SALVATORE contre l'ITALIE

SALVATORE contre l'ITALIE (CtEDO, 2002)

PRIMA SECȚIUNE

DECIZIE PARȚIALĂ

PRIVIND ADMISIBILITATEA

plângerii nr. 42285/98

de Manuele SALVATORE

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință din 7 mai 2002 într-o cameră compusă din

Dnna F. Tulkens,

președintele,

Dnn. G. Bonello,

P. Lorenzen,

Dnele N. Vajić,

S. Botoucharova,

M. V. Zagrebelsky,

Dnna E. Steiner,

judecători,

și de Dn. E. Fribergh,

grefier de secțiune,

Având în vedere plângerea sus-menționată înaintată în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 19 aprilie 1998 și înregistrată pe 20 iulie 1998,

Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina plângerea,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamantul, Manuele Salvatore, este cetățean italian, născut în 1963 și în prezent deținut la penitenciarul din Spoleto. Este reprezentat în fața Curții de Dnna D. Mignosa, avocat la barourile din Siracuza.

Împrejurările cazului

a.

Deciziile judiciare privind reclamantul

Reclamantul a fost condamnat pe 11 aprilie 1995 de Curtea de Asise din Siracuza la o pedeapsă de douăzeci și șapte ani de închisoare pentru dublu omor, ascunderea de cadavre și posesia ilegală a unei arme de foc. Această pedeapsă a fost confirmată pe 23 septembrie 1996 de Curtea de Asise de Apel din Siracuza și pe 10 martie 1997 de Curtea de Casație. Textul acestei din urmă decizii a fost depus la dosar pe 18 mai următoare.

Între timp, pe 27 iulie 1996, Curtea de Asise din Siracuza infligase reclamantului șase ani de închisoare în special pentru asociere infracțională și extorsiune.

Supunerea reclamantului la regimul special de detenție

Pe 16 decembrie 1997, ținând seama de pericolozitatea reclamantului, Ministrul Justiției a emis un decret impunând lui, pentru o perioadă de un an, regimul de detenție special prevăzut de art. 41 bis, alineatul 2, din legea privind administrația penitenciară - nr. 354 din 26 iulie 1975 ("legea nr. 354/1975"). Modificată de legea nr. 356 din 7 august 1992, această dispoziție permite suspendarea totală sau parțială a aplicării regimului normal de detenție atunci când motive de ordine și securitate publică o cer.

Decretul sus-menționat a redus la o oră pe lună vizitele familiei reclamantului, a suspendat contactele interesatului cu alte persoane din exterior și cu alți deținuți, a limitat trimiterea și primirea de sume de bani și primirea de pachete; plimbarea a fost fixată la două ore pe zi. Corespondența telefonică a fost suspendată și corespondența epistolară supusă controlului.

Aplicarea regimului special a fost prelungită de șase ori pentru perioade succesive de șase luni până pe 21 decembrie 2001, ultima decizie datând din 21 iunie 2001. Doar limitarea plimbării a fost ridicată. Pe 25 octombrie 2001, acceptând recursul formulat de reclamant, tribunalul de aplicare al pedepselor din Perugia a anulat decizia din 21 iunie 2001 pe motiv că aplicarea regimului special nu mai era justificată, apartența reclamantului la mafia nefiind dovedită.

Reclamantul a formulat trei recursuri în fața aceluiași tribunal, respectiv împotriva decretelor din 15 iunie și 13 decembrie 1999 și din 12 iunie 2000. Contesta aplicarea regimului special împotriva lui și denunța absența motivelor concrete care să justifice prelungirea; se plângea în plus de limitarea întâlnirilor cu membrii familiei sale. Primele două recursuri au fost respinse pe motiv că aplicarea regimului special era justificată în lumina informațiilor colectate de poliție și autoritățile judiciare despre reclamant. Privitor la cea din urmă, tribunalul o declara inadmisibilă pe 15 ianuarie 2001 pentru lipsă de interes, decretul atacat având între timp expirat.

Controlul corespondenței reclamantului

Corespondența reclamantului este supusă controlului de către autoritățile penitenciare din 16 decembrie 1997. Majoritatea scrisorilor adresate de reclamant Comisiei apoi Curții Europene a fost deschisă și citită, după cum dovedit de ștampila de cenzură aplicată pe fiecare pagină. Este vorba în special despre scrisorile din 19 aprilie 1998, 17 mai 1998, 19 iunie 1998, 6 septembrie 1998, 4 februarie 1999; anexelor la scrisorile din 6 septembrie 1998 și 20 februarie 2000; formularul de plângere la Comisie.

Pe 6 decembrie 2001, judecătorul de aplicare al pedepselor din Spoleto a supus la control, pentru o nouă perioadă de șase luni, corespondența reclamantului, cu excepția celei adresate "Consiliului Europei, Comisiei și Curții".

B.

Dreptul și practica internă pertinente

art. 41 bis din legea nr. 354/1975

art. 41 bis, alineatul 1, din legea nr. 354/1975 prevede că în caz de rebeliune sau situație gravă de urgență, Ministrul Justiției poate suspenda, vis-à-vis de penitenciarele în cauză, total sau parțial aplicarea tratamentului normal al deținuților, pentru a restabili ordinea și securitatea publică. Alineatul 2 din aceeași dispoziție, introdus de legea nr. 356 din 7 august 1992, permite ministrului să exercite aceeași putere vis-à-vis de deținuții care sunt urmăriți sau condamnați pentru infracțiunile indicate în art. 4 bis, alineatul 1, din legea nr. 354/1975. Această din urmă dispoziție prevede că lucrul în exterior, licența de ieșire și măsurile alternative la detenție pot fi acordate doar deținuților și internații, condamnați sau urmăriți pentru apartenență la o asociere infracțională de tip mafios (art. 416 bis din codul penal (CP) și răpire în scopul extorsiunii (art. 630 CP), care colaborează cu justiția.

Aceleași beneficii pot fi acordate deținuților condamnați sau urmăriți pentru infracțiuni de terorism (articolele 270 bis, 280 și 289 bis CP), omor, jaf și extorsiune (articolele 575, 628 și 629 CP).

În practică, art. 41 bis impune un regim de detenție deosebit de sever și urmărește în special scopul de a tăia orice legătură între persoana în cauză și mediul criminal de origine. Într-adevăr, s-a întâmplat de mai multe ori ca șefi ai organizațiilor criminale deținuți să continue să comunice cu exteriorul. Aplicabilitatea acestui regim a fost prelungită până pe 31 decembrie 2000 de legea nr. 11 din 7 ianuarie 1998, apoi până pe 31 decembrie 2002 de legea nr. 4 din 19 ianuarie 2001.

Potrivit articolului 14 ter din legea nr. 354/1975, împotriva decretului Ministrului Justiției impunând regimul special este posibil a se formula o reclamație (reclamo) în fața tribunalului de aplicare al pedepselor (tribunale di sorveglianza) într-un termen de zece zile de la data comunicării decretului interesatului. Reclamația nu are efect suspensiv. Tribunalul trebuie să decidă în termen de zece zile. Împotriva deciziei tribunalului de aplicare al pedepselor este posibil a se recurge în casație.

Curtea Constituțională italiană a fost sesizată cu chestiunea dacă un asemenea sistem respectă principiul domeniului rezervat legislatorului. În deciziile sale nr. 349 și 410 din 1993, ea a estimat că art. 41 bis este compatibil cu Constituția, deoarece, dacă este adevărat că regimul special de detenție în cauză este concret stabilit de Ministrul Justiției, decretul acestuia poate cu toate acestea fi atacat în fața judecătorilor de aplicare al pedepselor, care exercită control fie asupra necesității sale, fie asupra măsurilor concrete care trebuie aplicate deținutului în cauză, care nu pot niciodată duce la tratament inuman.

Anterior, Curtea de Casație considerase la rândul ei că tribunalele de aplicare al pedepselor trebuiau să se limiteze la controlul legalității decretului ministerului ca atare, fără a putea substitui administrației în alegerea modalităților concrete de aplicare. În practică, cu toate acestea, tribunalele de aplicare al pedepselor mergeau chiar la controlul conformității fiecărei măsuri concrete cu scopul urmărit de administrație. Aceasta a dus la faptul că adesea deciziile tribunalelor de aplicare al pedepselor au rămas neexecutate, dând deci naștere conflictelor între aceste tribunale și autoritatea administrativă.

Prin decizia nr. 351 din 14-18 octombrie 1996 că Curtea Constituțională stabilit că puterea de control a tribunalelor de aplicare al pedepselor se extinde la modalitățile concrete de aplicare a măsurii, atât în raport cu scopul urmărit cât și la lumina drepturilor fundamentale garantate de Constituție. Curtea de Casație schimbase deja de orientare acceptând posibilitatea pentru judecătorul de aplicare al pedepselor de a revoca aplicarea, total sau parțial, a măsurilor ilegale (a se vedea deciziile nr. 6873 din 12 februarie 1996 și 684 din 1 martie 1996).

Pe 7 februarie 1997, în aplicarea principiilor enunțate de Curtea Constituțională în decizia nr. 351/1996, Departamentul administrației penitenciare al Ministerului Justiției ("DAP") a adresat directorilor stabilimentelor penitenciare o scrisoare circulară (nr. 531938) conținând, printre altele, următoarele instrucțiuni:

- deținuții erau de acum înainte autorizați să folosească fornello în celulele lor;

- aveau dreptul de acces la locurile echipate pentru activități sportive și la o bibliotecă;

- întâlnirile cu membrii familiei putea fi înlocuite prin apeluri telefonice;

- pereții de sticlă erau menținuți dar, ca urmare, percheziția vizitatorilor devenea mai puțin strictă.

În decizia nr. 376 din 26 noiembrie-5 decembrie 1997, Curtea Constituțională a reafirmat că art. 41 bis este compatibil cu Constituția. A precizat, în special, că decretele impunând regimul special trebuie să se bazeze pe motive concrete de ordine și securitate publică și că deciziile de prelungire a unui asemenea regim trebuie de asemenea să se fundamenteze pe motive independente de cele care au justificat impunerea lui și suficiente. A exclus că regimul special ar putea constitui un tratament inuman sau că ar împiedica reînscriere a deținutului, ceea ce ar fi contrar articolului 27 al Constituției și a precizat că în nici un moment nu încetează aplicarea articolului 13 din legea nr. 354/1975, potrivit căruia tratamentul căruia este supus deținutul trebuie să respecte cerințele personalității sale și un program de reeducație trebuie să fie stabilit și modificat pe baza observării științifice a personalității deținutului și în colaborare cu el.

Rămâne de asemenea aplicabil art. 27 din aceeași lege, potrivit căruia în stabilimentele penitenciare activitățile culturale, sportive și recreative trebuie să fie promovate și organizate precum și orice altă activitate care permite exprimarea personalității deținuților în cadrul programului de reeducație. Aceste activități trebuie, desigur, să fie organizate pentru a preveni orice legătură între persoana în cauză și mediul criminal de origine. Subliniind că regimul special trebuie să respecte scopul de reînscriere a deținutului în societate, Curtea Constituțională a considerat că principiul prezumției inocenței nu este încălcat din faptul că un asemenea regim poate fi impus suspecților înainte de condamnare definitivă. Într-adevăr, aplicarea regimului special nu împiedică acordarea eliberării anticipate (a se vedea decizia Curții Constituționale nr. 349 din 1993) care presupune participarea prealabilă a deținutului la activitățile culturale, sportive și recreative prevăzute în art. 27 sus-menționat.

Pe 20 februarie 1998, în aplicarea principiilor enunțate de Curtea Constituțională în decizia nr. 376/1997, DAP a adresat directorilor stabilimentelor penitenciare o scrisoare circulară (nr. 3470/5920) conținând, printre altele, următoarele instrucțiuni:

- durata plimbării în aer liber fixată la patru ore pe zi, cu necesitatea de a asigura că aceasta nu devine ocazia pentru întâlniri sau contacte cu alți membri presunși ai mafiei;

- crearea uneia sau mai multor săli destinate activităților sociale, culturale și recreative în fiecare sector destinat alocării definitive sau din motive de sănătate a deținuților supuși regimului special;

- posibilitate pentru deținuții unui stabiliment neechipat pentru activități de lucru de a accesa locurile preconizate în alte stabilimente penitenciare, cu modalități care permit excluziunea tuturor contactelor sau întâlnirilor cu alți membri presunși ai mafiei;

- eliminarea peretelui de sticlă în cursul întâlnirilor cu copiii sub șaisprezece ani; limitarea absenței peretelui de sticlă la șesimea duratei totale a întâlnirii cu copiii sub șaisprezece ani dacă aceasta se desfășoară în prezența altor persoane;

- posibilitate pentru deținuții supuși regimului special de a primi pachete conținând produse alimentare cu excepția celor care necesită gătire, utilizarea fornello fiind interzisă cu excepția încălzirii băuturilor sau alimentelor pregătite anterior.

La începutul aplicării sale, dispoziția articolului 41 bis a fost interpretată ca alocând de asemenea Ministrului Justiției puterea de a ordona controlul corespondenței unui deținut. Cu toate acestea, bazând-se pe art. 15 al Constituției - care prevede în special că restricțiile asupra corespondenței pot avea loc doar prin actul motivat al autorității judiciare - Curtea Constituțională a precizat că această putere aparține exclusiv autorității judiciare (decizii nr. 349 și 410 din 1993). Din aceasta rezultă că de la sfârșitul anului 1993 acest control se bazează doar pe art. 18 din legea nr. 354/1975, așa cum modificat de art. 2 din legea nr. 1 din 12 ianuarie 1977.

Potrivit acestei dispoziții, autoritatea competentă este judecătorul sesizat cu dosarul (indiferent dacă este vorba de jurisdicția de instrucție sau de judecată) până la decizia de primă instanță, și judecătorul de aplicare al pedepselor în perioada următoare de execuție. Această dispoziție prevede de asemenea că judecătorul poate ordona controlul corespondenței prin decizie motivată, dar nu precizează cazurile în care o asemenea decizie poate fi luată.

Controlul în cauză constă practic în interceptarea și citirea de către autoritatea judiciară care a ordonat-o, de către directorul penitenciarului sau de către personalul penitenciar desemnat de acesta, a întregii corespondenți a unui deținut, precum și în apunerea unui ștampilă pe scrisori care servește la dovada realității acestui control. Ștergerea cuvintelor sau a propoziții nu este în nici un fel autorizată; cu toate acestea, autoritatea judiciară poate ordona ca una sau mai multe scrisori să nu fie remise și trebuie să informeze imediat deținutul. Această din urmă măsură poate fi de asemenea ordonată provizoriu de către directorul penitenciarului, care trebuie să informeze autoritatea judiciară.

În fine, împotriva deciziei de a supune la control corespondența unui deținut - considerată de Curtea de Casație drept act de natură administrativă - nu există în dreptul italian nici o cale de atac, măsura în cauză neputând de asemenea să fie obiectul unui recurs în casație, deoarece nu privește libertatea deținutului (Curtea de Casație: deciziile nr. 3141 din 14 februarie 1990, 4687 din 4 februarie 1992 și 796 din 11 martie 1994). Absența unei căi de atac în această materie a fost de altfel constatată și sancționată de Curtea Europeană în deciziile Diana c. Italia și Domenichini c. Italia (din 15 noiembrie 1996, Recueil 1996-V).

Potrivit articolului 35 din legea nr. 354/1975, deținuții pot adresa cereri sau reclamații sub plic sigilat în special autorităților penitenciare și judecătorului de aplicare al pedepselor. Pe 11 februarie 1999 (decizia nr. 26), Curtea Constituțională a declarat ilegitimitatea acestei din urmă dispoziții și a articolului 69 (care privesc funcțiile și deciziile judecătorului de aplicare al pedepselor) în măsura în care nu prevăd o cale de atac care poate fi calificată drept judiciară, decizia autorităților sezisate fiind adoptată fără procedură contradictorie, nemaiind nici o valoare obligatorie și neputând face obiectul altui recurs sau pourvoi.

La urma arrêtelor Diana c. Italia și Domenichini c. Italia precitate, în care Curtea concluziona de asemenea la încălcarea articolului 8 al Convenției din cauză că "legea italiană nu indică cu destulă claritate amploarea și modalitățile exercitării puterii de apreciere a autorităților în domeniu" controlului corespondenței deținuților, pe 23 iulie 1999, Ministrul Justiției a prezentat Senatului un proiect de lege care vizează modificarea articolului 35 din legea nr. 354/1975 și incluzând Curtea Europeană printre autoritățile cărora deținuții pot adresa plic sigilate. Acest proiect propunea de asemenea inserarea unui articol (18 ter) prevăzând că, cu excepția reclamațiilor, corespondența oricărei persoane deținute putea fi supusă controlului, pentru perioade care nu depășesc șase luni, pentru a evita comiterea de crime sau a proteja securitatea stabilimentelor penitenciare și secretul investigațiilor judiciare.

Acest proiect de lege nu a fost încă aprobat de Parlamentul italian. Cu toate acestea, noul regulament al stabilimentelor penitenciare, care a intrat în vigoare pe 6 septembrie 2000, prevede, în art. 38, în special că corespondența adresată de un deținut organizațiilor internaționale care au scop de protecție a drepturilor omului nu poate fi supusă controlului.

PLÂNGERILE

1.

Reclamantul se plânge că procesul în urma căruia a fost condamnat la douăzeci și șapte de ani de închisoare nu s-a desfășurat în mod echitabil. Dreptul lui la apărare ar fi fost de asemenea încălcat pe motiv că n-a putut interoga sau face să fie interogați martori ai acuzării și nu a putut obține convocarea și interogarea martor ai apărării în aceleași condiții ca și martori ai acuzării. Invocând art. 3 al Protocolului nr. 7, reclamantul cere de asemenea o reparație pentru prejudiciile suferite din acest motiv.

2.

Reclamantul susține o încălcare a dreptului lui la respect al vieții familiale din cauza restricțiilor asupra numărului de vizite familiale și modalităților acestor vizite. În particular susține că n-a putut întâlni soția și fiica decât foarte rar și că a fost separat de ele printr-un perete de sticlă, ceea ce face întâlnirile extrem de dificile și neplăcute. Face mențiune despre consecințele negative pentru relațiile familiale rezultând din faptul că execută pedeapsa departe de familie.

3.

Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului lui la respect al corespondenței cu familia.

4.

El susține, în fine, că nu a dispus de o cale de atac efectivă împotriva deciziilor care prelungesc aplicarea regimului, tribunalul de aplicare al pedepselor pronunțând de obicei mai mulți luni după data adoptării decretelor și chiar după expirarea lor.

ÎN DREPT

1.

Privitor la prima plângere, Curtea reamintește că potrivit articolului 35 § 1 din Convenție, poate fi sesizată cu o plângere "într-un termen de șase luni de la data deciziei interne definitive". În speța de față, decizia definitivă coincide cu hotărârea pronunțată de Curtea de Casație pe 10 martie 1997 și depusă la dosar pe 10 mai 1997. Plângerea fiind înaintată pe 19 aprilie 1998, plângerea în cauză este tardivă în sensul articolului 35 § 1 din Convenție și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 4.

2.

Reclamantul susține o încălcare a dreptului la respect al vieții familiale din cauza restricțiilor asupra numărului de vizite familiale, derularea lor, precum și depărtarea locului de detenție de orașului lui.

Potrivit articolului 8 al Convenției,

"1. Orice persoană are dreptul la respect al vieții sale (...) familiale (...) și corespondenței.

Curtea reamintește imediat că orice detenție regulă în virtutea articolului 5 din Convenție este susceptibilă să ducă la o restricție a vieții private și familiale a interesatului.

Convenția nu acordă de altfel deținuților dreptul de a alege locul de detenție și separarea și depărtarea deținutului de familia constituie consecințe inevitabile ale detenției. Cu toate acestea, faptul de a ține o persoană într-o închisoare atât de departe de familie încât orice vizită rămâne în fapt foarte dificilă, ba chiar imposibilă, poate în anumite circumstanțe constitui o ingerință în viața sa familială, posibilitate pentru membrii familiei de a vizita deținutul fiind un factor esențial pentru menținerea vieții familiale (a se vedea plângerea nr. 40750/98, decizie Ospina Vargas c. Italia din 6 aprilie 2000).

Este deci esențial pentru respectul vieții familiale ca administrația penitenciară să-i ajute pe deținut să mențină contact cu familia apropiată (a se vedea plângerea nr. 31143/96, decizie Indelicato c. Italia din 6 iulie 2000).

În speța de față, reclamantul a fost supus unui regim special de detenție care duce la limitări suplimentare asupra numărului de vizite familiale (una pe lună) și impune măsuri de supraveghere a acestor întâlniri (deținuții sunt de obicei separați de vizitatori printr-un perete de sticlă).

Aceste restricții constituie, fără îndoială, o ingerință în dreptul reclamantului la respect al vieții familiale, garantat de art. 8 § 1 din Convenție. O asemenea ingerință nu încalcă Convenția, dacă este "prevăzută de lege", urmărește unu sau mai mulți scopuri legitime în sensul alineatului 2 al articolului 8 și poate fi considerată o măsură "necesară într-o societate democratică".

Curtea observă că măsurile de securitate au fost ordonate împotriva reclamantului în conformitate cu art. 41 bis, alineatul 2, din legea nr. 354/1975 și erau deci "prevăzute de lege". Ele urmăreau obiective legitime, și anume apărarea ordinii și securității publice, precum și prevenirea infracțiunilor penale.

Privitor la necesitatea ingeririi în dreptul reclamantului la respect al vieții familiale, Curtea reamintește că, pentru a avea un caracter necesar "într-o societate democratică", o ingerință trebuie să se bazeze pe o nevoie socială imperioasă și în special trebuie să rămână proporționată cu scopul legitim urmărit (a se vedea, printre altele, hotărârea McLeod c. Regatul Unit din 23 septembrie 1998, Recueil al pronunțărilor și deciziilor 1998, § 52, și decizia Indélicato c. Italia precitată).

Or, Curtea observă că regimul prevăzut de art. 41 bis tinde să taie legăturile existente între persoana în cauză și mediul criminal de origine, pentru a minimiza riscul de a vedea utilizate contactele personale ale acestor deținuți cu structurile organizațiilor criminale din mediu. Înainte de introducerea regimului special, mulți deținuți periculoși reușeau să-și păstreze poziția în cadrul organizației criminale căreia aparțineau, să schimbe informații cu alți deținuți și cu exteriorul, și să organizeze și să facă executate crime. În acest context, Curtea estimează că, ținând seama de natura specifică a fenomenului criminalității organizate, în special de tip mafios, și faptul că adesea vizitele familiale au fost mijlocul transmiterii de ordine și instrucțiuni către exterior, restricțiile, desigur importante, ale vizitelor și controlul care însoțește desfășurarea lor nu pot fi considerate disproporționate în raport cu scopurile legitime urmărite.

Curtea trebuie să mai examineze dacă aplicarea prelungită a regimului special este compatibilă cu cerința respectului drepturilor garantate de art. 8 din Convenție. Reclamantul a fost supus acestui regim din 16 decembrie 1997 și până în octombrie 2001 din cauza infracțiunilor foarte grave pentru care a fost condamnat, dublu omor, asociere infracțională și extorsiune. Reclamantul se limitează la afirmația că acest regim nu ar trebui să se aplice în cazul lui, apartența lui la mafia nefiind niciodată dovedită. Cu toate acestea, Curtea nu poate îndoi necesitatea aplicării regimului special deoarece uciderea și extorsiunea figurează între infracțiunile care justifică derogarea de la tratamentul normal de detenție în sensul alineatului 2 al articolului 4 bis din legea nr. 354/1975.

În concluzie, Curtea estimează că restricțiile dreptului reclamantului la respect al vieții familiale nu au depășit ceea ce, în termenii articolului 8 § 2, este necesar, într-o societate democratică, pentru securitatea publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale.

Această plângere este, prin urmare, evident neîntemeiată și trebuie respingă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

3.

Reclamantul se plânge de controlul corespondenței cu familia. Curtea observă cu toate acestea că dosarul plângerii nu conține nici o dovadă că corespondența în cauză a fost deschisă și citită de autoritățile competente. Nefiind susținută de reclamant, această plângere se dovedește evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respingă în conformitate cu alineatul 4 al aceleiași dispoziții.

În schimb, Curtea consideră necesar de a aduce din oficiu la cunoștința guvernului pârât, în aplicarea articolului 54 § 3 b) al regulamentului suo, chestiunea controlului corespondenței reclamantului cu Comisia apoi Curtea Europeană.

4.

Reclamantul susține de asemenea că nu a dispus de o cale de atac efectivă împotriva decretelor ministeriale care prelungesc aplicarea regimului special, tribunalul de aplicare al pedepselor pronunțând de obicei mai mulți luni după data adoptării decretelor și chiar după expirarea lor. Reclamantul invocă art. 13 din Convenție, potrivit căruia,

"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unei căi de atac efective în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Curtea estimează că situația denunțată de reclamant poate ridica chestiuni pe teren al dreptului la tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție. Ea trebuie deci să verifice de asemenea dacă tribunalul de aplicare al pedepselor a fost chemat să pronunțe asupra unei "contestații privind un drept de caracter civil" și dacă, în caz afirmativ, art. 6 a fost respectat.

În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se estimează în poziție de a se pronunța asupra admisibilității ultimei plângeri a reclamantului și judecă necesar de a comunica această parte a plângerii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 § 3 b) al regulamentului suo.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Amână

examinarea plângerilor privind controlul corespondenței reclamantului cu Comisia apoi Curtea Europeană și întârzierile în examinarea recursurilor în fața tribunalului de aplicare al pedepselor pentru a se plânge de prelungirea aplicării regimului special de detenție prevăzut de art. 41 bis.

Declară

plângerea inadmisibilă pentru rest.

Erik Fribergh

Françoise Tulkens

Grefier

Președintele

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 42285/98

par Manuele SALVATORE

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 7 mai 2002 en une chambre composée de

M

me

F. Tulkens,

présidente

,

MM.

G. Bonello,

P. Lorenzen,

M

mes

N. Vajić,

S. Botoucharova,

M.

V. Zagrebelsky,

M

me

E. Steiner,

juges

,

et

de

M.

E. Fribergh,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 avril 1998 et enregistrée le 20

juillet 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Manuele Salvatore, est un ressortissant italien, né en 1963 et actuellement détenu à la prison de Spoleto. Il est représenté devant la Cour par M

e

D. Mignosa, avocat au barreau de Syracuse.

Les circonstances de l’espèce

a.

Les décisions judiciaires concernant le requérant

Le requérant fut condamné, le 11 avril 1995, par la Cour d’assises de Syracuse à une peine de vingt-sept ans de réclusion pour double meurtre, dissimulation de cadavres et possession illégale d’une arme à feux. Cette peine fut confirmée le 23 septembre 1996, par la Cour d’assises d’appel de Syracuse et le 10 mars 1997, par la Cour de cassation. Le texte de cette dernière décision fut déposé au greffe le 18 mai suivant.

Entre temps, le 27 juillet 1996, la Cour d’assises de Syracuse avait infligé au requérant six ans de réclusion notamment pour association de malfaiteurs et extorsion.

La soumission du requérant au régime spécial de détention

Le 16 décembre 1997, compte tenu de la dangerosité du requérant, le Ministre de la Justice prit un décret lui imposant, pour une période d’une année, le régime de détention spécial prévu par l’article 41

bis

, alinéa 2, de la loi sur l’administration pénitentiaire - n° 354 du 26 juillet 1975 («

la loi n°

354/1975

»). Modifiée par la loi n°

356 du 7 août 1992, cette disposition permet la suspension totale ou partielle de l’application du régime normal de détention lorsque des raisons d’ordre et de sécurité publics l’exigent.

Ledit décret réduisit à une heure par mois les visites de la famille du requérant, suspendit les contacts de l’intéressé avec d’autres personnes de l’extérieur et les autres détenus, limita l’envoi et la réception de sommes d’argent et la réception de colis ; la promenade fut fixée à deux heures par jour. La correspondance téléphonique fut suspendue et l’épistolaire soumise à contrôle.

L’application du régime spécial a été prorogée à six reprises pour des périodes successives de six mois jusqu’au 21 décembre 2001, la dernière décision datant du 21 juin 2001. Seule la limitation de la promenade à été levée. Le 25 octobre 2001, accueillant le recours introduit par le requérant, le tribunal d’application des peines de Perouse a annulé la décision du 21 juin 2001 au motif que l’application du régime spécial

n’était plus justifiée, l’appartenance du requérant à la mafia n’ayant pas été prouvée.

Le requérant a introduit trois recours devant le même tribunal, respectivement contre les décrets du 15 juin et du 13

décembre 1999 et du 12 juin 2000. Il contestait l’application du régime spécial à son encontre et dénonçait l’absence de raisons concrètes en justifiant la prorogation ; il se plaignait en outre de la limitation des entrevues avec les membres de sa famille. Les deux premiers recours furent

rejetés au motif que l’application du régime spécial se justifiait à la lumière des informations recueillies par la police et les autorités judiciaires sur le compte du requérant. Quant au dernier, le tribunal l

e

déclar

a

irrecevable le 15 janvier 2001 pour manque d’intérêt, le décret attaqué ayant entre temps expiré.

Le contrôle de la correspondance du requérant

La correspondance du requérant est soumise à contrôle de la part des autorités pénitentiaires depuis le 16 décembre 1997. La plupart des courriers adressés par le requérant à la Commission puis à la Cour européennes a été décachetée et lue, comme le prouve le cachet de censure apposé sur chaque page. Il s’agit en particulier des lettres du 19 avril 1998, 17 mai 1998, 19

juin 1998, 6 septembre 1998, 4 février 1999

; des annexes aux lettres du 6 septembre 1998 et du 20 février 2000

; le formulaire de requête à la Commission.

Le 6 décembre 2001, le juge d’application des peines de Spoleto a soumis à contrôle, pour une nouvelle période de six mois, la correspondance du requérant, exception faite pour celle adressée «

au Conseil de l’Europe, à la Commission et à la Cour

».

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

L’article 41

bis

de la loi n°354/1975

L’article 41

bis

, alinéa 1, de la loi n°354/1975 prévoit qu’en cas de mutinerie ou de grave situation d’émergence, le Ministre de la Justice peut suspendre, à l’égard du pénitencier intéressé, totalement ou partiellement l’application du traitement normal des détenus, afin de rétablir l’ordre et la sécurité publics. L’alinéa 2 de la même disposition, introduit par la loi n°

356 du 7 août 1992, permet au ministre d’exercer le même pouvoir vis à vis des détenus poursuivis ou condamnés pour les délits indiqués à l’article 4

bis

, alinéa 1, de la loi n°

354/1975. Cette dernière disposition prévoit que le travail à l’extérieur, le permis de sortie et les mesures alternatives à la détention peuvent être accordées aux seuls détenus et internés, condamnés ou poursuivis pour appartenance à une association de malfaiteurs de type mafieux (article 416

bis

du code pénal (CP) et séquestration à des fins d’extorsion (article 630 CP), qui collaborent avec la justice

.

Ces mêmes bénéfices peuvent être accordés aux détenus condamnés ou poursuivis pour délits de terrorisme (articles 270

bis,

280 et 289

bis

CP), homicide, hold-up et extorsion (articles 575, 628 et 629 CP).

En pratique, l’article 41

bis

impose un régime de détention particulièrement sévère et poursuit notamment le but de couper tout lien entre la personne concernée et son milieu criminel d’origine. En effet, il est arrivé à plusieurs reprises que de chefs d’organisations criminelles détenus aient continué à communiquer avec l’extérieur. L’applicabilité de ce régime a été prorogée jusqu’au 31 décembre 2000 par la loi n° 11 du 7 janvier 1998, puis jusqu’au 31 décembre 2002 par la loi n° 4 du 19 janvier 2001.

Aux termes de l’article 14

ter

de la loi n°

354/1975, contre le décret du ministre de la Justice imposant le régime spécial il est possible de former une réclamation (

reclamo

) devant le tribunal d’application des peines (

tribunale di sorveglianza

) dans un délai de dix jours à compter de la date de la communication du décret à l’intéressé. La réclamation n’a pas d’effet suspensif. Le tribunal doit en décider dans un délai de dix jours. Contre la décision du tribunal d’application des peines, il est possible de se pourvoir en cassation.

La Cour constitutionnelle italienne a été saisie de la question de savoir si un tel système respecte le principe du domaine réservé au législateur. Dans ses arrêts n

os

349 et 410 de 1993, elle a estimé que l’article 41

bis

est compatible avec la Constitution, car, s’il est vrai que le régime spécial de détention en question est concrètement établi par le Ministre de la Justice, le décret de ce dernier peut néanmoins être attaqué devant les juges d’application des peines, qui exercent un contrôle tantôt sur sa nécessité, tantôt sur les mesures concrètes devant être appliquées au détenu concerné, lesquelles ne peuvent jamais aboutir à un traitement inhumain.

Auparavant, la Cour de cassation avait pour sa part considéré que les tribunaux d’application des peines devaient se limiter à contrôler la légitimité du décret du ministère en tant que tel, sans pouvoir se substituer à l’administration dans le choix des modalités concrètes d’application. Dans la pratique, toutefois, les tribunaux d’application des peines étaient allés jusqu’à contrôler la conformité de chaque mesure concrète au but poursuivi par l’administration. Il s’en est suivi que souvent les décisions des tribunaux d’application des peines sont restées inexécutées, donnant ainsi lieu à des conflits entre ces tribunaux et l’autorité administrative.

C’est par l’arrêt n°

351 des 14-18 octobre 1996 que la Cour constitutionnelle a établi que le pouvoir de contrôle des tribunaux d’application des peines s’étend aux modalités concrètes d’application de la mesure, à la fois par rapport au but poursuivi et à la lumière des droits fondamentaux garantis par la Constitution. La Cour de cassation avait d’ailleurs déjà changé d’orientation en admettant la possibilité pour le juge d’application des peines de révoquer l’application, totalement ou partiellement, des mesures illégitimes (voir les arrêts n

os

6873 du 12 février 1996 et 684 du 1

er

mars 1996).

Le 7 février 1997, en application des principes énoncés par la Cour constitutionnelle dans l’arrêt n°

351/1996, le Département de l’administration pénitentiaire du ministère de la Justice («

le DAP

») adressa aux directeurs des établissements pénitentiaires une lettre circulaire (n°

531938) contenant, entre autres, les instructions suivantes :

-

les prisonniers étaient désormais autorisés à utiliser des fourneaux dans leurs cellules ;

-

ils avaient le droit d’accéder aux locaux équipés pour des activités sportives et à une bibliothèque ;

-

les entretiens avec les membres de la famille pouvaient être remplacés par des appels téléphoniques ;

-

les parois vitrées étaient maintenues mais, de ce fait, la fouille des visiteurs devenait moins stricte.

Dans son arrêt n°

376 des 26 novembre-5 décembre 1997, la Cour Constitutionnelle a réaffirmé que l’article 41

bis

est compatible avec la Constitution. Elle a précisé, notamment, que les décrets imposant le régime spécial doivent s’appuyer sur des raisons concrètes d’ordre et de sûreté publics et que les décisions de proroger un tel régime doivent également se fonder sur des motifs indépendants de ceux qui en ont justifié l’imposition et suffisants. Elle a exclu que le régime spécial puisse constituer un traitement inhumain ou qu’il empêche la réinsertion du détenu, ce qui serait contraire à l’article 27 de la Constitution et a précisé qu’à aucun moment ne cesse de s’appliquer l’article 13 de la loi n°

354/1975, aux termes duquel le traitement auquel est soumis le détenu doit respecter les exigences de sa personnalité et un programme de rééducation doit être établi et modifié à partir de l’observation scientifique de la personnalité du détenu et en collaboration avec lui.

Demeure lui aussi applicable l’article 27 de la même loi, aux termes duquel dans les établissements pénitentiaires les activités culturelles, sportives et récréatives doivent être favorisées et organisées ainsi que toute autre activité permettant l’expression de la personnalité des détenus dans le

cadre du programme de rééducation. Lesdites activités doivent, certes, être organisées de manière à empêcher tout lien entre la personne concernée et son milieu criminel d’origine. En soulignant que le régime spécial se doit de respecter le but de réinsertion du détenu dans la société, la Cour constitutionnelle a considéré que le principe de présomption d’innocence ne se trouve pas violé du fait qu’un tel régime peut être imposé à des suspects avant condamnation définitive. En effet, l’application du régime spécial n’empêche pas l’octroi de la libération anticipée (voir l’arrêt de la Cour constitutionnelle n° 349 de 1993) qui présuppose la participation préalable du détenu aux activités culturelles, sportives et récréatives prévues à l’article 27 précité.

Le 20 février 1998, en application des principes énoncés par la Cour constitutionnelle dans l’arrêt n°

376/1997, le DAP a adressé aux directeurs des établissements pénitentiaires une lettre circulaire (n°

3470/5920) contenant, entre autres, les instructions suivantes :

-

durée de la promenade en plein air fixée à quatre heures par jour, avec nécessité de veiller à ce qu’elle ne devienne pas l’occasion de rencontres ou contacts avec d’autres membres présumés de la

mafia

;

-

création d’une ou plusieurs salles destinées aux activités sociales, culturelles et récréatives dans chaque quartier destiné à l’affectation définitive ou pour des raisons sanitaires des détenus soumis au régime spécial ;

-

possibilité pour les détenus d’un établissement non équipé pour les activités de travail d’accéder aux locaux prévus à cet effet dans d’autres établissements pénitentiaires, avec des modalités permettant d’exclure tous contacts ou rencontres avec d’autres membres présumés de la

mafia

;

-

élimination de paroi vitrée lors des entretiens avec les enfants de moins de seize ans ; limitation de l’absence de paroi vitrée au sixième de la durée totale de l’entretien avec les enfants de moins de seize ans si celui-ci se déroule en présence d’autres personnes ;

-

possibilité pour les détenus soumis au régime spécial de recevoir des paquets contenant des denrées alimentaires à l’exception de celles qui requièrent une cuisson, l’usage de fourneaux étant interdit sauf pour réchauffer des boissons ou aliments précuits.

Au début de son application, la disposition de l’article 41

bis

a été interprétée comme attribuant également, au Ministre de la Justice, le pouvoir d’ordonner le contrôle de la correspondance d’un détenu. Toutefois, se fondant sur l’article 15 de la Constitution - qui prévoit notamment que les restrictions à la correspondance peuvent avoir lieu uniquement par acte motivé de l’autorité judiciaire - la Cour constitutionnelle a précisé que ce pouvoir appartient exclusivement à l’autorité judiciaire (arrêts n°

s

349 et 410 de 1993). Il s’ensuit qu’à partir de fin 1993 ce contrôle se fonde uniquement sur l’article 18 de la loi n°

354/1975, tel que modifié par l’article 2 de la loi n°

1 du 12 janvier 1977.

Aux termes de cette disposition, l’autorité compétente est le juge saisi de l’affaire (qu’il s’agisse de la juridiction d’instruction ou de la juridiction de jugement) jusqu’à la décision de première instance, et le juge d’application des peines pendant le déroulement ultérieur de la procédure. Cette disposition prévoit également que le juge peut ordonner le contrôle de la correspondance par décision motivée, mais ne précise pas les cas dans lesquels une telle décision peut être prise.

Le contrôle en question consiste concrètement en l’interception et la lecture par l’autorité judiciaire qui l’a ordonnée, par le directeur de la prison ou par le personnel pénitentiaire désigné par ce dernier, de toute la correspondance d’un détenu, ainsi qu’en l’apposition d’un cachet sur les lettres qui sert à prouver la réalité dudit contrôle. L’effacement de mots ou de phrases n’est nullement autorisé ; toutefois, l’autorité judiciaire peut ordonner qu’une ou plusieurs lettres ne soient pas remises et doit aussitôt en informer le détenu. Cette dernière mesure peut également être ordonnée provisoirement par le directeur de la prison, qui doit en informer l’autorité judiciaire.

Enfin, contre la décision de soumettre à contrôle la correspondance d’un détenu - considérée par la Cour de cassation comme un acte de nature administrative -, il n’existe en droit italien aucune voie de recours, la mesure en question ne pouvant pas non plus faire l’objet d’un pourvoi en cassation, car elle ne concerne pas la liberté du détenu (Cour de cassation : arrêts n°

s

3141 du 14 février 1990, 4687 du 4 février 1992 et 796 du 11 mars 1994). L’absence d’une voie de recours en la matière a, par ailleurs, été constatée et sanctionnée par la Cour européenne dans les arrêts Diana c. Italie et Domenichini c. Italie (du 15 novembre 1996,

Recueil

1996-V).

Aux termes de l’article 35 de la loi n°

354/1975, les détenus peuvent adresser des demandes ou réclamations sous pli scellé notamment aux autorités pénitentiaires et au juge d’application des peines. Le 11 février 1999 (arrêt n

26), la Cour constitutionnelle a déclaré l’illégitimité de cette dernière disposition et de l’article 69 (qui concerne les fonctions et les décisions du juge d’application des peines) en ce qu’ils ne prévoient pas un recours que l’on puisse qualifier de juridictionnel, la décision des autorités saisies étant adoptée sans procédure contradictoire, n’ayant aucune valeur contraignante et ne pouvant pas faire l’objet d’un autre recours ou pourvoi.

A la suite des arrêts Diana c. Italie et Domenichini c. Italie précités, dans lesquels la Cour conclut aussi à la violation de l’article 8 de la Convention en raison de ce que «

la loi italienne n’indique pas avec assez de clarté l’étendue et les modalités d’exercice du pouvoir d’appréciation des autorités dans le domaine

» du contrôle de la correspondance des détenus, le 23

juillet 1999, le Ministre de la Justice présenta au Sénat un projet de loi visant la modification de l’article 35 de la loi n° 354/1975 et incluant la Cour européenne parmi les autorités auxquelles les détenus peuvent adresser des plis scellés. Ce projet proposait en outre l’insertion d’un article (18

ter

) prévoyant que, exception faite pour les réclamations, la correspondance de toute personne détenue pouvait être soumise à contrôle, pour des périodes non supérieures à six mois, afin d’éviter la commission de crimes ou protéger la sûreté des établissements pénitenciers et le secret des investigations judiciaires.

Ce projet de loi n’a toujours pas été approuvé par le Parlement italien. Cependant, le nouveau règlement des établissements pénitenciers, entré en vigueur le 6 septembre 2000, prévoit, en son article 38, notamment que la correspondance adressée par un détenu à des organisations internationales visant la protection des droits de l’homme ne peut être soumise à contrôle.

GRIEFS

1.

Le requérant se plaint de ce que le procès à la suite duquel il a été condamné à vingt-sept ans de réclusion ne s’est pas déroulé de manière équitable. Son droit à se défendre aurait aussi été enfreint au motif qu’il n’a pu interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge. Invoquant l’article 3 du Protocole n° 7, le requérant demande aussi un dédommagement pour les préjudices qu’il aurait subis de ce fait.

2.

Le requérant allègue une violation de son droit au respect de sa vie familiale en raison des restrictions au nombre des visites familiales e des modalités de ces visites. En particulier il allègue n’avoir pu rencontrer sa femme et sa fille que très rarement et d’avoir été séparé d’elles par une paroi vitrée, ce qui rendait les rencontres extrêmement difficiles et pénibles. Il fait état des conséquences négatives pour les relations familiales résultant du fait qu’il est en train de purger sa peine loin de sa famille.

3.

Le requérant se plaint de la violation de son droit au respect de sa correspondance avec sa famille.

4.

Il allègue, enfin, ne pas avoir disposé d’un recours effectif contre les décisions prorogeant l’application du régime, le tribunal d’application des peines statuant normalement plusieurs mois après la date d’adoption des décrets et même après leur l’expiration.

EN DROIT

1.

En ce qui concerne le premier grief, la Cour rappelle que selon l’article 35 § 1 de la Convention, elle peut être saisie d’une requête «

dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive

». En l’occurrence la décision définitive coïncide avec l’arrêt rendu par la Cour de cassation le 10 mars 1997 et déposé au greffe le

10 mai 1997. La requête ayant été introduite le 19 avril 1998, le grief en question est tardif au sens de l’article 35 § 1 de la Convention et doit être rejeté en application de l’article 35

2.

Le requérant allègue une violation de son droit au respect de sa vie familiale en raison des restrictions au nombre des visites familiales, leur déroulement, ainsi que de l’éloignement du lieu de détention de sa ville.

Selon l’article 8 de la Convention,

«

»

La Cour rappelle d’emblée que toute détention régulière au regard de l’article 5 de la Convention est susceptible d’entraîner une restriction à la vie privée et familiale de l’intéressé.

La Convention n’accorde par ailleurs pas aux détenus le droit de choisir le lieu de détention et la séparation et l’éloignement du détenu de sa famille constituent des conséquences inévitables de la détention. Néanmoins, le fait de détenir une personne dans une prison éloignée de sa famille à tel point que toute visite s’avère en fait très difficile, voire impossible, peut dans certaines

circonstances constituer une ingérence dans sa vie familiale, la possibilité pour les membres de la famille de rendre visite au détenu étant un facteur essentiel pour le maintien de la vie familiale (voir requête n°

40750/98, décision

Ospina Vargas c. Italie

du 6 avril 2000.

Il est donc essentiel au respect de la vie familiale que l’administration pénitentiaire aide le détenu à maintenir un contact avec sa famille proche (voir requête n°

31143/96, décision

Indelicato c.

Italie

du 6 juillet 2000).

En l’espèce, le requérant a été soumis à un régime spécial de détention qui entraîne des limitations supplémentaires au nombre de visites familiales (une par mois) et impose des mesures de surveillance de ces rencontres (les détenus sont normalement séparés des visiteurs par une paroi vitrée).

Ces restrictions constituent, à n’en pas douter, une ingérence dans le droit du requérant au respect de sa vie familiale, garanti par l’article 8 § 1 de la Convention. Pareille ingérence n’enfreint pas la Convention, si elle est «

prévue par la loi

», vise un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 de l’article 8 et peut passer pour une mesure «

nécessaire dans une société démocratique

».

La Cour note que les mesures de sécurité ont été ordonnées à l’encontre du requérant en conformité avec l’article 41

bis

, alinéa 2, de la loi n°

354/1975 et étaient dès lors «

prévues par la loi

». Elles poursuivaient des objectives légitimes, à savoir la défense de l’ordre et de la sûreté publics, ainsi que la prévention des infractions pénales.

Quant à la nécessité de l’ingérence dans le droit du requérant au respect de sa vie familiale, la Cour rappelle que, pour revêtir un caractère nécessaire «

dans une société démocratique

», une ingérence doit se fonder sur un besoin social impérieux et notamment demeurer proportionnée au but légitime recherché (voir, entre autres, l’arrêt McLeod c. Royaume-Uni du 23 septembre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998, § 52, et la décision

Indélicato c. Italie

précitée).

Or, la Cour relève que le régime prévu à l’article 41

bis

tend à couper les liens existant entre la personne concernée et son milieu criminel d’origine, afin de minimiser le risque de voir utiliser les contacts personnels de ces détenus avec les structures des organisations criminelles dudit milieu. Avant l’introduction du régime spécial, bon nombre de détenus dangereux réussissaient à garder leur position au sein de l’organisation criminelle à laquelle ils appartenaient, à échanger des informations avec les autres détenus et avec l’extérieur, et à organiser et faire exécuter des crimes. Dans ce contexte, la Cour estime que, compte tenu de la nature spécifique du phénomène de la criminalité organisée, notamment de type mafieux, et du fait que bien souvent les visites familiales ont été le moyen de transmissions d’ordres et d’instructions vers l’extérieur, les restrictions, certes importantes, aux visites et les contrôles qui en accompagnent le déroulement ne sauraient passer pour disproportionnées par rapport aux buts légitimes poursuivis.

La Cour doit encore examiner si l’application prolongée du régime spécial est compatible avec l’exigence du respect des droits garantis par l’article 8

de la Convention. Le requérant a été soumis audit régime depuis le 16 décembre 1997 et jusqu’en octobre 2001

en raison des infractions très graves pour lesquelles il a été condamné, double meurtre, association de malfaiteurs et extorsion. Le requérant se limite à affirmer que ce régime ne devrait pas s’appliquer à son cas, son appartenance à la

mafia

n’ayant jamais été démontrée. Toutefois, la Cour ne saurait douter de la nécessité de l’application du régime spécial car le meurtre et l’extorsion figurent bien parmi les délits qui justifient la dérogation au traitement normal de détention au sens de l’alinéa 2 de l’article 4

bis

de la loi n°

354/1975.

En conclusion, la Cour estime que les restrictions au droit du requérant au respect de sa vie familiale ne sont pas allées au-delà de ce qui, aux termes de l’article 8 § 2, est nécessaire, dans une société démocratique, à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales.

Ce grief est, par conséquent, manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

3.

Le requérant se plaint du contrôle de la correspondance avec sa famille. La Cour note toutefois que le dossier de la requête ne contient aucune preuve que la correspondance dont il s’agit ait été ouverte et lue par les autorités compétentes. N’ayant pas été étayé par le requérant, ce grief se révèle manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté conformément au paragraphe 4 de la même disposition.

En revanche, la Cour considère nécessaire de porter d’office à la connaissance du gouvernement défendeur, par application de l’article 54 § 3 b) de son règlement, la question du contrôle de la correspondance du requérant avec la Commission puis la Cour européennes.

4.

Le requérant allègue

également ne pas avoir disposé d’un recours effectif contre les décrets ministériels prorogeant l’application du régime spécial, le tribunal d’application des peines statuant normalement plusieurs mois après la date d’adoption des décrets et même après leur expiration. Le requérant invoque l’article 13 de la Convention, aux termes duquel,

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

La Cour estime que la situation dénoncée par le requérant peut poser des questions sur le terrain du droit à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention. Elle se doit donc de vérifier également si le tribunal d’application de peines a été appelé à statuer sur une «

contestation sur un droit à caractère civil

» et si, dans l’affirmative, l’article 6 a été respecté.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité du dernier grief du requérant et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs concernant le contrôle de la correspondance du requérant avec la Commission puis la Cour européennes et le retard dans l’examen

des recours au tribunal d’application des peines pour se plaindre de la prorogation de l’application du régime spécial de détention prévu à l’article 41

bis

.

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Erik

Fribergh

Françoise

Tulkens

Greffier

Présidente