CtEDO 09.07.2002 Auto

JULIEN c. FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
09.07.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
JULIEN c. FRANCE (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 50331/99 prezentate de Ferdinand JULIEN împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 9 iulie 2002 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Municipaloni judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 iunie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Ferdinand Julien, este un resortisant francez, născut în 1946 și rezident în Rosières. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: angajat din 1983 de către compania de asigurări UAP, reclamantul a fost concediat pentru abatere gravă la 19 iunie 1991, o autorizație de concediere fiind acordată la 14 iunie 1991 de către serviciile de inspecție a muncii. În acest caz, reclamantul a inițiat mai multe proceduri, în fața Tribunalului Administrativ din Paris și în fața Consiliului de Primă Instanță din Nanterra. Procedura administrativă contemplând autorizația administrativă de concediere, reclamantul a formulat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ din Paris la 9 iulie 1991. Prin hotărârea din 28 aprilie 1993, tribunalul administrativ l-a adus pe reclamant în fața Consiliului în noiembrie 1993. La 28 februarie 1997, o hotărâre a Consiliului de Stat a anulat hotărârea Tribunalului Administrativ și a considerat că decizia de a concedia reclamantul era pătată de incompetență. Prin urmare, reclamantul avea dreptul să solicite reintegrarea sa în termen de două luni de la hotărârea Consiliului de Stat. 2. Procedura în fața Consiliului de Prud La 14 octombrie 1991, reclamantul sesizează consiliul de administrație al oamenilor de rând pentru a obține condamnarea societății de asigurări UAP. Lacul de conciliere a avut loc la 10 decembrie 1991. În absența concilierii, cauza a fost restantă la tribunalul din 17 noiembrie 1992. De patru ori, între 17 noiembrie 1992 și 1 noiembrie 1992. În iulie 1997, tribunalul din fața biroului de judecată al consiliului de pudjâitori a fost retrimis la o dată ulterioară, la cererea avocaților, în așteptarea deciziei definitive a Consiliului de Stat, care a avut loc în cele din urmă la 28 februarie 1997. La 26 iunie 1997, avocatul reclamantului și avocatul din cadrul l.A.P. au solicitat amânarea examinării cauzei pe motiv de hotărâre pronunțată de Consiliul de Stat. La 1 iulie 1997, reclamantul a fost convocat în fața biroului de judecată până la 12 mai 1998. După o nouă cerere de trimitere a avocatului din cadrul I.A.P., tribunalul a fost stabilit la 30 martie 1999. La 30 martie 1999, avocații și-au făcut pledoaria. Consiliul de pud Hotărârea a fost pronunțată la 28 aprilie 2000. El a declarat nul concedierea reclamantului și l-a condamnat la plata sumei de 3 510 000 FRF ca daune pentru refuzul reintegrării și pentru repararea prejudiciului. O expertiză suplimentară a fost ordonată pentru a stabili sumele datorate în continuare pentru rechemările salariale și comisioane. La data de 29 mai 2000, tribunalul a luat cuvântul în acest sens. La tribunalul din Versailles a fost înrolat la data de 26 octombrie 2000. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la excepția preliminară a guvernului... În primul rând, guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție. În opinia sa, la El reamintește că face referire la această posibilitate oferită de dreptul intern ori de câte ori apare o problemă de durată. El subliniază că această acțiune se bazează acum pe o jurisprudență consolidată. El face referire în special la o hotărâre a instanței de mari instanțe din Paris pronunțată la 5 noiembrie 1997 în cauza Gauthier, care, în opinia sa, a extins noțiunea de negare a justiției la orice încălcare a obligației sale de protecție judiciară a persoanei fizice care include dreptul oricărui justițiar de a se pronunța asupra pretențiilor sale într-un termen rezonabil El adaugă că această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre a instanței de apel din Paris din 20 ianuarie 1999 care constituie, în opinia sa, o hotărâre de principiu. Această jurisprudență a fost găsită în mai multe rânduri, astfel încât două hotărâri ale Tribunalului de Mare Instanță din Paris din 14 iunie și 22 septembrie 1999 sau ale Tribunalului de Primă Instanță din Paris din 10 noiembrie 1999 au devenit definitive. Această evoluție judiciară a fost, de altfel, menționată pe larg în presa specializată. Guvernul susține că acțiunea întemeiată pe articolul L. 781-1 din Codul de organizare judiciară are același scop ca cel formulat în fața Curții. Având în vedere aceste elemente, guvernul solicită Curții să considere că această acțiune constituie o cale de atac eficientă, inclusiv în cazul în care procedura este încă în curs de desfășurare pe plan intern. În caz contrar, reclamantul ar trebui să fi formulat această acțiune, cererea ar trebui, potrivit guvernului, să fie declarată inadmisibilă. Cu privire la acesta, reclamantul consideră că la data la care a fost introdusă cererea în fața Curții, jurisprudența întemeiată pe articolul L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară nu era stabilită. În sensul art. 35 alin. (1) din Convenție, orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea ca această dispoziție să aibă ca scop, în principiu, ca statele contractante să evite sau să corecteze presupusele încălcări ale acestora (hotărârile Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A n 200, p. 19, § 36 și Fressoz și Roirec. Franța din 21 ianuarie 1999, Cu toate acestea, dispozițiile articolului 35 din Convenție nu se referă decât la utilizarea atât a încălcărilor incriminate, cât și a celor adecvate. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorită (a se vedea în special Hotărârile Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A n 198, pp. 11-12, § 27; Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 87-88, § 38). În ceea ce privește acțiunea prevăzută la articolul L. 781-1 din Codul de organizare judiciară, Curtea a stat recent la baza unei certitudini juridice suficiente pentru a putea și a fi utilizată în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție că la 20 septembrie 1999 (cauza Giummarra și alte cauze c. Franța, nr. 61166/00, [secțiunea a treia], Decizia din 12 iunie 1999 (cauza Giummarra și alții c. Franța, nr. 61166/00, [secțiunea a treia], decizia din 12 iunie 1999 2001). Or, prezenta cerere a fost introdusă la 30 iunie 1999, fie înainte de această dată. Reamintind că epuizarea căilor de atac interne s Malve c. Franța, nr. 46051/99, Decizia din 20 ianuarie 2001), Curtea deduce că nu poate fi reproșat reclamantului că nu a exercitat acțiunea în litigiu. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția. Acuzarea recurentului se referă la durata procedurii prud. Acesta a început la 14 octombrie 1991 și este încă în curs de desfășurare în fața celui de-al doilea grad de competență și, prin urmare, a durat deja mai mult de 10 ani și jumătate. Guvernul arată că cauza nu prezenta o complexitate deosebită. Reclamantul a scris, în mai multe rânduri după hotărârea Consiliului din 28 februarie 1997, președintelui Consiliului de Prud. Pentru a se opune noilor trimiteri din culpă solicitate de societatea UAP și, prin urmare, potrivit guvernului, nu se poate considera că comportamentul reclamantului este responsabil pentru aceste întârzieri. Guvernul ia notă de faptul că procedura în fața consiliului de prudimeni a durat aproape nouă ani; două motive principale pot fi invocate: numărul excesiv de cereri de trimitere din partea I.A.P. și acceptate de diverșii președinți de încuviințare și termenele dintre fiecare trimitere, legate de supraîncărcarea muncii în această instanță. Cu toate acestea, guvernul precizează că consiliul de pudimeni a trebuit să aștepte hotărârea Consiliului de Stat pentru a se pronunța și că durata excesivă a procedurii în fața instanțelor administrative este la originea caracterului vădit anormal al duratei procedurii în fața consiliului de prudimeni. Având în vedere cele de mai sus, guvernul declară că este de acord cu înțelepciunea Curții în ceea ce privește aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii. Curtea apreciază, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2002-07-09
1,00
JULIEN contre la FRANCE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 50331/98 présentée par Ferdinand JULIEN contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 9 juillet 2002 en une chambre composée de MM. A
CtEDO 2003-04-08
0,95
AFFAIRE JULIEN c. FRANCE
article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement. 5. Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la compo
CtEDO 2002-12-17
0,94
JUILLARD contre la FRANCE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 53622/99 présentée par Colette JUILLARD contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 17 décembre 2002 en une chambre composée de MM
CtEDO 2002-07-09
0,94
SELLIER contre la FRANCE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 60992/00 présentée par Francoise SELLIER contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 9 juillet 2002 en une chambre compos
CtEDO 2002-02-26
0,93
BUFFERNE contre la FRANCE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 54367/00 présentée par Beatrice BUFFERNE contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 26 février 2002 en une chambre composée de MM.
Sursă