MAUGEE contre la FRANCE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTENERĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 65902/01 prezentate de Henri MAUGEE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 24 septembrie 2002 într-o cameră compusă din A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Jungwiert Butkevych Thomassen, judecători M. T.L. Early grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 6 noiembrie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, dl Henri Magee, este un resortisant francez, născut în 1926 și rezident la Le Robert (Franța). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Jörg Agh, avocat la Strasbourg. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1970, reclamantul a fost pensionat, iar o pensie militară de invaliditate de 55% i-a fost acordată cu titlu definitiv prin Hotărârea din 22 iunie 1988. La 11 octombrie 1990, reclamantul a solicitat revizuirea pensiei de invaliditate pentru agravarea stării sale de sănătate și despăgubirea pentru două noi afecțiuni. Prin decizia din 12 iunie 1991, ministrul apărării a respins cererea sa pe motiv că Comisia de reformă de la Fort de France, care a avut loc la 5 aprilie 1991, nu a constatat o creștere a gradului de remunerare a invalidităților. În plus, s-a constatat că cele două infirmități nou invocate au dus la un grad de invaliditate mai mic de 10 %, rata minimă pentru luarea în considerare a unei noi infirmități; atunci reclamantul sesizează instanța departamentală a pensiilor din Martinica, care dispunea de măsuri de competență prin sentințe anterioare, dreptul din 23 martie 1993 și 27 ianuarie 1994. La 28 septembrie 1995, tribunalul departamental al pensiilor din Martinica nu a confirmat decizia ministerială decât în ceea ce privește una dintre agravările invocate, a considerat că cealaltă ar trebui evaluată la 10 % și, prin urmare, a ridicat rata pensiei de invaliditate a reclamantului la 65%. La 20 noiembrie 1998, Curtea de Apel din Fort de France a infirmat hotărârea pronunțată și a adus rata pensiei de invaliditate a reclamantului la 75%. La 5 martie 1999, ministrul Apărării s-a ocupat de ruperea în fața Consiliului de Stat. Prin Hotărârea din 12 mai 2000, Consiliul de Stat a respins hotărârea Curții Regionale a Refugiilor din Fortul France și, hotărând în fond, a respins cererea reclamantului împotriva hotărârii Tribunalului de departament al pensiilor din Martinica din 28 septembrie 1995. GRIFS Invouchuche la: art. 6 1 din Convenție, reclamantul se plânge de durata și lacul procedurii. De asemenea, se plânge că a fost victima unei discriminări interzise prin art. 14 din Convenție. (1) Reclamantul în conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenție și se plânge de procedura în cauză și, în special, de aprecierea probei, cum ar fi cele din instanța de departament a pensiilor din Martinica din 28 septembrie 1995, precum și în hotărârea Consiliului din 12 mai 2000. Curtea amintește că, atunci când examinează cererile cu care este sesizată, aceasta nu poate acționa ca un al patrulea grad de competență. În special, aceasta nu poate să cunoască erori de drept sau de fapt săvârșite de instanțele naționale și nu are competența de a rupe sau de a modifica deciziile acestora. În plus, deși art. 6 din convenție garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează în același timp eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, domeniu care intră, prin urmare, în principal în domeniul dreptului intern și al instanțelor naționale (a se vedea Hotărârea Garcia Ruiz c. Spania din 21 ianuarie 1999, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1999). În ceea ce privește art. 6 din convenție, Curtea are numai rolul de a examina cererile prin care se afirmă că instanțele naționale nu au respectat garanțiile procedurale specifice prevăzute de această dispoziție sau că desfășurarea în ansamblu a procedurii nu a garantat un proces echitabil reclamantului. Or, Curtea consideră că acest lucru nu este cazul în speță, deoarece reclamantul a putut, în toate etapele procedurii, să își prezinte argumentele și să obțină decizii interne motivate. Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și cu art. 4 din Convenție. (2) Al doilea motiv al reclamantului se referă la durata procedurii care a început la 11 octombrie 1990, data cererii sale prealabile către Ministerul Apărării și se încheie la 12 mai 2000 prin hotărârea Consiliului de Stat. Prin urmare, procedura în litigiu a durat nouă ani, șapte luni și o zi pentru trei instanțe. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. În cele din urmă, reclamantul consideră că a fost victima unei discriminări interzise prin art. 14 din convenție. El susține că curele care i-au fost refuzate sunt acordate în mod regulat invalizilor Metropolei. Fiind rezident al unui departament de peste mări, el consideră, în această calitate, că victima unei discriminări în comparație cu tratamentul de care beneficiază metropolitanii care suferă de afecțiuni similare. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, Curtea consideră că afirmațiile reclamantului nu sunt nici pe departe justificate. Întradevăr, nu reiese din niciuna dintre înscrisurile depuse la dosar că reclamantul a fost supus unui tratament diferit din cauza originii sale. În aceste condiții, Curtea consideră că această parte a cererii este, de asemenea, vădit greșit întemeiată și trebuie să fie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână în mod expres examinarea fondului reclamantului întemeiat pe durata procedurii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. T.L. Early A.B. Baka Modululer Adjunct Președintele

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 65902/01

présentée par Henri MAUGEE

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 24 septembre 2002 en une chambre composée de

M.

A.B.

Baka

,

président

,

M.

J.-P.

Costa

,

M.

Gaukur

Jörundsson

,

M.

L.

Loucaides

,

M.

K.

Jungwiert

,

M.

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen,

juges

,

et

de

M. T.L.

Early

,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 6 novembre 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Henri Maugee, est un ressortissant français, né en 1926 et résidant à Le Robert (France). Il est représenté devant la Cour par M

e

Jörg

Luft, avocat à Strasbourg.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Militaire de carrière, le requérant fut mis à la retraite en 1970. Une pension militaire d’invalidité au taux de 55 % lui fut concédée à titre définitif par arrêté du 22 juin 1988.

Le 11 octobre 1990, le requérant sollicita la révision de sa pension d’invalidité pour aggravation de son état de santé et indemnisation de deux nouvelles affections.

Par décision du 12 juin 1991, le ministre de la Défense rejeta sa demande au motif que la commission de réforme de Fort de France, siégeant le 5

avril

1991, n’avait pas constaté d’augmentation du degré d’invalidité des infirmités indemnisées. En outre, il avait été constaté que les deux infirmités nouvellement invoquées entraînait chacune un degré d’invalidité inférieur à 10

%, taux minimum pour la prise en compte d’une infirmité nouvelle.

Le requérant saisit alors le tribunal départemental des pensions de la Martinique, lequel ordonna des mesures d’expertise par jugements avant-dire droit des 23 mars 1993 et 27 janvier 1994.

Le 28 septembre 1995, le tribunal départemental des pensions de la Martinique ne confirma la décision ministérielle qu’en ce qui concerne l’une des aggravations invoquées, considéra que l’autre devait être évaluée à 10 % et porta par conséquent le taux de la pension d’invalidité du requérant à 65

%. Le requérant interjeta appel de ce jugement.

Le 20 novembre 1998, la cour d’appel de Fort de France infirma le jugement entrepris et porta le taux de la pension d’invalidité du requérant à 75 %.

Le 5 mars 1999, le ministre de la Défense se pourvut en cassation devant le Conseil d’Etat.

Par arrêt du 12 mai 2000, le Conseil d’Etat annula l’arrêt de la cour régionale des pensions de Fort de France et, statuant au fond, rejeta l’appel du requérant à l’encontre du jugement du tribunal départemental des pensions de la Martinique du 28 septembre 1995.

GRIEFS

Invoquant l’article 6

§

1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée et de l’iniquité de la procédure. Il se plaint également d’avoir été victime d’une discrimination prohibée par l’article 14 de la Convention.

EN DROIT

La Cour rappelle que, lorsqu’elle examine les requêtes dont elle est saisie, elle ne peut agir comme un quatrième degré d’instance. En particulier, elle ne peut connaître des erreurs de droit ou de fait prétendument commises par les juridictions nationales et n’a pas le pouvoir de casser ou de modifier leurs décisions. De plus, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (voir l’arrêt Garcia Ruiz c. Espagne du 21

janvier

1999,

Recueil des arrêts et décisions

1999).

Au regard de l’article 6 de la Convention, la Cour a pour seule fonction d’examiner les requêtes alléguant que les juridictions nationales ont méconnu des garanties procédurales spécifiques énoncées par cette disposition ou que la conduite de la procédure dans son ensemble n’a pas garanti un procès équitable au requérant. Or, la Cour estime que tel n’est pas le cas en l’espèce, puisque le requérant a pu, à tous les stades de la procédure, faire valoir ses arguments et obtenir des décisions internes motivées.

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35

§§ 3 et 4 de la Convention.

mai 2000 par l’arrêt du Conseil d’Etat. La procédure litigieuse a donc duré neuf ans, sept mois et un jour pour trois instances.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, la Cour estime que les allégations du requérant ne sont nullement étayées. En effet, il ne ressort d’aucune des pièces versées au dossier que le requérant ait été soumis à un

traitement différent en raison de son origine.

Dans ces conditions, la Cour estime que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de la durée de la procédure

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

T.L.

Early

A.B.

Baka

Greffier adjoint

Président