MAUGUERET contre la FRANCE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA CERERII nr. 53621/99 și 69223/01 prezentate de Dominique MAUGUERET împotriva Franței La Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 30 aprilie 2002 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Biersan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată mai sus în fața Curții Europene a Drepturilor Omului la 14 ianuarie 1999, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie FĂCÂND că reclamantul, dl Dominique Maugueret, este un cetățean francez, născut în 1949 și rezident în Fain-les-Moutier (Franța). Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Prin Decizia din 18 decembrie 1986, Comisia tehnică de orientare și de ... Professional (COTOREP) de Seine și Marne i-a retras reclamantului beneficiul alocației pentru adulții cu handicap, recunoscându-i doar o rată de invaliditate mai mică de 80%. La 23 octombrie 1987, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ al Versailles cu privire la aceste două decizii. Prin decizia din 8 iunie 1989, Tribunalul Administrativ de la Versailles sesizează Consiliul în vederea desemnării instanței administrative competente pentru a se pronunța cu privire la cererile reclamantului. Prin Hotărârea din 18 august 1989, Consiliul da . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Septembrie 1987 și l-a trimis pe reclamant în fața Tribunalului Administrativ de la Versailles în legătură cu cererile sale referitoare la decizia din 18 decembrie 1986. La 3 septembrie 1993, reclamantul a introdus o acțiune în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului pentru a se plânge de durata procedurii. La 23 mai 1995, reclamantul a depus o memoriu completând cererile sale și a depus memorii care rezervau aceleași mijloace la 5 decembrie 1990, 18 februarie, 17 iunie și 27 decembrie 1991. În comparație cu 2 iulie 1996, Comisia Europeană pentru Drepturile Lluipea a constatat că a intervenit o soluționare amiabilă între reclamant și guvernul francez, care a fost de acord să plătească reclamantului o sumă de 10 000 . În pofida unei somații adresate prefectului Seinei și Marne la 7 aprilie 1997, pârâta nu a prezentat niciun memoriu în apărare. Prin hotărârea din 4 iulie 1997, Tribunalul Administrativ de la Versailles, amintind limitele trimiterii decise de Consiliu la 18 august 1989, a respins cererile reclamantului referitoare la decizia COTOREP din 8 septembrie 1987. În plus, instanța a declarat că este răspunzătoare de consecințele dăunătoare ale deciziei COTOREP din 18 septembrie 1987. În decembrie 1986 și l-a condamnat să plătească reclamantului o indemnizație de 30 000 de franci. În plus, cererile reclamantului au fost respinse. La 13 octombrie 1997, reclamantul a intentat recurs la această hotărâre. Prin Hotărârea din 21 martie 2000, instanța administrativă din Paris a confirmat hotărârea pronunțată. La 21 iunie 2000, statul membru s-a ocupat de această hotărâre în fața Consiliului din 26 ianuarie 1995, care a respins recursul prin Hotărârea din 21 noiembrie 2001. La 6 octombrie 1995, CDTH a solicitat expertiză medicală și, prin decizia din 5 decembrie 1995, a respins cererea reclamantului. La 15 ianuarie 1996, reclamantul a solicitat anularea acestei decizii la Tribunalul Administrativ din Dijon, care, la 9 februarie 1996, a transmis apelul la Consiliul de Stat. La 19 februarie și 16 decembrie 1996, reclamantul a depus memorii suplimentare în fața Consiliului de Stat. Prin Hotărârea din 6 februarie 1998, Consiliul a anulat decizia din 5 februarie 1998 decembrie 1995 pentru ilegalitate formală și a trimis cauza în fața CDTH. b) Acțiune în despăgubire La 13 martie 1998, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ al Dijon cu privire la o acțiune în despăgubire pentru prejudiciile suferite deoarece anularea deciziei COTOREP din 5 decembrie 1995 era, în opinia sa, fără întârziere. La 7 martie 2000, Tribunalul Administrativ din Dijon a respins cererea, susținând că o nouă decizie de soluționare a litigiilor formale, dar reinițiind decizia anulată fusese adoptată la 5 decembrie 1995. Prin scrisoarea din 19 martie 2001, reclamantul a solicitat Curții Administrative din Lyon o derogare pentru a putea interjecta apelul acestei hotărâri, în pofida întârzierii căii sale de atac. Prin scrisoarea din 6 aprilie 2001, a fost informat că cererea sa a fost înregistrată la grefa instanței respective, însă atenția sa a fost atrasă asupra faptului că La 14 septembrie 1989, Tribunalul de Mare Instanță din Melun a pronunțat divorțul reclamantului și al dnei H., părinții a doi copii. La 18 octombrie 1991, instanța de apel a încredințat fiecărui părinte autoritatea părintească a unuia dintre copii. a. procedură penală (solicitarea nr. 53621/99) În temeiul unui ordin de trimitere pronunțat la 4 octombrie 1995, dna H. a fost acuzată în fața tribunalului corecțional de la Dijon pentru denunțarea calomnioasă împotriva reclamantului. Prin hotărârea din 6 februarie 1996, tribunalul corecțional de la Dijon a pronunțat relaxarea dnei H. și a declarat inadmisibilă constituirea părții civile a reclamantului. La 12 iunie 1996, Curtea de apel din Dijon a confirmat hotărârea de primă instanță și recursul ulterior al reclamantului a fost respins de Curtea de Casație prin hotărârea din 10 februarie 1998. b. procedura civilă (solicitarea nr. 69223/01) Prin actul din 29 decembrie 1998, reclamantul și-a numit fosta soție, precum și alte trei persoane în fața Tribunalului de Mare Instanță din Dijon pentru denunțare calomnioasă și a solicitat fiecăreia dintre persoanele puse în discuție o sumă de 10 000 de franci. Prin hotărârea din 3 noiembrie 2000, Tribunalul Administrativ din Dijon l-a decăzut pe reclamant din cauza cererilor sale. Prin scrisoarea din 8 noiembrie 2000, reclamantul a formulat o acțiune în nulitate a acestei hotărâri președintelui Tribunalului de Mare Instanță din Dijon și își va reitera cererea prin scrisoarea din 12 noiembrie 2000. La 21 noiembrie 2000, reclamantul a adresat președintelui Consiliului Superior al Magistraturii o plângere împotriva instanței administrative din Dijon. La 19 decembrie 2000, Consiliul Suprem al Magistraturii l-a informat pe reclamant că scrisoarea sa fusese transmisă, din motive de competență, Gărzii sigiliului, ale cărui servicii i-au notat, la 10 ianuarie 2001, că: Numai exercitarea căilor de atac prevăzute de lege putea permite să se obțină o modificare a ceea ce a fost judecat la 29 decembrie 2000, reclamantul interjeta recurs la hotărârea din 3 noiembrie 2000. Prin hotărârea din 18 decembrie 2001, tribunalul judecătoresc Dijon a reformat hotărârea pronunțată și a condamnat fosta soție a reclamantului la plata unui culpă simbolică cu titlu de despăgubiri pentru prejudicii morale. GRIFS 1. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge cu privire la durata procedurii pe care a inițiat-o la 23 octombrie 1987 în fața Tribunalului Administrativ de la Versailles și care se încheie printr-o hotărâre a Consiliului din 26 martie 2001 (punctul 1. de mai sus - procedura (2) De asemenea, acesta se plânge de durata unei proceduri în despăgubire care a început la 13 martie 1998 în fața Tribunalului Administrativ din Dijon și care este în prezent pendinte în fața instanței administrative din Lyon (punctul 2.b) de mai sus - acțiune în despăgubire (3) Reclamantul se plânge, în sfârșit, de durata procedurii civile inițiată în fața Tribunalului de Mare Instanță din Dijon, pentru denunțarea calomnioasă, la 29 decembrie 1998 și care a condus la o hotărâre a instanței judecătorești din Dijon la 18 decembrie 2001 (punctul 3.b) de mai sus). (4) În plus, reclamantul invocă art. 1, 3, 5, 6, 7, 10, 14 și 17 împotriva diferitelor proceduri. ÎN DREPTUL (1) Reclamantul se plânge de durata procedurii pe care a inițiat-o la 23 octombrie 1987 în fața Tribunalului Administrativ de la Versailles și care se încheie printr-o hotărâre a Consiliului din 20 martie 2001. Curtea arată că procedura în primă instanță a fost deosebit de lungă, dar constată că această durată a făcut deja obiectul unei înjunghieri introduse în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 9 septembrie 1993. Atunci a fost încheiat un regulament amiabil între reclamant și guvernul francez și constatat de Comisie într-un raport din 2 iulie 1996. Prin urmare, Curtea consideră că perioada care urmează să fie luată în considerare astăzi începe la această ultimă dată și, prin urmare, a durat 5 ani, 4 luni și 19 zile pentru trei grade de jurisdicție. Or, Curtea nu face nicio latență specială imputabilă autorităților competente în această perioadă. Prin urmare, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție, acest aspect trebuie respins ca fiind vădit nefondat. (2) Reclamantul se plânge, de asemenea, de durata unei proceduri în despăgubire care a început la 13 martie 1998 în fața instanței administrative din Dijon și care este în prezent pendinte în fața instanței administrative din Lyon și, prin urmare, a durat puțin peste 4 ani pentru două grade de jurisdicție. Având în vedere jurisprudența sa constantă în acest domeniu, Curtea consideră că acest termen nu poate fi considerat excesiv în raport cu cerințele articolului 6 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, este necesar ca acest aspect să fie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. (3) Reclamantul se plânge de durata procedurii civile inițiată în fața Tribunalului de Mare Instanță din Dijon, pentru denunțarea calomnioasă, la 29 decembrie 1998 și care a condus la o hotărâre a instanței judecătorești din Dijon la 18 decembrie 2001. Curtea arată că această procedură a durat 2 ani, 11 luni și 20 de zile pentru două grade de jurisdicție. Având în vedere jurisprudența sa constantă în acest domeniu, Curtea consideră că acest termen nu poate fi considerat excesiv în raport cu cerințele art. 6 alin. (4) Pe de altă parte, recurentul invocă articolele 1, 3, 5, 6, 7, 10, 14 și 17 împotriva diverselor proceduri. În primul rând, Curtea constată că două dintre procedurile în cauză s-au încheiat cu mai mult de șase luni înainte de introducerea hotărârilor, la 23 martie 1999 și 20 noiembrie 2000 Într-adevăr, în procedura de contestare a deciziei din 26 ianuarie 1995 a COTOREP de Dijon (procedura 2.a) de mai sus), decizia internă definitivă, în sensul articolului 1 din Convenție este hotărârea Curții de Casație pronunțată la 6 februarie 1998. Procedura penală, la rândul ei, (procedura 3.a) de mai sus) este încheiată printr-o hotărâre a Curții de Casație din 10 februarie 1998. În consecință, obiecțiile formulate împotriva acestor două proceduri au fost introduse cu întârziere și trebuie respinse în conformitate cu art. În ceea ce privește celelalte proceduri, Curtea, ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care era competentă să cunoască afirmații formulate, nu a arătat nicio formă de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. Prin urmare, rezultă că aceste obiecțiuni trebuie, prin urmare, respinse ca fiind în mod vădit nefondate, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să unească cererile Declară cererile inadmisibile. Dolle A.B. Baka greière Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requêtes n° 53621/99 et 69223/01

présentée par Dominique MAUGUERET

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 30 avril 2002 en une chambre composée de

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Cour européenne des Droits de l’Homme le 14 janvier 1999,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Dominique Maugueret, est un ressortissant français, né en 1949 et résidant à Fain-les-Moutiers (France).

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

1.

Procédure « COTOREP Versailles » (requête n° 53621/99)

Par décision du 18 décembre 1986, la Commission technique d’orientation et de reclassement professionnel (la « COTOREP ») de Seine et Marne retira au requérant le bénéfice de l’allocation aux adultes handicapés, ne lui reconnaissant qu’un taux d’invalidité inférieur à 80 %. Par décision du 8

septembre 1987, elle rejeta sa demande visant un reclassement professionnel.

Le 23 octobre 1987, le requérant saisit le tribunal administratif de Versailles d’un recours à l’encontre de ces deux décisions.

Par décision du 8 juin 1989, le tribunal administratif de Versailles saisit le Conseil d’Etat aux fins de désignation de la juridiction administrative compétente pour statuer sur les demandes du requérant.

Par arrêt du 18 août 1989, le Conseil d’Etat déclara la COTOREP compétente pour examiner la contestation relative à sa décision du 8

septembre 1987 et renvoya le requérant devant le tribunal administratif de Versailles s’agissant de ses demandes relatives à la décision du 18

décembre

1986.

Le 3 septembre 1993, le requérant introduisit un recours devant la Commission européenne des Droits de l’Homme pour se plaindre de la durée de la procédure.

Le 23 mai 1995, le requérant déposa un mémoire complétant ses demandes. Il déposa des mémoires réitérant les mêmes moyens les 5

décembre 1990, 18 février, 17 juin et 27

décembre

1991.

Par rapport du 2 juillet 1996, la Commission Européenne des Droits de l’Homme constata qu’un règlement amiable était intervenu entre le requérant et le Gouvernement français, lequel acceptait de verser au requérant une somme de 10

000

FF.

En dépit d’une mise en demeure adressée au préfet de Seine et Marne le 7 avril 1997, la partie défenderesse ne produisit aucun mémoire en défense.

Par jugement du 4 juillet 1997, le tribunal administratif de Versailles, rappelant les limites du renvoi décidé par le Conseil d’Etat le 18 août 1989, rejeta les demandes du requérant relatives à la décision de la COTOREP du 8 septembre 1987. Par ailleurs, le tribunal déclara l’Etat responsable des conséquences dommageables de la décision de la COTOREP du 18

décembre 1986 et le condamna à verser au requérant une indemnité de 30

000

francs. Le surplus des demandes du requérant fut rejeté.

Le 13 octobre 1997, le requérant intenta appel de ce jugement.

Par arrêt du 21 mars 2000, la cour administrative d’appel de Paris confirma le jugement entrepris.

Le 21 juin 2000, l’Etat se pourvut en cassation de cet arrêt devant le Conseil d’Etat, qui rejeta le recours par arrêt du 21 novembre 2001.

a) Contestation de la décision du 26 janvier 1995

Par décision du 26 janvier 1995, la COTOREP de la Côte d’Or reconnut au requérant un inaptitude au travail pour une durée de cinq ans.

Le requérant saisit la Commission départmentale des travailleurs handicapés, des mutilés de guerre et assimilés (CDTH) en annulation de cette décision. Le 6 octobre 1995 la CDTH ordonna une expertise médicale, puis, par décision du 5 décembre 1995, rejeta la demande du requérant.

Le 15 janvier 1996, le requérant sollicita l’annulation de cette décision auprès du tribunal administratif de Dijon, qui le 9 février 1996 transmis la requête au Conseil d’Etat.

Les 19 février et 16 décembre 1996, le requérant déposa des mémoires complémentaires devant le Conseil d’Etat.

Par arrêt du 6 février 1998, le Conseil d’Etat annula la décision du 5

décembre 1995 pour illégalité formelle et renvoya l’affaire devant la CDTH.

b) Action en réparation

Le 13 mars 1998, le requérant saisit le tribunal administratif de Dijon d’une action en réparation des dommages subis du fait que l’annulation de la décision de la COTOREP du 5 décembre 1995 était, selon lui, demeurée sans suite.

Le 7 mars 2000, le tribunal administratif de Dijon rejeta la requête en relevant qu’une nouvelle décision réparant l’illégalité formelle mais réitérant la décision annulée avait été prise en date du 5 décembre 1995.

Par lettre du 19 mars 2001, le requérant sollicita auprès de la cour administrative d’appel de Lyon une dérogation afin de pouvoir interjeter appel de ce jugement, malgré la tardiveté de son recours. Il fut informé, par courrier du 6 avril 2001, que sa requête avait été enregistrée au greffe de ladite cour, son attention étant toutefois attirée sur le fait que « l’auteur d’une requête ne contenant l’exposé d’aucun moyen ne [pouvait] la régulariser par le dépôt d’un mémoire exposant un ou plusieurs moyens que jusqu’à l’expiration du délai de recours ».

3.

Procédures pour « dénonciation calomnieuse »

Le 14 septembre 1989, le tribunal de grande instance de Melun prononça le divorce du requérant et de Mme H., parents de deux enfants. Le 18

octobre

1991, la cour d’appel confia à chaque parent l’autorité parentale de l’un des enfants.

a. procédure pénale (requête n° 53621/99)

En vertu d’une ordonnance de renvoi rendue le 4 octobre 1995, Mme H. fut poursuivie devant le tribunal correctionnel de Dijon pour dénonciation calomnieuse à l’encontre du requérant.

Par jugement du 6 février 1996, le tribunal correctionnel de Dijon prononça la relaxe de Mme H. et déclara irrecevable la constitution de partie civile du requérant.

Le 12 juin 1996, la cour d’appel de Dijon confirma le jugement de première instance et le pourvoi subséquent du requérant fut rejeté par la Cour de cassation par arrêt du 10 février 1998.

b. procédure civile (requête n° 69223/01)

Par acte du 29 décembre 1998, le requérant assigna son ex-épouse, ainsi que trois autres personnes devant le tribunal de grande instance de Dijon pour dénonciation calomnieuse et sollicita de chacune des personnes mises en cause le versement d’une somme de 10

000

francs. Par jugement du 3

novembre 2000, le tribunal administratif de Dijon débouta le requérant de ses demandes.

Par courrier du 8 novembre 2000, le requérant adressa un recours en nullité de ce jugement au Président du tribunal de grande instance de Dijon. Il réitéra sa demande par courrier du 12 novembre 2000.

Le 21 novembre 2000, le requérant adressa au président du Conseil supérieur de la magistrature une plainte à l’encontre du tribunal administratif de Dijon. Le 19 décembre 2000, le Conseil supérieur de la magistrature informa le requérant que son courrier avait été transmis, pour raisons de compétence, au Garde des sceaux, dont les services lui notifièrent, le 10 janvier 2001, que «

seul l’exercice des voies de recours prévues par la loi pouvait permettre d’obtenir une modification de ce qui a été jugé

».

Le 29 décembre 2000, le requérant interjeta appel du jugement du 3

novembre

2000.

Par arrêt du 18 décembre 2001, la cour d’appel de Dijon réforma le jugement entrepris et condamna l’ex-épouse du requérant au versement d’un franc symbolique à titre de dommages et intérêts pour préjudice moral.

GRIEFS

COTOREP Versailles

»).

action en réparation «

COTOREP Dijon

»).

EN DROIT

octobre 1987 devant le tribunal administratif de Versailles et qui s’est terminée par un arrêt du Conseil d’Etat du 20 mars 2001.

La Cour relève que la procédure en première instance fut particulièrement longue, mais elle constate que cette durée a déjà fait l’objet d’une requête introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 9

septembre

Par conséquent, la Cour estime que la période à prendre en considération aujourd’hui débute à cette dernière date et a donc duré 5 ans, 4 mois et 19

jours pour trois degrés de juridiction. Or, la Cour ne relève aucune latence particulière imputable aux autorités compétentes durant cette période.

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Au vu de sa jurisprudence constante en la matière, la Cour estime que ce délai ne saurait être considéré comme excessif au regard des exigences de l’article 6 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

La Cour relève que cette procédure a duré

2 ans, 11 mois et 20 jours pour deux degrés de juridiction. Au vu de sa jurisprudence constante en la matière, la Cour estime que ce délai ne saurait être considéré comme excessif au regard des exigences de l’article 6 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

En premier lieu, la Cour constate que deux des procédures concernées se sont achevées plus de six mois avant l’introduction des requêtes, les 23

mars

1999 et 20 novembre 2000. En effet, dans la procédure en contestation de la décision du 26 janvier 1995 de la COTOREP de Dijon (procédure point 2.a) ci-dessus),

la décision interne définitive, au sens de l’article

35

§

1 de la Convention, est l’arrêt de la Cour de cassation rendu le 6 février 1998. La procédure pénale, quant à elle, (procédure point 3.a) ci-dessus) s’est achevée par un arrêt de la Cour de cassation du 10 février 1998.

Il s’ensuit que les griefs formulés à l’encontre de ces deux procédures ont été introduits tardivement et doivent être rejetés en application de l’article

35

§§ 1 et

4.

S’agissant des autres procédures, la Cour, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s’ensuit que ces griefs doivent dès lors être rejetés comme manifestement mal fondés, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

de joindre les requêtes

;

Déclare

les requêtes irrecevables.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président