de témoins. Le rythme de la procédure aurait été freiné par le comportement des inculpés et par la non-comparution des témoins convoqués. Le Gouvernement rappelle également que le comportement du requérant, qui tirait régulièrement parti de ses droits de procédure, est un facteur objectif qui ne saurait être imputable à l'Etat.
Quant au comportement des autorités compétentes, le Gouvernement note d'abord que celles-ci s'efforçaient de dûment établir l'état des faits. Tout en admettant que certains retards ont été relevés au stade de l'instruction, il considère que le changement d'enquêteur a apporté un redressement à cette situation. Ainsi, la durée d'à peine deux ans pour ce qui est de l'instruction préliminaire ne saurait à son avis être considérée comme excessive. Le Gouvernement observe enfin que le déroulement de la procédure devant le tribunal municipal a été marqué par la procédure disciplinaire menée à l'encontre du président de la chambre, dont il fallait attendre l'issue.
43.
Le requérant conteste la complexité de l'affaire, faisant valoir que l'accusation et la sentence condamnatoire se basaient uniquement sur des factures présentées par les parties civiles. Il dénonce la longueur de l'enquête et estime que de nombreux actes d'instruction ont été inutiles ou effectués tardivement. Lui-même n'aurait jamais été à l'origine des retards.
Le requérant affirme par ailleurs que le tribunal municipal n'a jamais usé de ses pouvoirs afin de contraindre les témoins à comparaître.
2.Appréciation de la Cour
44.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour l'intéressé (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
Hartman c.
République tchèque
, n
o
53341/99, §
‑
45.
La Cour note que la procédure en question a duré huit ans et environ trois mois, la phase de l'instruction préliminaire ayant pris presque deux ans, et que le requérant a été détenu pendant plus d'un an et deux mois. Tout en reconnaissant une certaine complexité de l'affaire, elle note que des retards ont été constatés par les autorités compétentes dans l'activité de l'enquêteur et que le tribunal municipal a mis quatre ans pour statuer en premier ressort.
46.
De surcroît, il ressort des faits que les audiences devant le tribunal municipal ont souvent été ajournées en raison de la non-comparution des témoins convoqués ou pour les motifs concernant les juges, faits que l'on ne saurait mettre à la charge du requérant. A cet égard, la Cour souscrit à
l'argument du requérant selon lequel le tribunal a failli à son obligation d'assurer la comparution de témoins.
47.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, et à la lumière des critères dégagés dans sa jurisprudence, la Cour conclut que la durée de la procédure dans son ensemble a dépassé un «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 13 DE LA CONVENTION
48.
Le requérant se plaint de ne pas avoir disposé de recours effectif susceptible de remédier à la durée de la procédure. Il invoque à cet égard l'article 13 de la Convention, qui se lit comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
»
49.
La Cour note qu'elle a déjà traité d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article
13
de la Convention (
Hartman c. République tchèque
, précité, §§
81-84).
50.
Elle considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En effet, le recours hiérarchique, le recours constitutionnel et l'action fondée sur la loi n
o
82/1998 ne sauraient pas passer pour des recours effectifs au moyen desquels le requérant aurait pu contester la durée de la procédure litigieuse.
51.
Dès lors, la Cour estime qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention.
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
52.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
53.
Le requérant se dit incapable de chiffrer le dommage subi. Il fait valoir cependant qu'il a dû mettre fin à l'activité de son entreprise, n'ayant pas pu exiger la réalisation de ses créances à l'étranger, et qu'il n'a plus de logement ni de moyens financiers. Pour ce qui est du préjudice moral, le requérant note que son mariage s'est terminé par un divorce prononcé en mai 2003 et qu'il a été confronté à une incertitude stressante dans l'attente du résultat de la procédure pénale.
54.
Le Gouvernement considère que le requérant n'a pas droit au remboursement d'un quelconque préjudice matériel et relève qu'il n'a pas spécifié le prétendu dommage moral, d'autant plus que certains événements invoqués par lui ne sauraient être la conséquence de la durée de la procédure. Dès lors, le Gouvernement demande à la Cour, pour le cas où la violation de l'article 6 § 1 serait constatée, d'octroyer à l'intéressé une somme comparable à celle allouée aux requérants dans les affaires analogues.
55.
La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et un éventuel dommage matériel. Elle admet en revanche que la durée de la procédure litigieuse a
causé au requérant un certain dommage moral, qui ne se trouve pas suffisamment réparé par le constat d'infraction à
la Convention.
Dès lors, statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention, La Cour considère qu'il y a lieu d'octroyer au requérant 3
000
EUR au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
56.
Le requérant demande également le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour, à savoir les coûts de sa représentation juridique et les charges liées à la détention provisoire et à l'emprisonnement.
57.
Le Gouvernement observe que la rémunération de l'avocat
ex officio
a été prise en charge par l'Etat et que le requérant a omis de spécifier et d'étayer par les documents pertinents les frais encourus dans la procédure devant la Cour de Strasbourg.
58.
La Cour note d'abord que le remboursement des frais alloués à
l'avocat du requérant en vertu de la décision du tribunal municipal du 24
mars 2003 n'incluait pas les frais de sa représentation devant la Cour constitutionnelle. Elle observe également que le requérant a été représenté tout au long de la procédure devant la Cour.
Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 500 EUR, tous frais confondus, et l'accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
59.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à
compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à
l'article
44
§
2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral et 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt
; ces sommes sont à
convertir dans la monnaie nationale de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 octobre 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président