SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 50977/99 prezentate de Michel LAURENT împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 21 mai 2002 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 16 iunie 1999, având în vedere recompunerea secțiunilor Curții la 1 noiembrie 2001 [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură] și atribuirea Reclamantul, Michel Laurent, este un cetățean francez, născut în 1945 și locuiește în Sallenoves. Technician de lucru în calitate de șef al echipei, a trebuit să-și întrerupă activitățile profesionale din motive de sănătate în 1980. Ulterior, reclamantul a fost recunoscut ca lucrător cu handicap, a fost titular al cărții de muncă și a beneficiat de alocație pentru adulții cu handicap. Considerând că starea sa necesită asistență din partea unei persoane terțe pentru a îndeplini actele esențiale ale vieții, reclamantul a formulat o cerere de alocare compensată pentru ajutorul acordat unei persoane în fața comisiei tehnice de orientare și de declarare profesională (C.O.T.O.R.E.P.) din cadrul Înaltului Savoie la 30 noiembrie 1993. Cererea sa a fost respinsă prin decizia din 18 decembrie 1993, notificată la 26 iulie 1994. La 26 septembrie 1994, reclamantul a formulat o acțiune împotriva acestei decizii în fața comisiei regionale de reculegere, inaptitudine și decădere permanentă a Rhône-Alpes. La 24 ianuarie 1995, cererea sa a fost respinsă pe motiv că statul său nu avea nevoie de ajutor de la o persoană terță. Reclamantul a solicitat această decizie în fața instanței naționale de lacună și de stabilire a prețurilor care, prin decizia din 7 noiembrie 1995, a respins cererea și a confirmat decizia înaintată. Reclamantul a formulat un recurs în recurs împotriva acestei decizii. La 17 aprilie 1996, el a depus o cerere de asistență judiciară la biroul de asistență judiciară stabilit în apropierea Curții de Casație. Cererea sa a fost respinsă la 20 noiembrie 1996. Statuând asupra acțiunii formulate de reclamant împotriva acestei decizii de refuz, primul președinte al Curții de Casație privind admiterea reclamantului în beneficiul asistenței judiciare prin ordonanța din 30 ianuarie 1997. Recursul în casarea reclamantului a fost respins la 4 martie 1999 de către Camera Socială a Curții de Casație, pe motivul următor: C. este printr-o apreciere suverană a elementelor de fapt și de probă care i-au fost prezentate că instanța națională a stabilit, fără a se contrazice, la 80 % rata de decădere permanentă [reclamantului] și a scos în evidență că la 18 decembrie 1993, el putea efectua singur toate actele esențiale ale existenței. GRIEFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plângea de durata procedurii care, în opinia sa, a durat șase ani. Pe același temei, el se plângea de la . El consideră că Curtea de Casație nu s-a ocupat în mod expres de aplicarea legii. Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge, fără a da mai multe detalii, că decizia de a-i refuza alocația compensatorie este discriminatorie. În acest caz, reclamantul se plânge că nu a fost judecat într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărui dispoziții relevante sunt formulate astfel: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Curtea constată că procedura a cărei lungime a fost criticată a început la 30 noiembrie 1993 cu sesizarea de către reclamant a C.O.T.O.R.E.P., și se încheie cu hotărârea Curții de Casație din 4 martie 1999. Prin urmare, procedura a durat aproximativ cinci ani și trei luni. Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII) și care se încadrează în special după respingerea cererii de alocare a reclamantului de către C.O.T.O.R.E.P. trei instanțe s-au succedat, Curtea nu intră, în procedura în cauză, în nicio circumstanță care poate determina constatarea că cauza reclamantului nu a fost judecată într-un termen rezonabil În sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, în consecință, aceasta trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. Curtea reamintește că, atunci când examinează cererile cu care este sesizată, nu poate să cunoască erori de drept sau de fapt comise de instanțele naționale și nu are competența de a rupe sau de a modifica deciziile acestora. Curtea are ca funcție unică, în ceea ce privește art. 6 din Convenție, de a examina acțiunile care pretind că instanțele naționale nu au respectat garanțiile procedurale specifice prevăzute de această dispoziție sau că desfășurarea procedurii în ansamblul său nu a garantat un proces echitabil reclamantului. Or, Curtea consideră că acest lucru nu este cazul în speță, deoarece reclamantul a putut, în toate etapele procedurii, să își prezinte argumentele și să obțină decizii interne motivate. Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și cu art. 4 din Convenție. Reclamantul consideră că refuzul de a-i acorda alocația compensatorie este discriminatoriu și citează art. 14 din Convenție, după cum urmează: Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Curtea reamintește că art. 14 din Convenție completează celelalte clauze normative ale Convenției și ale Protocoalelor și nu a avut o existență independentă, ci este valabil numai pentru mai multe drepturi și libertăți decât garantează (a se vedea Hotărârea van Ralta c. Țările de Jos din 21 februarie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor În cazul de față, această dispoziție este invocată în mod individual și, prin urmare, nu poate fi pusă în aplicare. În orice caz, aceasta constată că partea reclamantului nu este luată în considerare. În consecință, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, Declară cererea inadmisibilă Dolle A.B. Baka Premier Președinte
de la requête n° 50977/99
présentée par Michel LAURENT
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 21 mai 2002 en une chambre composée de
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
M.
M.
Ugrekhelidze
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 16 juin 1999,
Vu la recomposition des sections de la Cour le 1
er
novembre 2001 (article
25 § 1 du règlement de la Cour), et l’attribution subséquente de la requête susmentionnée à la deuxième section ainsi remaniée (article
52 § 1),
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Michel Laurent, est un ressortissant français, né en 1945 et résidant à Sallenôves.
Technicien d’atelier faisant fonction de chef d’équipe, il dut interrompre ses activités professionnelles pour des raisons de santé en 1980. Par la suite, le requérant fut reconnu comme travailleur handicapé, il fut titulaire de la carte d’invalidité et il bénéficia de l’allocation aux adultes handicapés.
Estimant que son état nécessitait l’assistance d’une tierce personne pour l’accomplissement des actes essentiels de la vie, le requérant forma une demande d’allocation compensatrice pour aide d’une tierce personne devant la commission technique d’orientation et de reclassement professionnel (C.O.T.O.R.E.P.) de Haute-Savoie le 30 novembre 1993. Sa demande fut rejetée par décision du 18 décembre 1993, notifiée le 26 juillet 1994.
Le 26 septembre 1994, le requérant forma un recours contre cette décision devant la commission régionale d’invalidité, d’inaptitude et d’incapacité permanente de Rhône-Alpes. Le 24 janvier 1995, sa requête fut rejetée au motif que son état ne nécessitait pas l’aide d’une tierce personne.
Le requérant interjeta appel de cette décision devant la cour nationale de l’incapacité et de la tarification qui, par décision du 7 novembre 1995, rejeta l’appel et confirma la décision déférée.
Le requérant forma un pourvoi en cassation contre cette décision. Le 17
avril
1996, il fit une demande d’aide juridictionnelle auprès du bureau d’aide juridictionnelle établi près la Cour de cassation. Sa demande fut rejetée le 20 novembre 1996. Statuant sur le recours formé par le requérant contre cette décision de refus, le premier président de la Cour de cassation prononça l’admission du requérant au bénéfice de l’aide juridictionnelle par ordonnance du 30 janvier 1997.
Le pourvoi en cassation du requérant fut rejeté le 4 mars 1999 par la chambre sociale de la Cour de cassation, au motif suivant
:
«
C’est par une appréciation souveraine des éléments de fait et de preuve qui lui étaient soumis que la cour nationale a, sans se contredire, fixé à 80 % le taux d’incapacité permanente [du requérant] et a fait ressortir qu’à la date du 18
décembre
1993, il pouvait effectuer seul tous les actes essentiels de l’existence.
»
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure qui a, selon lui, duré six ans.
2.
Sur le même fondement, il se plaint de l’iniquité de la procédure. Il estime que la Cour de cassation n’a pas veillé à l’exacte application de la loi.
3.
Invoquant l’article 14 de la Convention, le requérant se plaint, sans donner plus de précisions, de ce que la décision de lui refuser l’allocation compensatoire est discriminatoire.
1.
Le requérant se plaint de n’avoir pas été jugé dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées :
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour constate que la procédure dont la longueur est critiquée a débuté le 30 novembre 1993 avec la saisine par le requérant de la C.O.T.O.R.E.P., et s’est achevée avec l’arrêt de la Cour de cassation du 4
mars
1999.La procédure a donc duré environ cinq ans et trois mois.
Faisant application des critères dégagés par sa jurisprudence en la matière (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n°
30979/96, § 43, CEDH 2000-VII) et relevant en particulier qu’après le rejet de la demande d’allocation du requérant par la C.O.T.O.R.E.P. trois instances se sont succédé, la Cour ne relève, dans la procédure en cause, aucune circonstance pouvant amener à constater que la cause du requérant n’a pas été entendue dans un «
délai raisonnable
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint ensuite de l’iniquité de la procédure sur le fondement de l’article 6 § 1 de la Convention précité.
La Cour rappelle que, lorsqu’elle examine les requêtes dont elle est saisie, elle ne peut connaître des erreurs de droit ou de fait prétendument commises par les juridictions nationales et n’a pas le pouvoir de casser ou de modifier leurs décisions. La Cour a pour seule fonction, au regard de l’article 6 de la Convention, d’examiner les requêtes alléguant que les juridictions nationales ont méconnu des garanties procédurales spécifiques énoncées par cette disposition ou que la conduite de la procédure dans son ensemble n’a pas garanti un procès équitable au requérant. Or, la Cour estime que tel n’est pas le cas en l’espèce, puisque le requérant a pu, à tous les stades de la procédure, faire valoir ses arguments et obtenir des décisions internes motivées.
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35
§§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Le requérant estime que le refus de lui accorder l’allocation compensatrice est discriminatoire et cite l’article 14 de la Convention, ainsi libellé :
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
La Cour rappelle que l’article 14 de la Convention complète les autres clauses normatives de la Convention et des Protocoles et n’a pas d’existence indépendante, puisqu’il vaut uniquement pour «
la jouissance des droits et libertés
» qu’elles garantissent (cf. arrêt van Ralte c. Pays-Bas du 21
février
1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-I, p. 184, § 33). Or elle relève qu’en l’espèce, cette disposition est invoquée isolément et ne saurait dès lors trouver application. Elle constate en tout état de cause que le grief du requérant n’est pas étayé.
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président