AFFAIRE TUREK c. RÉPUBLIQUE TCHÈQUE

AFFAIRE TUREK c. RÉPUBLIQUE TCHÈQUE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA TUREK c. REPUBLICA CEHĂ (Cercetarea nr. 73403/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 iunie 2005 DEFINIF 21/09/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Turek c. Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din Domnii J.-P. Costa președinte Cabral Barreto Jungwiert Butkevych Ugrekhelidze Mularoni, Popović, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce ați deliberat în camera Consiliului la 12 octombrie 2004 și 31 mai 2005, Rend la hotărâre, adoptat la această ultimă dată procedura La originea cauzei se găsește o cerere (n 73403/01) îndreptat împotriva Republicii Cehe și al cărui resortisant, dl Jaromír Turek ( Ofițerul V.A. Schorm a afirmat că Curtea Constituțională și-a respins acțiunile constituționale pentru neobosirea căilor de atac și pentru întârzieri, fără a se pronunța în fond. Cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții (art. 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 27 august 2002, Curtea a comunicat Ö Õ Õ art. 6 alineatul (1) privind accesul la Curtea Constituțională ï , a declarat cererea inadmisibilă pentru surplus. Prin decizia din 12 august 2002 În octombrie 2004, Curtea a declarat restul cererii admisibile. P ă r i le n ă nu au depus in s t ii le scrise pe fond [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură] și camera a decis că nu era necesar să se țină o ședință [art. 59 alineatul (3) în fine din Regulamentul de procedură]. Reclamantul s-a născut în 1923 și locuiește în Ventura (California, Statele Unite ale Americii). Din 1948, reclamantul a locuit în Statele Unite, fugind de regimul comunist. După moartea tatălui său, a devenit proprietarul unui teren situat în Praga. În aprilie 1987, a primit o scrisoare de la Comitetul național de la Praga 10 (obvodní národní výbor) Comitetul În conformitate cu planul de ocupare a terenurilor, terenul era destinat construcției unei case de familie. Din acest motiv, reclamantul a fost invitat să vândă acest teren la mai puțin, prin intermediul unui reprezentant În caz contrar, ar fi inițiată o procedură de expropriere. Pentru a evita exproprierea, reclamantul semnează împuternicirea și, astfel, dă soacrei sale J.P. puterea de a negocia vânzarea. La 16 octombrie 1987, J.P. semnează contractul de vânzare privind terenul deținut de solicitant. Potrivit spuselor acestuia din urmă, J.P. În timpul negocierilor din cadrul comitetului, s-a constatat că decizia de expropriere care era deja pregătită, fiind amenințată că, în cazul refuzului de a semna contractul, fiicei sale (soția reclamantului) i s-ar putea refuza intrarea în Cehoslovacia. Prin urmare, reclamantul susține că consimțământul lui J.P. fusese șantajat prin violență, violență care a dus la nulitatea contractului de vânzare. 10. La 15 februarie 1988, comitetul a atribuit terenul pentru uz personal al I.D., care a construit o casă pe acest teren în decembrie 1989. La 1 decembrie 1989, reclamantul a solicitat comitetului să-i dea în scris terenul pe care l-ar fi cedat sub amenințarea exproprierii. La 1 decembrie 1989, comitetul a refuzat să îndeplinească această cerere. 11. La 13 februarie 1990, el a intentat la tribunalul din Praga 10 (obvodní soud) O acțiune îndreptată împotriva I.D., care intenționa să fie repusă în discuție, susținea că contractul de vânzare din 1987, precum și acordul de drept de utilizare personală în beneficiul I.D. erau invalide, deoarece nu acordase vânzării decât sub amenințarea violenței și în condiții dezavantajoase substanțial. 12. La 9 iulie 1991, reclamantul și-a văzut acțiunea respinsă. În urma apelului său, Curtea Municipală din Praga (městský soud) și-a anulat hotărârea prin trimiterea cauzei la instanță, astfel încât acesta din urmă să examineze în detaliu circumstanțele cedării terenului. 13. La 19 martie 1993, reclamantul și-a extins acțiunea, de asemenea, prin conducerea sa împotriva instanței judecătorești din Praga 10 (obvodní úřad) și prin invocarea nulității contractului din 1987, cauzată de lamaie a împuternicirii acordate J.P. La 24 martie 1993, tribunalul a acceptat această extindere și a respins acțiunea în întregime, considerând că reclamantul nu a demonstrat nici obligația în momentul încheierii contractului, nici condițiile cu mult dezavantaj, pe care le acceptase pentru plata prețului de cumpărare, neputând să își exprime dezacordul față de decembrie 1989 și că, prin urmare, contractul era valabil. 14. La 16 mai 1995, Curtea Municipală, la apelul reclamantului, a reformat hotărârea după examinarea în favoarea reclamantului a întrebării preliminare referitoare la nulitatea contractului și a decis că I.D. era obligată să-i dea terenul. Aceasta a vizat numai în momentul încheierii contractului, reclamantul nu dispune de niciun mijloc pentru a-și îndeplini dreptul de proprietate și, prin urmare, nu a avut de ales decât să se conformeze presiunii autorităților, fără ca aceasta să fi avut consimțământul său liber. Din aceste motive, instanța a fost de acord că contractul de vânzare, precum și acordul de drept de utilizare personală au fost afectate de nulitate, I.D. n. n a dobândit niciodată dreptul de proprietate și cel al reclamantului care nu a încetat niciodată să mai existe. Potrivit instanței, principiul legalității cedării de proprietate trebuia să înlăture aici asupra protecției unei eventuale bune oi bune credințe a 15. Ulterior, I.D. a introdus un recurs în casație (dovolání) împotriva hotărârii în apel prin care a fost reformată hotărârea de primă instanță. Ea a susținut că argumentul întemeiat pe lipsa liberului consimțământ nu era comunicat și că concluziile juridice ale instanței de apel nu erau conforme cu legea. 16. La 30 octombrie 1997, Curtea Supremă (Nejvyší soud) a anulat decizia din 16 mai 1995 și a revocat cauza Curții Municipale. Printre altele, potrivit teoriei de drept, (...) luat în considerare de către contractantul în cauză nu în mod liber, ci sub presiunea care poate fi directă - cum ar fi violența fizică (fizické donucení) - sau atunci când este vorba despre o amenințare fără titlu (bezprávná výhr În cazul de față, doar amenințarea fără titlu este luată în considerare și poate fi definită ca o violență psihică care este folosită pentru a extorca ceea ce nu poate fi obținut și care este de natură să inspire o teamă justificată în persoana împotriva căreia este condusă violența. Din dovezile administrate (...) rezultă că reclamantul a fost informat că terenul său era destinat construcției și că, în cazul în care nu ar fi efectuat el însuși construcția, ar fi inițiat o procedură de expropriere. Acest proces corespunde articolului 108 din Legea privind construcțiile în vigoare la momentul respectiv și, prin urmare, nu poate fi considerat o amenințare fără titlu (...). Prin urmare, concluzia juridică a instanței judecătorești, conform căreia contractul nu a fost încheiat în mod liber, este incorectă și motivul de casare în sensul art. 241-2 d) se aplică. 17. La 31 martie 1998, instanța municipală reexaminată la cererea reclamantului interjucat împotriva hotărârii din 24 martie 1993 și a respins cererea reclamantului care intenționa să fie repusă pe teren în litigiu. Aceasta a arătat că, în conformitate cu art. 243d-1 din Codul de procedură civilă, avizul Curții de Casație era obligatoriu și că aceasta din urmă considera decizia acesteia din urmă că reclamantul nu a demonstrat existența dreptului său de proprietate pe teren, teren pe care acesta îl cedase în mod liber statului prin intermediul procurării date lui J.P. acceptând prețul de cumpărare pe care l-a pus la îndoială cu ocazia vizitei sale în Cehoslovacia în 1988. Potrivit Curții de Casație, reclamantul nu avea astfel capacitatea de a revendica terenul, iar instanța de apel nu ar putea să se depărteze de acest aviz, sub rezerva unor fapte noi. Instanța municipală a respins, de asemenea, cererea din partea reclamantului care a primit dreptul de a-și declara că, prin semnarea contractului de vânzare, J.P. și-a depășit mandatul. În cele din urmă, întrucât decizia sa nu se referea la o chestiune de importanță juridică esențială, instanța nu a recunoscut nici un recurs împotriva hotărârii sale. 18. La 25 mai 1998, reclamantul s-a ocupat de casarea în temeiul articolului 239-2 din Codul de procedură civilă, susținând că instanțele de drept comun nu au apreciat în mod corespunzător conținutul împuternicirii acordate J.P. În opinia sa, această împuternicire nu îndeplinește cerințele de precizie și claritate impuse oricărui act juridic. 19. La 19 iunie 1998, și anume în termen de 60 de zile de la notificarea hotărârii în cauza în cauza în cauza în cauză, reclamantul a introdus, de asemenea, o acțiune constituțională (ústavní stížnost) Elalgua a fost privat de protecția judiciară a drepturilor sale, acestea fiind limitate mai mult decât este necesar și a suferit o încălcare a dreptului său de proprietate. El a contestat, de asemenea, definiția amenințării fără titlu din hotărârea Curții Supreme. În opinia sa, deși amenințarea a avut ca obiect o cale de drept (expropriere), aceasta a fost utilizată în mod abuziv și deviată de la scopul său, în beneficiul I.D. al cărui tată era un funcționar comunist. El a amintit că acordul J.P. la vânzare fusese extorcat de la o decizie de expropriere deja gata și sub amenințarea de a împiedica fiica sa să se întoarcă în țară. Susținând că formularul de procură a fost trimis de comitet și că nu a putut schimba acest lucru, reclamantul susținând că această procură nu a fost clar exprima propria sa voință care a fost de a autoriza J.P. să negocieze numai condițiile de vânzare, dar nu și să încheie contractul. 20. La 23 martie 1999, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins acțiunea constituțională a reclamantului ca prematură, recursul său în casare fiind în fața Curții Supreme. Aceasta se va rezuma la jurisprudența predominantă ca urmare a amendamentului Codului de procedură civilă intrat în vigoare la 1 ianuarie 1996, conform căruia toate căile de atac interne nu sunt epuizate decât după ce se pronunță o hotărâre a Curții de Casație. Înainte ca Curtea Supremă să se pronunțe cu privire la importanța juridică esențială a chestiunii ridicate de recurs în conformitate cu art. 239-2 din Codul de procedură civilă, acțiunea constituțională trebuie declarată inadmisibilă pentru a evita ca două proceduri să se desfășoare în aceeași cauză, deoarece aparține Curții Supreme, nu Curții Constituționale, de a unifica jurisprudența. Prin urmare, termenul de introducere a unei căi de atac constituționale începe să curgă numai după notificarea reclamantului cu privire la decizia Curții Supreme (deciziile Curții Constituționale n I ÚS 171/96, n IV ÚS 93/98 21. La 21 august 2000, Curtea Supremă a declarat inadmisibil recursul în Casație al reclamantului, întrucât întrebarea referitoare la caracterul împuternicirii, care fusese deja pronunțată de Curtea Municipală, nu avea o importanță juridică crucială (rozhodnutí po právní stránce zásadního významu), care ar putea justifica eligibilitatea recursului. 22. La 27 decembrie 2000, reclamantul a introdus, în termen de 60 de zile de la notificarea hotărârii Curții Supreme, o a doua acțiune constituțională condusă atât împotriva hotărârii Curții Municipale din 31 martie 1998, cât și împotriva hotărârii în Casație 23. La 28 iunie 2001, a treia cameră a Curții Constituționale a respins acțiunea pentru neatenție vădită de fond în partea referitoare la decizia Curții Supreme și pentru întârzierea în partea referitoare la Hotărârea Curții Municipale, întrucât, în cazul în care recursul în Casație ar fi fost declarat inadmisibil, decizia pe ultima cale de atac care declanșa cursul termenului de 60 de zile era cea a Curții Municipale. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 24. L Republica Cehă din 12 noiembrie 2002 (n 47273/99, § 17-41, CEDO 2002 IX), Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă din 12 noiembrie 2002 (n 46129/99, § 18-36, CEDH 2002 IX) și Vodárenská akciová společnost S.A. c. Republica Cehă din 24 februarie 2004 (n 73577/01, § 21). În acest sens, recurentul se plânge de posibilitatea de a reexamina fondul cauzei sale de către Curtea Constituțională. În acest sens, invocă art. 1 din Convenție, care este formulat astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 26. Curtea constată că părțile nu au prezentat informații suplimentare cu privire la fondul cauzei. În observațiile lor prezentate înainte de decizia privind admisibilitatea cererii, acestea au invocat în special următoarele argumente. 27. Guvernul a susținut că calificarea majorității procedurilor în fața Curții Constituționale ca făcând parte din art. 6 din convenție face că o posibilă încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin convenție în cadrul procedurii în fața acestei instanțe trebuie considerată o încălcare a articolului 13 din convenție, iar reclamantul trebuie, de asemenea, să dispună de o cale de atac eficientă împotriva încălcării convenției cauzate de Curtea Constituțională, chiar dacă posibilitatea de a sesiza Curtea Constituțională reprezintă în sine o astfel de acțiune. Prin urmare, guvernul a fost de părere că prezenta cauză ar trebui considerată doar o încălcare a dreptului la o cale de atac eficientă în sensul articolului 13 din Convenție și propune respingerea fondului întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție pentru incompatibilitate de natură rațională 28. Reclamantul s-a opus argumentelor guvernului, susținând că art. 13 din Convenție nu poate invoca art. 6 din Convenție, posibilitatea de a dispune de căi de atac efective în fața instanțelor naționale, inclusiv a instanței constituționale, prin care nu se exclude în sine posibilitatea de a sesiza Curtea cu privire la Curtea Constituțională. De asemenea, acesta a contestat teza guvernului potrivit căreia documentele prezentate în fața Curții nu au dezvăluit nicio încălcare a dreptului său la un proces echitabil. 29. Curtea a subliniat deja în stadiul admisibilității că situația în litigiu ridică o problemă privind dreptul de acces la o instanță, componentă a dreptului la un proces echitabil, mai degrabă decât problema unei acțiuni efective în sensul articolului 13 din Convenție și că trebuie, prin urmare, să continuăm să investigăm pe teren art. 6 alineatul (1) din Convenție, așa cum a făcut deja Curtea în cauze Běleš și alții c. Republica Cehă 47273/99, CEDO 2002 IX) și Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă 46129/99, CEDH 2002 IX). 30. În speță, Curtea constată că situația reclamantului este identică cu cea a reclamanților în cauza Õ Vodárenská akciová společnost S.A. c. Republica Cehă , unde Curtea a încheiat cu încălcarea articolului 1 din convenție. În această ultimă cauză, Curtea a considerat că, în cazul în care recurenta a decis să introducă un recurs în casare, aceasta nu a făcut ca .. ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. Curtea a observat, de asemenea, că articolul Õ 1 din Legea privind Curtea Constituțională nu face distincție între căile de atac obișnuite și căile de atac extraordinare, justițiabile fiind obligate să epuizeze unele și altele, cu excepția recursului în curs de revizuire a procedurii, exclus în mod expres. În cazul în care reclamanta ar fi astfel obligată să se supună în casare pentru a nu vedea acțiunea sa constituțională declarată inadmisibilă, Curtea a considerat că termenul pentru introducerea acțiunii constituționale n În speță, Curtea nu a primit niciun motiv de derogare de la considerațiile menționate anterior, care, în opinia sa, sunt pe deplin valabile pentru prezenta cauză. 32. În această privință, Curtea ia notă cu satisfacție pe care o observă după ce a adoptat Hotărârile Běleš și alții c. Republica Cehă Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă Curtea Constituțională cehă a anunțat o schimbare a practicii sale privind condițiile de eligibilitate a acțiunii constituționale. Cu toate acestea, această schimbare nu a putut avea niciun impact asupra situației reclamantului în speță. 33. Prin urmare, Curtea consideră că interpretarea deosebit de riguroasă făcută de Curtea Constituțională a regulii de procedură în cauză a privat reclamantul de dreptul de acces la o instanță. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 34. În temeiul articolului 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 35. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă după decizia privind admisibilitatea, deși, în scrisorile care i-au fost adresate la 15 octombrie 2004 și 5 ianuarie 2005, atenția sa a fost atrasă asupra articolului 60 din Regulamentul Curții, care prevede că orice cerere de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenție trebuie prezentată în observațiile scrise pe fond. Prin urmare, având în vedere lipsa unui răspuns în termenele stabilite în scrisoarea care însoțește decizia privind admisibilitatea, Curtea consideră că nu este necesar să se dea o sumă în temeiul articolului 41 din Convenție (de exemplu, Willekens c. Belgia, nr. 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003). DE CES, CURȚA, ÎN L

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE TUREK c. RÉPUBLIQUE TCHÈQUE

(Requête n

o

73403/01)

ARRÊT

STRASBOURG

21 juin 2005

DÉFINITIF

21/09/2005

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Turek c. République tchèque,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

A.

Mularoni,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 12 octobre 2004 et 31

mai 2005,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

73403/01) dirigée contre la République tchèque et dont un ressortissant, M. Jaromír Turek («

le requérant

»), a saisi la Cour le 24 août 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

M. Hulík, avocat à Prague. Le gouvernement tchèque («

le Gouvernement

») est représenté par son agent M. V.A. Schorm.

3.

Le requérant alléguait que

la Cour constitutionnelle a rejeté ses recours constitutionnels pour non-épuisement des voies de recours et pour tardiveté, sans décider au fond.

4.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article

52

§

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à

l’article 26 § 1 du règlement.

5.

Par une décision du 27 août 2002, la Cour a communiqué le grief tiré de l’article 6 § 1 concernant l’accès à la Cour constitutionnelle ; elle a

déclaré la requête irrecevable pour le surplus. Par une décision du 12

octobre 2004, la Cour a déclaré le restant de la requête recevable.

6.

Les parties n’ont pas déposé d’observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement) et la chambre a décidé qu’il n’y avait pas lieu de tenir une audience (article 59 § 3

in fine

du règlement).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

7.

Le requérant est né en 1923 et réside à Ventura (Californie, Etats-Unis d’Amérique).

8.

Depuis 1948, le requérant vit aux Etats-Unis, ayant fui le régime communiste. Après la mort de son père, il devint propriétaire d’un terrain sis à Prague. En avril 1987, il reçut une lettre de la part du comité national d’arrondissement de Prague 10

(obvodní národní výbor)

(«

le comité

») qui lui fit savoir que, selon le plan d’occupation des sols, le terrain était destiné à la construction d’une maison familiale. Pour cette raison, le requérant fut invité à vendre ce terrain à l’Etat, par l’intermédiaire d’un représentant

; en cas contraire, une procédure d’expropriation serait engagée. Afin d’éviter l’expropriation, le requérant signa la procuration et donna ainsi à sa belle-mère J.P. le pouvoir de négocier la vente.

9.

Le 16 octobre 1987, J.P. signa le contrat de vente concernant le terrain possédé par le requérant. Selon les dires de ce dernier, J.P. se vit montrer, lors des négociations au comité, la décision d’expropriation qui était déjà prête, tout en étant menacée qu’en cas de refus de signer le contrat, sa fille (épouse du requérant) pourrait se voir refuser l’entrée en Tchécoslovaquie. Dès lors, le requérant soutient que le consentement de J.P. avait été extorqué par violence, violence qui entraîna la nullité du contrat de vente.

10.

Le 15 février 1988, le comité attribua le terrain en usage personnel de I.D. qui procéda à la construction d’une maison sur ce terrain en décembre 1989. Le 1

er

décembre 1989, le requérant demanda au comité de lui remettre, à l’amiable, le terrain qu’il aurait cédé sous menace d’expropriation. Le comité refusa de satisfaire à cette demande.

11.

Le 13 février 1990, il intenta auprès du tribunal d’arrondissement de Prague 10

(obvodní soud)

une action dirigée contre I.D., tendant à se faire remettre le terrain litigieux. Il fit valoir que le contrat de vente de 1987, ainsi que l’accord constitutif de droit d’usage personnel au profit de I.D., étaient invalides car il n’avait consenti à la vente que sous menace de violence et dans des conditions nettement désavantageuses.

12.

Le 9 juillet 1991, le requérant vit son action rejetée. Suite à son appel, la cour municipale de Prague

(městský soud)

annula le jugement en renvoyant l’affaire au tribunal afin que ce dernier examine en détail les circonstances de la cession du terrain.

13.

Le 19 mars 1993, le requérant élargit son action en la dirigeant également contre l’office d’arrondissement de Prague 10

(obvodní úřad)

et en invoquant la nullité du contrat de 1987, causée par l’imprécision de la procuration donnée à J.P. Le 24 mars 1993, le tribunal d’arrondissement admit cet élargissement et rejeta l’action dans sa totalité, considérant que le requérant n’avait démontré ni la contrainte lors de la conclusion du contrat ni des conditions nettement désavantageuses, qu’il avait accepté le versement du prix d’achat, n’ayant exprimé son désaccord qu’en décembre 1989, et que le contrat était donc valable.

14.

Le 16 mai 1995, la cour municipale, sur appel du requérant, réforma le jugement après avoir examiné en faveur du requérant la question préjudicielle portant sur la nullité de contrat, et décida que I.D. était obligée de lui remettre le terrain. Elle releva qu’au moment de la conclusion du contrat, le requérant ne disposait d’aucun moyen pour réaliser son droit de propriété et que, par conséquent, il n’avait pas d’autre choix que de se conformer à la pression des autorités, sans qu’il y ait eu son libre consentement. Pour ces motifs, la cour fut d’avis que le contrat de vente ainsi que l’accord constitutif de droit d’usage personnel étaient frappés de nullité, I.D. n’ayant jamais acquis le droit de propriété et celui du requérant n’ayant jamais cessé d’exister. Selon la cour, le principe de la légalité de la cession de propriété devait l’emporter ici sur la protection d’une éventuelle bonne foi de l’acquéreur.

15.

Par la suite, I.D. introduisit un pourvoi en cassation

(dovolání)

à

l’encontre de l’arrêt en appel par lequel le jugement de première instance avait été réformé. Elle allégua que l’argument tiré du manque de libre consentement n’était pas étayé et que les conclusions juridiques de la cour d’appel n’étaient pas conformes à la loi.

16.

Le 30 octobre 1997, la Cour suprême

(Nejvyšší soud)

satisfit au pourvoi en cassation de I.D., annula la décision du 16 mai 1995 et renvoya l’affaire à la cour municipale. Elle releva entre autres

:

«

Selon la théorie de droit, (...) le contractant n’agit pas librement mais sous la pression qui peut être directe - telle qu’une violence physique

(fyzické donucení)

- ou quand il s’agit d’une menace sans titre

(bezprávná výhrůžka)

. Dans le cas d’espèce, seule la menace sans titre entre en ligne de compte. Elle peut être définie comme une violence psychique qui sert à extorquer ce qui ne peut pas être obtenu, et qui est de nature à inspirer une crainte justifiée chez la personne contre laquelle la violence est dirigée. Il résulte des preuves administrées (...) que le requérant avait été informé que son terrain était destiné à la construction et qu’au cas où il ne procéderait pas lui-même à la construction, une procédure d’expropriation serait engagée. Ce procédé correspondait à l’article 108 de la loi sur les constructions en vigueur à l’époque et ne peut donc être considéré comme une menace sans titre (...). Par conséquent, la conclusion juridique de la cour d’appel, selon laquelle le contrat n’a pas été conclu librement, est incorrecte et le motif de cassation au sens de l’article 241-2 d) s’applique.

»

17.

Le 31 mars 1998, la cour municipale réexamina l’appel du requérant interjeté contre le jugement du 24 mars 1993 et rejeta la demande du requérant tendant à se voir remettre le terrain litigieux. Elle releva que selon l’article 243d-1 du code de procédure civile, l’avis de la Cour de cassation était obligatoire, et qu’il résultait du considérant de la décision de cette dernière que le requérant n’avait pas démontré l’existence de son droit de propriété sur le terrain, terrain qu’il avait librement cédé à l’Etat à l’aide de la procuration donnée à J.P. en acceptant le prix d’achat qu’il n’avait nullement mis en doute lors de sa visite en Tchécoslovaquie en 1988. Selon la Cour de cassation, le requérant n’avait donc pas la capacité pour revendiquer le terrain, et la cour d’appel ne pourrait pas s’écarter de cet avis, sous réserve de faits nouveaux. La cour municipale rejeta également l’objection du requérant tirée de l’imprécision de la procuration et consistant à dire qu’en signant le contrat de vente, J.P. avait dépassé son mandat. Enfin, considérant que sa décision ne traitait pas une question d’importance juridique cruciale, la cour n’admit pas un éventuel pourvoi en cassation contre son jugement.

18.

Le 25 mai 1998, le requérant se pourvut en cassation sur la base de l’article 239-2 du code de procédure civile, faisant valoir que les tribunaux de droit commun n’avaient pas correctement apprécié le contenu de la procuration donnée à J.P. Selon lui, cette procuration ne satisfaisait pas aux exigences de précision et de clarté imposées à tout acte juridique.

19.

Le 19 juin 1998, à savoir dans le délai de 60 jours à compter de la notification de l’arrêt de la cour d’appel, le requérant introduisit également un recours constitutionnel

(ústavní stížnost)

. Il allégua avoir été privé de la protection judiciaire de ses droits, ceux-ci ayant été limités plus que nécessaire, et avoir subi une atteinte dans son droit de propriété. Il contesta également la définition de la menace sans titre contenue dans l’arrêt de la Cour suprême. Selon lui, bien que la menace ait eu pour objet une voie de droit (expropriation), elle fut employée de façon abusive et détournée de son but, au profit de I.D. dont le père était un fonctionnaire communiste. Il rappela que le consentement de J.P. à la vente avait été extorqué sous l’influence d’une décision d’expropriation déjà prête et sous menace d’empêcher sa fille de retourner dans le pays. Faisant valoir que le formulaire de procuration lui avait été envoyé par le comité et qu’il n’avait pu rien y changer, le requérant soutint que cette procuration n’exprimait pas clairement sa propre volonté qui était d’autoriser J.P. à négocier uniquement les conditions de vente, mais non pas à conclure le contrat.

20.

Le 23 mars 1999, la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

rejeta le recours constitutionnel du requérant comme prématuré, son pourvoi en cassation étant pendant devant la Cour suprême. Elle se référa à la jurisprudence prédominante suite à l’amendement du code de procédure civile entré en vigueur le 1

er

janvier 1996, selon laquelle toutes les voies de recours internes ne sont épuisées qu’après qu’une décision de la cour de cassation est rendue. Avant que la Cour suprême ne se prononce sur l’importance juridique cruciale de la question soulevée par le pourvoi conformément à l’article 239-2 du code de procédure civile, le recours constitutionnel doit être déclaré irrecevable afin d’éviter que deux procédures soient menées dans la même affaire, car il appartient à la Cour suprême, et non pas à la Cour constitutionnelle, d’unifier la jurisprudence. Par conséquent, le délai imparti pour introduire un recours constitutionnel ne commence à courir qu’après la notification au plaignant de la décision de la Cour suprême (décisions de la Cour constitutionnelle n

o

I ÚS 171/96, n

o

IV ÚS 93/98).

21.

Le 21 août 2000, la Cour suprême déclara irrecevable le pourvoi en cassation du requérant, considérant que la question relative au caractère de la procuration, qui avait été déjà tranchée par la cour municipale, ne revêtait pas une importance juridique cruciale

(rozhodnutí po právní stránce zásadního významu)

susceptible de justifier l’admissibilité du pourvoi.

22.

Le 27 décembre 2000, le requérant introduisit, dans le délai de 60

jours à compter de la notification de la décision rendue par la Cour suprême, un second recours constitutionnel dirigé à la fois contre l’arrêt de la cour municipale du 31 mars 1998 et contre la décision en cassation.

23.

Le 28 juin 2001, la troisième chambre de la Cour constitutionnelle rejeta le recours pour défaut manifeste de fondement dans la partie relative à

la décision de la Cour suprême, et pour tardiveté dans la partie relative à

l’arrêt de la cour municipale, considérant que si le pourvoi en cassation avait été déclaré irrecevable, la décision sur la dernière voie de recours déclenchant le cours du délai de 60 jours était celle de la cour municipale.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

24.

L’essentiel des dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans les arrêts

Běleš et autres c. République tchèque

du 12 novembre 2002 (n

o

47273/99, §§ 17-41, CEDH 2002

‑

IX),

Zvolský et Zvolská c.

République tchèque

du 12

novembre 2002 (n

o

46129/99, §§ 18-36, CEDH 2002

‑

IX) et

Vodárenská akciová společnost

,

S.A. c. République tchèque

du 24 février 2004 (n

o

73577/01, § 21).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

25.

Le requérant se plaint de l’impossibilité de faire réexaminer le fond de son affaire par la Cour constitutionnelle. Il invoque à cet égard l’article

6

§

1 de la Convention qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

26.

La Cour constate que les parties n’ont pas soumis d’observations complémentaires concernant le fond de l’affaire. Dans leurs observations présentées avant la décision sur la recevabilité de la requête, elles ont fait valoir particulièrement les arguments suivants.

27.

Le Gouvernement a soutenu que la qualification de la plupart des procédures devant la Cour constitutionnelle comme relevant de l’article 6 de la Convention fait qu’une éventuelle violation des droits et libertés garantis par la Convention dans la procédure devant cette instance doit être considérée comme une violation de l’article 13 de la Convention, le requérant devant alors également disposer d’un recours effectif contre la violation de la Convention causée par la Cour constitutionnelle, même si la possibilité de saisir cette dernière représente en soi un tel recours.

Le Gouvernement a été donc d’avis que la présente affaire devait être examinée uniquement comme une violation alléguée du droit à un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention, et propose de rejeter le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention pour incompatibilité

ratione materiae

.

28.

Le requérant a combattu les arguments du Gouvernement, ayant soutenu que l’article 13 de la Convention ne peut pas prévaloir sur l’article

6 de la Convention, la possibilité de pouvoir disposer des voies de recours effectives devant les instances nationales, y compris la juridiction constitutionnelle, n’excluant pas en soi la possibilité de saisir la Cour d’une requête contre la Cour constitutionnelle.

Il a également contesté la thèse du Gouvernement selon laquelle les documents présentés devant la Cour n’avaient révélé aucune violation de son droit à un procès équitable.

29.

La Cour a déjà relevé au stade de la recevabilité que la situation litigieuse soulève un problème relatif au droit d’accès à un tribunal, composante du droit à un procès équitable, plutôt que la question d’un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention, et qu’il convient donc de continuer à l’examiner sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, comme la Cour l’a déjà fait dans les affaires

Běleš et autres c.

République tchèque

(n

o

47273/99, CEDH 2002

‑

IX) et

Zvolský et Zvolská c. République tchèque

(n

o

46129/99, CEDH 2002

‑

IX).

30.

En l’espèce, la Cour note que la situation du requérant est identique à celle des requérants dans l’affaire précitée

Vodárenská akciová společnost

,

S.A. c. République tchèque

, où la Cour a conclu à la violation de l’article

6

§

1 de la Convention. Dans cette dernière affaire, la Cour a estimé que si la requérante a décidé d’introduire un pourvoi en cassation, elle n’a fait qu’user de la possibilité offerte par l’article 239-2 du code de procédure civile, ce qui ne doit pas lui nuire. Relevant que l’affaire a démontré l’efficacité purement théorique de cette voie, elle l’a jugée aléatoire dans les deux autres affaires pré-citées. La Cour a également observé que l’article

75

ibidem

, §§ 32-33).

31.

En l’occurrence, la Cour n’aperçoit aucun motif de déroger aux considérations susmentionnées qui sont, selon elle, entièrement valables pour la présente affaire.

32.

A cet égard, la Cour note avec satisfaction qu’après l’adoption des arrêts

Běleš et autres c.

République tchèque

et

Zvolský et Zvolská c.

République tchèque

précités, la Cour constitutionnelle tchèque a annoncé un changement de sa pratique concernant les conditions d’admissibilité du recours constitutionnel. Toutefois, ce changement n’a pas pu avoir un impact quelconque sur la situation du requérant en l’espèce.

33.

La Cour estime par conséquent que l’interprétation particulièrement rigoureuse faite par la Cour constitutionnelle de la règle de procédure en cause a privé le requérant du droit d’accès à un tribunal.

Il y a donc eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

34.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

35.

Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable après la décision sur la recevabilité, bien que, dans les lettres qui lui ont été adressées les 15

octobre 2004 et 5 janvier 2005, son attention fût attirée sur l’article

60 du règlement de la Cour qui dispose que toute demande de satisfaction équitable au titre de l’article 41 de la Convention doit être exposée dans les observations écrites sur le fond. Partant, étant donné l’absence de réponse dans les délais fixés à la lettre accompagnant la décision sur la recevabilité, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’octroyer de somme au titre de l’article

41 de la Convention (par ex.

Willekens c.

Belgique

, n

o

50859/99, §

27, 24

avril 2003).

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

21 juin 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président