Mijea împotriva Franței

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 23937/03 prezentate de Marc Didier MIJEA împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 5 iulie 2005 într-o cameră compusă din domnii Cabral Barreto președinte J.-P. Costa Butkevych mes Mularoni Fura-Sandström Jočienė, Popović, judecători și domnii S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 3 octombrie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, domnul Marc Didier Mijea, este un resortisant francez, născut în 1936 și rezident în Toulouse. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul este un fost luptător care a servit în Algeria la 1 aprilie 1957, 21 decembrie 1958. La 12 august 1993, el a sesizat Ministerul veteranilor și victimelor războiului o cerere de pensie de invaliditate din cauza tulburărilor psihice. La 9 octombrie 1995, 6 noiembrie 1995 și 15 noiembrie 1995, reclamantul a fost examinat de un expert psihiatru. printr-o decizie din 17 noiembrie 1995. Septembrie 1996, adoptată la propunerea Comisiei de reformă de la Toulouse din 28 august 1996 și după avizul Comisiei consultative medicale din 14 iunie 1996, Ministerul a respins cererea sa pe motivul principal că reclamantul nu atingea gradul de invaliditate impus de articolul L. 4 din Codul pensiilor de invaliditate și al victimelor războiului.

Printr-o scrisoare din 11 martie 1997, reclamantul sesizează Tribunalul departamental pentru pensii militare al Înaltului Garonne în vederea obținerii unui drept la pensie. Prin hotărârea din 10 martie 1998, tribunalul departamental pentru pensii militare al Înaltului Garonne a dispus o măsură de competență medicală pentru a determina problemele cu care se va confrunta reclamantul și a desemnat în acest scop Dr.

A. La 19 mai 1998, reclamantul a fost reținut împreună cu doctorul A. La 8 iulie 1998, acesta și-a prezentat raportul de expertiză și a concluzionat cu privire la sindromul reclamantului că caracterul său traumatic în legătură cu evenimentele din afara Algeriei nu poate fi declarat în lipsă de probe și, prin urmare, legătura de cauzalitate nu poate fi dovedită în mod explicit printr-o hotărâre din 3 noiembrie 1998, notificată reclamantului la data de 30 noiembrie 1998, tribunalul departamental pentru pensii militare al Înaltului Garonne homologua raportul expertului și l-a exonerat pe reclamant de cererile sale. Printr-o declarație din 22 ianuarie 1999, reclamantul a interjet apelat. Prin Hotărârea din 8 decembrie 1999, notificată reclamantului la 28 ianuarie 2000, Curtea Regională pentru Pensii Militare din Toulouse a confirmat hotărârea.

La 2 martie 2000, reclamantul s-a ocupat de casare și a solicitat asistență judiciară. Printr-o decizie din 14 noiembrie 2000, notificată reclamantului la 14 decembrie 2000, biroul de asistență judiciară din apropierea Consiliului de Stat a respins cererea reclamantului din cauza lipsei unor mijloace serioase care să îl convingă pe judecătorul de Casație Prin hotărârea din 29 martie 2002, notificată reclamantului la 3 aprilie 2002, comisia specială de Casație a pensiilor Consiliului d … (2) De asemenea, se plânge în esență de respingerea cererii sale de asistență juridică de către biroul de asistență juridică din apropierea Consiliului de Stat. 3. În sfârșit, se plânge de întârzierea procedurii.

ÎN Â 1. Fără a invoca convenția, reclamantul se plânge de competențele psihiatrice. Curtea consideră că este posibil să se ia în considerare acest aspect din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din Convenția care este astfel formulată Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea constată că reclamantul se plânge în principal de desfășurarea expertizei psihiatrice, de rezultatul acestora și de utilizarea lor în fața instanțelor naționale. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, autoritățile naționale sunt cele mai în măsură să aprecieze dovezile prezentate în fața lor (a se vedea, printre altele, Winterwerp c. Țările de Jos, Hotărârea din 24 18 alin. 40) și nu poate înlocui propria sa apreciere a faptelor cu cea a instanțelor naționale (a se vedea Dombo Beheer B.V.

c. Țările de Jos, Hotărârea din 27 octombrie 1993, seria A n 274, p. 19, 32). Curtea observă că reclamantul, care a fost audiat de numeroși experți psihiatri, nu prezintă niciun element care să permită să se susțină o încălcare a Convenției cu privire la desfășurarea acestor expertize. Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. (2) Reclamantul se plânge în esență de respingerea cererii sale de asistență juridică de către biroul de asistență juridică din apropierea Consiliului de . Curtea consideră că este posibil să se ia în considerare acest aspect din perspectiva articolului 6 din Convenția menționată anterior.

Curtea constată că recurentul nu a formulat nicio acțiune în fața președintelui secțiunii din litigiul Consiliului de a se opune deciziei din 14 noiembrie 2000; prin urmare, rezultă că această cauză trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din convenție. (3) Reclamantul se plânge de durata procedurii și invocă în esență art. 6 din Convenția care este astfel formulată Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În ceea ce privește durata procedurii, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea cauzei reclamantului întemeiat pe durata procedurii Declare cererea inadmisibilă pentru surplus. Naismith Cabral Barreto Modululr Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 23937/03 présentée par Marc Didier MIJEA contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 5 juillet 2005 en une chambre composée de : MM. I. Cabral Barreto , président , J.-P. Costa , V. Butkevych , M mes A. Mularoni , E. Fura-Sandström , D. Jočienė, M. D. Popović, juges , et de M. S. Naismith, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 3 octobre 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Marc Didier Mijea, est un ressortissant français, né en 1936 et résidant à Toulouse. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant est un ancien combattant ayant servi en Algérie du 1 er avril 1957 au 21 décembre 1958. Le 12 août 1993, il saisit le ministère des anciens combattants et victimes de guerre d’une demande de pension d’invalidité en raison de troubles psychiques. Les 9 octobre 1995, 6 novembre 1995 et 15 novembre 1995, le requérant fut examiné par un expert psychiatre. Par une décision du 17 septembre 1996, prise sur proposition de la commission de réforme de Toulouse du 28 août 1996 et après avis de la commission consultative médicale du 14 juin 1996, le ministère rejeta sa demande au motif principal que le requérant n’atteignait pas le degré d’invalidité requis par l’article L. 4 du code des pensions d’invalidité et des victimes de guerre.

Par un courrier du 11 mars 1997, le requérant saisit le tribunal départemental des pensions militaires de la Haute Garonne en vue de l’obtention d’un droit à pension.

Par un jugement avant dire droit du 10 mars 1998, le tribunal départemental des pensions militaires de la Haute Garonne ordonna une mesure d’expertise médicale afin de déterminer les troubles dont serait atteint le requérant et désigna à cet effet le docteur A. Le 19 mai 1998, le requérant s’entretenut avec le docteur A. Le 8 juillet 1998, celui-ci rendit son rapport d’expertise et conclut à propos du syndrome du requérant que : « son caractère traumatique en relation avec les évènements d’Algérie ne peut être affirmé en l’absence de preuves et par conséquent le lien de causalité ne peut être franchement prouvé ». Par un jugement du 3 novembre 1998, notifié au requérant le 30 novembre 1998, le tribunal départemental des pensions militaires de la Haute Garonne homologua le rapport de l’expert et débouta le requérant de ses demandes.

Par une déclaration du 22 janvier 1999, le requérant interjeta appel. Par un arrêt du 8 décembre 1999, notifié au requérant le 28 janvier 2000, la cour régionale des pensions militaires de Toulouse confirma le jugement. Le 2 mars 2000, le requérant se pourvut en cassation et sollicita l’aide juridictionnelle. Par une décision du 14 novembre 2000, notifiée au requérant le 14 décembre 2000, le bureau d’aide juridictionnelle près le Conseil d’Etat rejeta la demande du requérant en raison de l’ « absence de moyens sérieux susceptibles de convaincre le juge de cassation ». Par un arrêt du 29 mars 2002, notifié au requérant le 3 avril 2002, la commission spéciale de cassation des pensions du Conseil d’Etat constata que les conclusions déposées par le requérant étaient tardives et rejeta sa requête.

GRIEFS 1. Sans invoquer la Convention, le requérant se plaint de la manière dont ont été effectuées les expertises psychiatriques et du résultat de celles-ci. 2. Il se plaint également en substance du rejet de sa demande d’aide juridictionnelle par le bureau d’aide juridictionnelle près le Conseil d’Etat. 3. Il se plaint enfin de la lenteur de la procédure. EN DROIT 1. Sans invoquer la Convention, le requérant se plaint des expertises psychiatriques. La Cour estime possible d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 6 §1 de la Convention lequel est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour constate que le requérant se plaint essentiellement du déroulement des expertises psychiatriques, de leur résultat et de leur utilisation devant les juridictions nationales.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, les autorités nationales sont les mieux placées pour apprécier les preuves produites devant elles (voir, entre autres, Winterwerp c. Pays-Bas , arrêt du 24 octobre 1979, série A n o 33, p. 18, § 40) et elle ne saurait substituer sa propre appréciation des faits à celle des juridictions nationales (voir Dombo Beheer B.V. c. Pays-Bas, arrêt du 27 octobre 1993, série A n o 274, p. 19, § 32). La Cour observe que le requérant, qui a été entendu par de nombreux experts psychiatres, n’apporte aucun élément permettant d’étayer une violation de la Convention quant au déroulement de ces expertises. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2. Le requérant se plaint en substance du rejet de sa demande d’aide juridictionnelle par le bureau d’aide juridictionnelle près le Conseil d’Etat. La Cour estime possible d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 6 de la Convention précité. La Cour constate que le requérant n’a pas exercé de recours devant le président de la section du contentieux du Conseil d’Etat contre la décision du 14 novembre 2000. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

3. Le requérant se plaint de la durée de la procédure et invoque en substance l’article 6 de la Convention lequel est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Concernant la durée de la procédure, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré de la durée de la procédure ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus.

S. Naismith I. Cabral Barreto Greffier adjoint Président