AFFAIRE VRANA c. REPUBLIQUE TCHEQUE

La originea cauzei se află o cerere (n 70846/01) îndreptată împotriva Republicii Cehe și al cărei resortisant al acestui stat, Tomáš Vrána ( (2) Reclamantul este reprezentat de dl Nespala, avocat la Čelákovice. Guvernul ceh ( La 23 aprilie 1996, reclamantul a fost acuzat de jaf armat (lupaž) comis ca complicitate. La 26 aprilie 1996, acesta a fost pus în detenție provizorie în temeiul hotărârii Tribunalului de District (okresní soud) La 20 mai 1996, Tribunalul Regional (krajský soud) din Ústí nad Labem a respins recursul reclamantului îndreptat împotriva deciziei menționate.

La 27 august 1996, anchetatorul a ridicat împotriva reclamantului alte patru capete de acuzare, respectiv zborul (krádež) , încălcarea libertății domiciliului (porušování domovní svobody) La 25 septembrie 1996, reclamantul și cei doi co-inculpați ai săi au fost acuzați în mod oficial.

Între timp, la 11 septembrie 1996, el a solicitat ca un refuz să fie pronunțat și ca reclamantul să fie eliberat. (8) La 10 aprilie 1997, tribunalul regional a decis să retrimite cazul procurorului pentru a efectua o examinare mai aprofundată și pentru a menține reclamantul în detenție. Acțiunile reclamantului și procurorului au fost respinse de Curtea Superioară (vschní soud) din Praga la 30 iunie 1997. (9) La 24 septembrie 1997, reclamantul a solicitat reexaminarea motivelor detenției sale și adoptarea unei decizii de nejudiciare.

La 10 octombrie 1997, cererea sa de extindere a fost respinsă de instanța de district. Reclamantul a atacat-o printr-o acțiune.

La 5 noiembrie 1997, tribunalul regional a anulat decizia din 10 octombrie 1997, considerând că reclamantul a solicitat revizuirea motivelor detenției sale, nu extinderea acesteia.

La 19 noiembrie 1997, procurorul a pronunțat un refuz în procedura privind cele patru capete de acuzare invocate împotriva reclamantului la 27 august 1996, din lipsă de probe.

La 28 noiembrie 1997, reclamantul și complicele său au fost acuzați în mod oficial de jaf armat.

La 16 decembrie 1997, reclamantul a solicitat să fie eliberat, susținând că nu există motive relevante pentru a-l menține în detenție.

La 27 februarie 1998, Tribunalul Regional a decis să retrimite cazul procurorului pentru ca acesta să completeze examinarea cazului. El a decis, de asemenea, să mențină reclamantul în detenție, iar recursurile acestuia și ale procurorului au fost respinse la 15 aprilie 1998 de către Curtea Supremă care, la 24 aprilie 1998, a respins cererea președintelui Camerei de a prelungi detenția reclamantului. Aceasta a arătat că termenul legal de doi ani pentru detenție a expirat și că nu se poate afirma că acuzațiile penale nu au putut fi finalizate din cauza complexității cazului sau din alte motive serioase.

La 31 ianuarie 2000, procurorul a acuzat din nou pe reclamant de jaf armat.

La 14 iunie 2001, acesta din urmă a introdus o acțiune constituțională (ústavní stížnost), în care se plângea de întârzierile din procedură.

La 9 octombrie 2001, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a declarat recursul inadmisibil pentru neobosirea căilor de atac, considerând că reclamantul nu ridicase obiecția sa în fața organelor sistemului judiciar.

La 3 decembrie 2002, Tribunalul Regional a stabilit o audiere pentru 15 și 16 mai 2003. Aceasta a trebuit să fie amânată până la 25 septembrie 2003, reclamantul fiind absent din cauza bolii. Această ultimă audiere a fost anulată fără a se stabili o nouă dată.

Între timp, la 4 septembrie 2003, Tribunalul a emis un mandat de a lua împotriva unuia dintre co-inculpații reclamantului.

Ședința următoare, stabilită pentru 27 și 29 noiembrie 2003, a fost amânată până la 11 și 12 februarie 2004 din cauza absenței unuia dintre co-inculpați și apoi până la 13 mai 2004 din cauza bolii președintelui camerei. Potrivit guvernului, reclamantul nu s-a prezentat la această audiere care, prin urmare, nu putea fi ținută. Procedura penală este încă pendinte. I. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE

Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție: * TOATE persoanele au dreptul ca cauza lor să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)

Perioada care trebuie luată în considerare a început la 23 aprilie 1996 prin acuzarea reclamantului și nu s-a încheiat încă și, prin urmare, a durat opt ani și șase luni pentru o instanță. A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că cererea nu este în mod evident greșit întemeiată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. În plus, aceasta subliniază că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Pe fondul 26, potrivit guvernului, durata acestor proceduri se explică în principal prin complexitatea cazului care punea sub semnul întrebării trei co-inculpați de jaf armat, o infracțiune relativ gravă a cărei anchetă este de obicei complicată. Guvernul susține că cazul reclamantului solicita colectarea și examinarea unui număr mare de probe. A adăugat că absența unuia dintre cei trei acuzați a dus la o amânare a audierilor. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, guvernul susține că și-a cerut scuze pentru audierile desfășurate în perioada 15-16 mai 2003, recunoscând totuși relevanța motivelor pentru care persoana în cauză nu era prezentă în fața instanței regionale și observă, de asemenea, că, cu o ocazie, reclamantul se abținea de la audieri fără niciun motiv întemeiat. În ceea ce privește comportamentul instanțelor naționale, guvernul susține că acestea au acționat într-un ritm mai susținut, referindu-se la opinia reclamantului conform căreia, până în 2000, procedura a îndeplinit cerințele art. 6 alin. (1) din Convenție. Guvernul a recunoscut că, după 31 ianuarie 2000, cursul procedurii a fost întârziat de factori obiectivi, cum ar fi volumul mare de muncă al Tribunalului Regional; numai până la sfârșitul anului 2002, acesta putea continua în mod corespunzător cazurile.

Reclamantul contestă teza guvernului, în special în ceea ce privește complexitatea cazului său și faptul că nu și-a cerut scuze pentru absența sa la audieri. De asemenea, susține că durata procedurii se explică și prin faptul că autoritățile responsabile de cazul său nu erau capabile să colecteze probe necesare pentru a-și stabili vinovăția. El observă, în cele din urmă, că statul este responsabil pentru întârzierile cauzate de înjunghierea instanțelor sale.

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], 25444/94, § 67, CEDO 1999-II).

În ceea ce privește complexitatea cauzei, Curtea admite că, având în vedere natura acuzațiilor prezentate, în special a celor de jaf armat, împotriva reclamantului și a co-inculpaților săi, autoritățile judiciare au trebuit să se confrunte cu anumite dificultăți legate de numărul de probe care trebuie adunate; totuși, Curtea consideră că acest lucru nu poate justifica perioade atât de lungi pentru un singur grad de jurisdicție.

Pe de altă parte, Curtea nu percepe niciun element care să demonstreze că, în orice stadiu al procedurii, reclamantul a contribuit la prelungirea nejustificată a bunei sale desfășurări.

Pe de altă parte, Curtea consideră că comportamentul autorităților nu este lipsit de critici. În special, Comisia constată că au trecut mult timp între trimiterea cauzei de către instanța regională la procuror (a se vedea punctele 15-16 de mai sus) și între acuzarea reclamantului de jaf armat și stabilirea primelor audieri în fața instanței regionale (a se vedea punctele 16 și 19 de mai sus), pe care complexitatea cazului nu o poate explica.

Curtea amintește în această privință că art. 6 alineatul (1) obligă statele contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special cea a termenului rezonabil ( Portington c. Grecia, Hotărârea din 23 septembrie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998-VI, p. 2633, alineatul 33).

Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința termenului rezonabil. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE

În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă decât în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Reclamantul solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, fără a preciza o sumă, și să se supună înțelepciunii Curții.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, ea îi acordă 8 000 EUR (

Reclamantul solicită, de asemenea, 145 000 CZK (4,575 EUR) pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 25 000 CZK (790 EUR) pentru cele suportate în fața Curții.

Guvernul constată că cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne nu au avut nicio legătură de cauzalitate cu durata procedurii și consideră că suma solicitată de reclamant pentru cheltuielile suportate în fața Curții este exagerată și propune o sumă care nu depășește 500 EUR.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 790 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului. C. Interese moratorii

Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă; A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție; A spus (a) Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 8 000 EUR (8 000 EUR) pentru daune morale și 790 EUR (770 EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit; aceste sume trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului; (b) de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 30 noiembrie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 70846/01) dirigée contre la République tchèque et dont un ressortissant de cet Etat, Tomáš Vrána (« le requérant »), a saisi la Cour le 15 juin 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M. M. Nespala, avocat à Čelákovice. Le gouvernement tchèque (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Vít Schorm, du ministère de la Justice.

Le 19 mars 2004, la Cour a décidé de communiquer la requête. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu'elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT

Le 23 avril 1996, le requérant fut inculpé de vol à main armée (loupež) commis en complicité. Le 26 avril 1996, il fut placé en détention provisoire en vertu de la décision du tribunal de district (okresní soud) de Liberec, motivée par le risque de fuite et de pression sur les témoins. Le 20 mai 1996, le tribunal régional (krajský soud) de Ústí nad Labem rejeta le recours du requérant dirigé contre ladite décision.

Le 27 août 1996, l'enquêteur souleva à l'encontre du requérant quatre autres chefs d'inculpation, à savoir le vol (krádež) , l'atteinte à la liberté du domicile (porušování domovní svobody) , l'atteinte à la chose d'autrui (poškozování cizí věci) et l'utilisation illégitime de la chose d'autrui (neoprávněné používání cizí věci) . Le 25 septembre 1996, le requérant et ses deux co-accusés furent formellement accusés.

Entre-temps, le 11 septembre 1996, il demanda qu'un non-lieu soit prononcé et que le requérant soit mis en liberté.

Le 10 avril 1997, le tribunal régional décida de renvoyer l'affaire au procureur afin qu'il procède à un examen plus approfondi, et de garder le requérant en détention. Les recours du requérant et du procureur furent rejetés par la cour supérieure (vrchní soud) de Prague le 30 juin 1997.

Le 24 septembre 1997, le requérant demanda le réexamen des motifs de sa détention et l'adoption d'une décision de non-lieu.

Le 10 octobre 1997, sa demande d'élargissement fut rejetée par le tribunal de district. Le requérant l'attaqua par un recours.

Le 5 novembre 1997, le tribunal régional annula la décision du 10 octobre 1997, relevant que le requérant avait demandé le réexamen des motifs de sa détention, et non pas son élargissement.

Le 19 novembre 1997, le procureur prononça un non-lieu dans la procédure portant sur les quatre chefs d'inculpation soulevés à l'encontre du requérant le 27 août 1996, faute de preuves.

Le 28 novembre 1997, le requérant et son complice furent formellement accusés de vol à main armée.

Le 16 décembre 1997, le requérant demanda d'être libéré, alléguant qu'il n'existait pas de motifs pertinents pour le maintenir en détention.

Le 27 février 1998, le tribunal régional décida de renvoyer l'affaire au procureur afin que celui-ci complète l'examen de l'affaire. Il décida également de maintenir le requérant en détention. Les recours de ce dernier et du procureur furent rejetés le 15 avril 1998 par la cour supérieure qui, le 24 avril 1998, rejeta la demande du président de la chambre tendant à faire prolonger la détention du requérant. Elle releva que le délai légal de deux ans imparti pour une détention s'était écoulé et que l'on ne saurait affirmer que les poursuites pénales n'avaient pas pu être terminées en raison d'une complexité de l'affaire ou pour d'autres motifs sérieux.

Le 31 janvier 2000, le procureur accusa de nouveau le requérant de vol à main armée.

Le 14 juin 2001, ce dernier introduisit un recours constitutionnel (ústavní stížnost) , dans lequel il se plaignait des retards dans la procédure.

Le 9 octobre 2001, la Cour constitutionnelle (Ústavní soud) déclara le recours irrecevable pour non-épuisement des voies de recours, relevant que le requérant n'avait pas soulevé son grief devant les organes du système judiciaire.

Le 3 décembre 2002, le tribunal régional fixa une audience pour les 15 et 16 mai 2003. Elle dut être ajournée jusqu'au 25 septembre 2003, le requérant ayant été absent pour cause de maladie. Cette dernière audience fut annulée sans qu'une nouvelle date ait été fixée.

Entre-temps, le 4 septembre 2003, le tribunal délivra un mandat d'emmener à l'encontre d'un des co-accusés du requérant.

L'audience suivante, fixée pour les 27 et 29 novembre 2003, fut ajournée jusqu'aux 11 et 12 février 2004 à cause de l'absence d'un des co-accusés, et puis jusqu'au 13 mai 2004 due à la maladie du président de la chambre. Selon le gouvernement, le requérant ne se présenta pas à cette audience qui, par conséquent, ne pouvait pas être tenue. La procédure pénale est toujours pendante. EN DROIT

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.

La période à considérer a débuté le 23 avril 1996 par l'inculpation du requérant, et n'a pas encore pris fin. Elle a donc duré huit ans et six mois, pour une instance. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. B. Sur le fond

Selon le Gouvernement, la durée de ces procédures s'explique essentiellement par la complexité de l'affaire qui mettait en cause trois co-accusés de vol à main armée, une infraction relativement grave dont l'enquête est d'habitude compliquée. Le Gouvernement fait valoir que l'affaire du requérant demandait de collecter et examiner un grand nombre de preuves. Il ajoute que l'absence d'un des trois co-accusés menait à un ajournement des audiences. Quant au comportement du requérant, le Gouvernement affirme qu'il s'est excusé des audiences tenues du 15 au 16 mai 2003, admettant néanmoins la pertinence des raisons pour lesquelles l'intéressé n'était pas présent devant le tribunal régional. Il note, par ailleurs, qu'à une occasion, le requérant s'abstenait des audiences sans aucune raison valable. Pour ce qui est du comportement des tribunaux nationaux, le Gouvernement soutient qu'ils procédaient à un rythme plus soutenu. Il se réfère à l'opinion du requérant selon laquelle, jusqu'en 2000, la procédure répondait aux exigences de l'article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement admet qu'après le 31 janvier 2000, le cours de la procédure était retardé par des facteurs objectifs, tel que la lourde charge de travail du tribunal régional. Ce n'était que vers la fin de l'année 2002 qu'il pouvait poursuivre des affaires de façon adéquate.

Le requérant conteste les thèses avancées par le Gouvernement, notamment en ce qui concerne la complexité de son affaire et le fait qu'il ne s'est pas excusé de son absence aux audiences. Il fait également valoir que la durée de la procédure s'explique également par le fait que les autorités chargées de son affaire n'étaient pas capables de recueillir des preuves nécessaires pour établir sa culpabilité. Il note, enfin, que l'Etat est responsable pour des retards causés par l'engorgement de ses tribunaux.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

Concernant la complexité de l'affaire, la Cour admet que, compte tenu de la nature des accusations portées, en particulier celle de vol à main armée, contre le requérant et ses co-accusés, les autorités judiciaires ont dû rencontrer certaines difficultés liées au nombre de preuves à assembler; elle estime pourtant que cela ne saurait justifier des durées aussi longues pour un seul degré de juridiction.

Par ailleurs, la Cour n'aperçoit aucun élément propre à démontrer qu'à un quelconque stade de la procédure, le requérant ait contribué à allonger indûment son bon déroulement.

En revanche, la Cour estime que le comportement des autorités n'est pas exempt de critiques. Elle constate notamment que de longs délais se sont écoulés entre le renvoi de l'affaire par le tribunal régional au procureur (voir paragraphes 15-16 ci-dessus), et entre l'accusation du requérant de vol à main armée et la fixation des premières audiences devant le tribunal régional (voir paragraphes 16 et 19 ci-dessus), que la complexité de l'affaire ne saurait expliquer.

La Cour rappelle à cet égard que l'article 6 § 1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable ( Portington c. Grèce , arrêt du 23 septembre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VI, p. 2633, § 33).

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.

Le requérant demande un dédommagement pour le préjudice moral qu'il aurait subi, sans spécifiant un montant, et s'en remettant à la sagesse de la Cour.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 8 000 euros (« EUR ») à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 145 000 CZK (4,575 EUR) pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 25 000 CZK (790 EUR) pour ceux encourus devant la Cour.

Le Gouvernement relève que les frais et dépens exposés devant les juridictions internes n'avaient aucun lien de causalité avec la durée de la procédure. Par ailleurs, il estime que la somme réclamée par le requérant pour les frais encourus devant la Cour soit exagéré, et propose une somme ne dépassant pas 500 EUR.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 790 EUR pour la procédure devant la Cour et l'accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral et 790 EUR (sept cent quatre-vingt-dix euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; ces sommes sont à convertir en monnaie nationale de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants sera/ont à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 novembre 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président