IAVARAZZO contre l'ITALIE

IAVARAZZO contre l'ITALIE (CtEDO, 2001)

SECȚIUNEA A DOUA

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 50489/99

prezentată de Giuseppe IAVARAZZO

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), sesizată la 4 decembrie 2001 într-o cameră compusă din:

Domnii

J.-P.

Costa

,

președinte

,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

M.

Ugrekhelidze

,

V.

Zagrebelsky

,

Doamna

A.

Mularoni

,

judecători

,

și de Doamna

S.

Dollé

,

grefieră de secțiune

,

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 30 iunie 1999 și înregistrată la 23 august 1999,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

PE FAPTE

Reclamantul, d-l Giuseppe Iavarazzo, este un cetățean italian, născut în 1970 și în prezent deținut la penitenciarul din Carinola (Caserte). Este reprezentat în fața Curții de Doamnele A. Baldascino și A. Gaito, avocate respectiv la Santa Maria Capua Vetere și Roma.

A.

Împrejurările cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

1.

Omuciderea lui X și procedura de primă instanță

La 16 noiembrie 1995, X a fost asasinat la Trento. Cadavrul lui carbonizat a fost găsit în interiorul unei mașini incendiate. Urmăriri penale au fost declanșate împotriva reclamantului și împotriva unui anumit Y pentru omucidere, port abuziv de armă și distrugere de cadavru.

La 17 noiembrie 1995, un mandat de arestare a fost emis împotriva reclamantului; cu toate acestea, acest mandat nu a putut fi executat deoarece interesatul, văzând poliția intrând în apartamentul lui, a ieșit pe o fereastră și apoi a fugit.

După aceea, procuratura a ordonat efectuarea a două expertize, balistică și medico-legală, fără a informa reclamantul.

Printr-un telegrama din 7 decembrie 1995, adresată procuraturii din Brescia, reclamantul a declarat că dă mandat d-lui G. pentru a-l reprezenta în procedura penală care fusese deschisă împotriva lui.

În cursul investigațiilor preliminare, Y a mărturisit că a comis crima în colaborare cu reclamantul.

La 17 octombrie 1996, procuratura din Trento a cerut ca reclamantul să fie trimis în judecată. Printr-o ordonanță din 18 octombrie 1996, judecătorul investigațiilor preliminare a fixat data ședinței preliminare la 4 noiembrie 1996. Observând că reclamantul nu a conferit în mod valid mandat unui apărător de alegerea lui, judecătorul a numit un apărător desemnat de birou, d-l M., care a fost deci informat de data ședinței preliminare. Nicio comunicare privind ședința în chestiune nu a fost notificată d-lui G., avocat căruia reclamantul declarase că i-a conferit mandat în telegramă din 7 decembrie 1995. De altfel, printr-o altă ordonanță din 18 octombrie 1996, judecătorul investigațiilor preliminare a constatat că reclamantul rămânea de nelocalizat, și l-a declarat în fuga justiției („latitante"). Prin urmare, orice comunicare adresată reclamantului ar fi trebuit să fie notificată apărătorului lui legal.

Ședința preliminară s-a ținut la 4 noiembrie 1996. D-l M. l-a reprezentat pe reclamant.

Printr-o ordonanță din 4 noiembrie 1996, judecătorul investigațiilor preliminare din Trento a trimis reclamantul și Y în judecată în fața tribunalului acestui același oraș.

Dezbaterile au început la 12 iunie 1997. Reclamantul, încă de nelocalizat, a fost judecat în contumaciam. Totuși era reprezentat de un nou avocat de alegerea lui, d-l B., oficial numit la 26 martie 1997. La ședința din 12 iunie 1997, acesta din urmă a invățat ilegaliatea expertizelor ordonate de procuratură, observând că acestea fuseseră efectuate fără ca reclamantul sau apărătorul lui să fi fost informați anterior de deschiderea urmăririlor sau de intenția de a efectua actele în chestiune. De altfel, d-l B. a observat că d-l G., avocat numit de reclamant la 7 decembrie 1995, nu fusese informat de data ședinței preliminare, și deci nu a putut participa.

Printr-o ordonanță din 12 iunie 1997, curtea asizelor a respins excepțiile apărării. Privitor la primul punct, ea a observat că mandatul de arestare nu a putut fi executat din cauza fugii reclamantului și că procesul-verbal în care era stabilit că reclamantul era de nelocalizat înlocuia drept de plin al notificării și executării mandatului în chestiune, act prin care interesatul ar fi fost pus în condiție de a ști că urmăriri fuseseră declanșate împotriva lui. De altfel, privitor la omisiunea de a informa reclamantul sau apărătorul lui de efectuarea expertizelor, această iregularitate nu atrasea o nulitate „absolută" (assoluta), ci „relativă" (relativa). Din aceasta cauză, nu putea fi invocată în orice moment al procedurii, ci ar fi trebuit să fie ridicată, sub pedeapsa inadmisibilității, înainte de pronunțarea ordonanței de trimitere în judecată, ceea ce în acest caz nu s-a întâmplat.

Privitor la faptul că d-l G. nu fusese informat de data ședinței preliminare, curtea asizelor a observat că numirea unui apărător legal trebuia făcută conform formalităților prevăzute de art. 96 din codul de procedură penală (de aici înainte, „CPP"), care în acest caz nu fuseseră respectate. Numirea lui nefiind valabilă, d-l G. nu avea dreptul de a primi nicio notificare sau informație.

Y a fost examinat în cursul dezbaterilor. El a mărturisit că l-a ucis pe X și a declarat că crima fusese realizată în colaborare cu reclamantul.

Prin hotărâre din 9 iulie 1997, curtea asizelor din Trento a condamnat reclamantul la închisoare pe viață. Această decizie s-a bazat, într-o măsură determinantă, pe declarațiile lui Y, apreciate ca precise, credibile și coroborate de alte elemente, în special rezultatele expertizelor medico-legală și balistică, datele privind situația personală a reclamantului, afirmațiile fratelui și logodnicei victimei, care confirmaseră că noaptea crimei X planificase să se întâlnească cu Y și reclamantul. De altfel, soția lui Y și logodnica reclamantului confirmaseră că seara crimei acesta din urmă se afla la Trento, și numeroase elemente aduceau atingere că X putea fi obiectul unei răzbunări mafioase transversale, fiind nepotul unui mafiot care deciduse să colaboreze cu justiția. În final, Y reușise să însoțească carabinierii la locul exact în care se afla mașina incendiată conținând cadavrul lui X, și modalitățile parcursului urmat noaptea crimei pentru a ascunde mașina fuseseră confirmate prin controale la compania de autostrăzi.

2.

Procedura de apel

La 4 noiembrie 1997, reclamantul a depus apel, contestând credibilitatea lui Y și existența elementelor coroborând declarațiile lui. Reclamantul a atacat, de altfel, ordonanța din 12 iunie 1997, susținând că nulitatea pe care o denunța, având legătură cu reprezentarea legală a acuzatului, era de fapt de natură absolută. Reclamantul s-a opus, de asemenea, tezei curții asizelor, conform căreia telegramă lui din 7 decembrie 1995 nu constituia o putere valabilă în favoarea d-lui G., și reaminti că judecătorul ședinței preliminare ordinase în principiu notificarea fixării datei ședinței d-lui Gioia, ceea ce demonstra că numirea lui fusese considerată regulatoare. Reclamantul a cerut în final convocarea și audiera lui Z, un expert de alegerea lui care parcursese în mașină căile pe care era acuzat că le urmase noaptea crimei, și redactase un raport care relata condițiile de circulație și calcula timpurile necesare pentru a acoperi distanțele în chestiune.

Curtea asizelor de apel a respins cererea de audiere a lui Z, apreciind că mărturisirea acestuia era fără interes pentru procedură. Ea a subliniat că redeschiderea investigației în apel avea o natură excepțională și putea fi ordonată doar dacă se dovedea imposibil a decide pe baza materialului disponibil. Cu toate acestea, raportul redactat de Z a fost versed la dosar.

Prin hotărâre din 26 mai 1998, curtea asizelor de apel din Trento a confirmat decizia de primă instanță. În măsura în care pretenții reclamantului se refereau la ordonanța din 12 iunie 1997, ea a observat că la vremea în care procuratura ordinase efectuarea expertizelor, un mandat de arestare fusese emis împotriva reclamantului, ceea ce atrasea cunoaștere legală a deschiderii urmăririlor. De altfel, avocatul desemnat de birou al reclamantului fusese informat de faptul că procuratura mandatase experții. În final, curtea asizelor de apel a reiteratat că reclamantul ar fi trebuit să invoce nulitatea privind numirea experților procuraturii înainte de pronunțarea ordonanței de trimitere în judecată.

Privitor la omisiunea de a comunica d-lui G. data ședinței preliminare, curtea asizelor de apel a observat că reclamantul, atunci de nelocalizat, mandatase pe acest avocat prin telegrama. Or, potrivit jurisprudenței constante a Curții de Casație, numirea unui avocat trebuia fie făcută personal de acuzat, fie transmisă prin scrisoare recomandată semnat corespunzător, dar nu putea fi considerată valabilă dacă efectuată prin telegrama. În aceste circumstanțe, nicio informație nu trebuia dată d-lui G. De altfel, faptul că autoritățile ordinaseră în principiu notificarea datei ședinței preliminare d-lui G. nu ar putea remedia invaliditatea mandatului acestuia. În final, trebuia remarcat că până la numirea, la data de 26 martie 1997, a d-lui B., reclamantul fusese valabil reprezentat de un avocat desemnat de birou.

Privitor la raportul lui Z, acesta din urmă descria călătorii în mașină deosebit de prudente și lente, în timp ce era probabil ca un asasin în fuga justiției să fi acționat diferit; de orice fel, timpurile și condițiile de trafic indicate în raportul în chestiune erau compatibile cu reconstructiva procuraturii și versiunea lui Y.

3.

Recursul reclamantului în casație

Reclamantul a depus recurs în casație. El a reiteratat, în esență, excepțiile lui privind lipsa informațiilor asupra deschiderii urmăririlor și asupra efectuării expertizelor și validitatea mandatului conferit d-lui G.

Privitor la ultimul punct, reclamantul a afirmat că telegramă lui ar fi trebuit acceptată în virtutea principiului „libertății formelor actelor de procedură". Pentru cazul în care Curtea de Casație nu ar fi subscris la această teză, reclamantul a invocat neconstituționalitatea articolului 96 din CPP, dispoziție care, interpretată prea rigid, ar fi fost nerespectând voința acuzatului și incompatibilă cu principiile constituționale ale egalității și dreptului la apărare (articolele 3 și 24 din Constituția italiană).

Reclamantul a susținut în final că neaudiere lui Z se analiza ca refuz de a dobândi o dovadă decisivă.

Prin hotărâre din 3 martie 1999, al cărei text a fost depus la dosar la 28 aprilie 1999, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului.

Ea a amintit în special că numirea unui apărător legal trebuia să aibă loc în conformitate cu art. 96 din CPP și a apreciat că formalitățile prescrise de această dispoziție urmăreau scopul legitim de a garanta autenticitatea și proveniența numirii în chestiune. Caracterul lor constrângător era deci rezonabil și nu încălca în niciun fel drepturile apărării. Prin urmare, excepția de ilegitimitate constituțională ridicată de reclamant era evident lipsită de temeiu.

Pe de altă parte, Curtea de Casație a constatat că motivarea curții asizelor de apel nu era corectă privitor la omisiunea de a informa reclamantul de efectuarea expertizelor ordonate de procuratură. În fapt, chiar dacă era adevărat că reclamantul ar fi trebuit să știe, ca urmare a mandatului de arestare emis împotriva lui, că urmăriri fuseseră deschise, nimic nu i fusese comunicat privitor la efectuarea controalelor tehnice despre care, în virtutea articolului 360 din CPP, ar fi trebuit informat. De altfel, excepțiile ridicate la aceasta de apărare nu erau tardive, nulitatea invocată de reclamant putând fi ridicată înainte de pronunțarea judecății de primă instanță. Cu toate acestea, avocatul desemnat de birou al reclamantului, care - ca o consecință a deciziei acestuia din urmă de a fugi - era și reprezentantul lui legal, fusese corespunzător informat de efectuarea actelor în chestiune, de maniera că nicio nulitate nu ar putea fi decelată în acest caz. Era adevărat că acuzatul susținea că avocatul lui desemnat de birou nu umpluse corespunzător mandatul, omițând să pună în aplicare orice activitate de apărare în cadrul controalelor tehnice sau al ședinței preliminare. Cu toate acestea, legea garantiza acuzatului o posibilitate de apărare, dar nu conținutul mai mult sau mai puțin eficace al acesteia.

Privitor, în final, la refuzul de a convoca Z, Curtea de Casație a constatat mai întâi că îndoieli puteau fi avansate privitor la caracterul decisiv al doveții solicitată de reclamant. De orice fel, curtea asizelor de apel luase în considerare raportul de expertiză a lui Z și concluzionase, utilizând argumente logice și relevante, că observațiile acestui expert nu erau incompatibile cu teza reținută de judecata de primă instanță.

B.

Dreptul intern relevant

1.

Informația privind efectuarea controalelor tehnice nerepetibile (accertamenti tecnici non ripetibili)

art. 360 §§ 1 și 3 din CPP se citează după cum urmează:

„1. Când controale [tehnice] (...) se referă la persoane, lucruri sau locuri al căror stat este susceptibil de modificare, procuratura informează, fără întârziere, acuzatul, victima infracțiunii și apărătorii zilei, ore și locului fixate pentru a conferi mandat [expertului] și de facultatea lor de a numi experți de alegerea lor. (...)

2.

Formalitățile necesare pentru a numi un apărător legal și eventualele numiri ale unui avocat desemnat de birou

art. 96 §§ 1 și 2 din CPP se citează după cum urmează:

„

Conform articolului 97 § 1 din CPP, acuzatul care nu a numit un apărător de alegerea lui sau care a fost privat de acesta este asistat de un avocat desemnat de birou. Când judecătorul, procuratura sau poliția trebuie să efectueze un act pentru care este prevăzută asistența unui apărător și acuzatul nu este reprezentat, un avocat desemnat de birou este informat de actul în chestiune (§3 al acestei aceleași dispoziții).

PRETENȚII

Invocând art. 6 §§ 1 și 3 c) și d) din Convenție, reclamantul se plânge de inechitatea condamnării lui pentru omucidere, în special sub aspectul nerespectării drepturilor lui de a avea asistența unui apărător de alegerea lui și de a obține convocarea și audiera martorilor pentru apărare.

PE BAZĂ DE DREPT

Reclamantul se plânge de inechitatea procedurii penale împotriva lui. El susține că a fost privat de asistența unui apărător de alegerea lui și contestă decizia curții asizelor de apel de a respinge cererea lui privind obținerea convocării și audierii lui Z. El invocă art. 6 §§ 1 și 3 c) și d) din Convenție, care, în părțile sale relevante, este formulat după cum urmează:

„

(...)

c) a se apăra singur sau cu asistența unui apărător de alegerea lui și, dacă nu are mijloacele de a plăti un apărător, a putea fi asistat gratuit de un avocat desemnat de birou, când interesele justiției o cer;

d) a interoga sau a face interogat martorii acuzării și a obține convocarea și audiera martorilor pentru apărare în aceleași condiții ca martorii acuzării.

"

Ținând cont că cerințele paragrafului 3 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la proces echitabil garantat de §1 al articolului 6, Curtea va examina diferitele plângeri ale reclamantului sub aspectul acestor două texte combinate (v., printre multe altele, hotărârea Van Geyseghem c. Belgia [GC], nr. 26103/95, CEDO 1999-I, § 27).

a) Potrivit reclamantului, autoritățile italiene ar fi încălcat drepturile apărării, și în special dreptul lui de a avea asistența unui apărător de alegerea lui. Această încălcare ar fi avut loc la două momente distincte.

În primul rând, procuratura a efectuat un control tehnic neputând fi repetat (expertiza medico-legală) fără a informa oficial anterior reclamantul de deschiderea urmăririlor și fără a comunica nici lui nici avocatului de alegerea lui ziua, ora și locul fixate pentru a conferi mandat medicului legist. Această circumstanță ar fi privat acuzatul de posibilitate de a-și exercita drepturile de apărare în faza investigațiilor preliminare, care este adesea primordială pentru a aduna probe pentru și împotriva. De altfel, faptul că un avocat desemnat de birou fusese informat de controlul tehnic în chestiune nu ar fi relevant, avocatul respectiv având eficacitate scăzută și putând fi chemat doar pentru cazul în care acuzatul ar fi omis să se folosească de dreptul lui de a numi un apărător de alegerea lui.

Reclamantul subliniază, în plus, că ordonanța de fixare a ședinței preliminare nu a fost notificată d-lui G., ceea ce a împiedicat pe acest avocat să participe la ședința din 4 noiembrie 1996.

Privitor la omisiunea de a informa oficial reclamantul de urmăririle declanșate împotriva lui și de efectuarea expertizei medico-legale, Curtea observă că imposibilitatea de a comunica cu acuzatul nu poate fi imputată autoritățile italiene, fiind datorată, dimpotrivă, faptului că reclamantul, în încercarea de a se sustrage jurisdicției unui Stat aderând la principiul supremației dreptului, fugise și devenise de nelocalizat (v., mutatis mutandis, Ortolani c. Italia (decizie), nr. 46283/99, 31.5.2001, nepublicată).

În măsura în care pretenții reclamantului se referă la omisiunea de a informa avocatul de alegerea lui de efectuarea expertizei medico-legale și de data ședinței preliminare, Curtea observă că autoritățile italiene apreciaseră că numirea d-lui G. era nulă pentru nerespectarea formalităților prevăzute de lege. În particular, fusese făcută prin telegrama și nu prin scrisoare recomandată, după cum prevede art. 96 § 2 din CPP.

Reclamantul nu contestă faptul că dispoziția internă relevantă nu prevedea posibilitatea unei numiri prin telegrama, ci se limitează a afirma că o interpretare mai puțin formală și mai respectund voința lui ar fi fost de dorit.

Cu toate acestea, Curtea reamintește că în primul rând autoritățile naționale și, în special, instanțele judecătorești cad sarcina de a interpreta dreptul intern și că nu substituie propria ei interpretare a dreptului cu a lor în absența arbitrariului (hotărârea Brualla Gómez de la Torre din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII, § 31). Aceasta este deosebit de adevărat privitor la interpretarea de către instanțe a regulilor de natură procedurală, cum ar fi termenele reglemantând depunerea documentelor sau formalitățile de îndeplinit pentru efectuarea actelor de procedură (v., mutatis mutandis, hotărârea Tejedor García c. Spania din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VII, § 31).

Or, potrivit opinie Curții, faptul de a da o interpretare mai mult sau mai puțin largă articolului 96 § 2 din CPP este o problemă care revine instanțelor judecătorești interne. Decizia acestora din urmă de a cere respectarea literei legii nu poate fi calificată drept arbitrară sau de natură a contamina echitatea procedurii. De altfel, Curtea observă că acuzatul poate apune semnătura, certificând autenticitatea și proveniența numirii, doar pe o scrisoare recomandată, și nu pe o telegrama. Din aceasta cauză, nu se poate concluziona că formalitățile cerute de dreptul italian erau lipsite de orice bază rezonabilă.

Numirea lui fiind apreciată nulă, nicio notificare sau comunicare nu era datorată d-lui G. În conformitate cu dreptul intern (v., în special, art. 97 din CPP), autoritățile naționale numiseră un avocat desemnat de birou, d-l M. După cum reiese din hotărârea Curții de Casație din 3 martie 1999 și hotărârea curții asizelor de apel din Trento din 26 mai 1998, acesta din urmă fusese corespunzător informat, până la numirea regulată a unui nou apărător, de orice act de procedură.

De altfel, în măsura în care pretenții reclamantului se referă la o eficacitate presupusă slabă a apărării asigurate de d-l M., Curtea reamintește că nu este competentă să se pronunțe asupra cererilor privind comportamentul persoanelor particulare. De orice fel, nimic în dosar nu indică că d-l M. ar fi încălcat datoriile care îi reveneau în calitatea lui de avocat desemnat de birou al reclamantului.

În circumstanțele cauzei de prezent, Curtea nu poate releva nicio aparență de încălcare a drepturilor apărării sau a principiului procesului echitabil.

Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca evaziv neîntemeiată, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

b) Privitor la refuzul de a audia Z, reclamantul susține că acest expert ar fi putut evidenția anumite contradicții în versiunea lui Y.

Curtea reamintește că revine în principiu instanțelor judecătorești naționale aprecierea elementelor adunate de acestea și de a hotărî asupra necesității sau oportunității de a cita un martor. Rezultă în special că Convenția nu acordă acuzatului un drept nelimitat de a obține convocarea martorilor în instanță și că revine, întotdeauna în principiu, instanțelor judecătorești naționale judecata utilității unei oferte de dovadă prin martori în sensul autonom pe care acest termen îl posedă în sistemul Convenției (Priebke c. Italia (decizie), nr. 48799/99, 5.4.2001, nepublicată; hotărârea Bricmont c. Belgia din 7 iulie 1989, seria A nr. 158, p. 31, § 89; Honsik c. Austria, cererea nr. 25062/94, decizie a Comisiei din 18 octombrie 1995, Decizii și Rapoarte (DR) 83, pp. 77, 85). De fapt, nu este de ajuns pentru reclamantul care susține încălcarea articolului 6 § 3 d) din Convenție de a demonstra că nu a putut interoga un anumit martor pentru apărare. Este necesar, de asemenea, ca el să facă plauzibil că convocarea martorului în chestiune era necesară în căutarea adevărului și că refuzul de a-l audia a cauzat prejudiciu drepturilor apărării.

În această cauză, Curtea observă că reclamantul se plânge de neaudiere a lui Z, și că acesta ar fi trebuit să mărturisească asupra conținutului raportului lui de expertiză. Cu toate acestea, Curtea apreciază că reclamantul nu a demonstrat că audirea acestui martor ar putea aduce elemente noi și relevante pentru examinarea cauzei lui. De fapt, informațiile pe care Z ar putea să le furnizeze se găseau într-o mare măsură în raportul lui de expertiză, al cărui conținut a fost luat în considerare de curtea asizelor de apel din Trento și evaluat, în conjuncție cu alte elemente de dovadă pentru și împotriva, în motivarea hotărârii din 26 mai 1998.

În circumstanțele cauzei de prezent, Curtea nu poate decela nicio aparență de încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție.

Rezultă că această parte a cererii trebuie, de asemenea, respinsă ca evaziv neîntemeiată, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

S. Dollé

J.-P. Costa

Grefieră

Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 50489/99

présentée par Giuseppe IAVARAZZO

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 4 décembre 2001 en une chambre composée de

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

M.

Ugrekhelidze

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 30 juin 1999 et enregistrée le

23 août 1999,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Giuseppe Iavarazzo, est un ressortissant italien, né en 1970 et actuellement détenu à la prison de Carinola (Caserte). Il est représenté devant la Cour par M

es

A. Baldascino et A. Gaito, avocats respectivement à Santa Maria Capua Vetere et Rome.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

1.

L’homicide de X et la procédure de première instance

Le 16 novembre 1995, X fut assassiné à Trente. Son cadavre carbonisé fut retrouvé à l’intérieur d’une voiture brûlée. Des poursuites furent entamées contre le requérant et contre un certain Y pour homicide, port abusif d’arme et destruction de cadavre.

Le 17 novembre 1995, un mandat d’arrêt fut décerné à l’encontre du requérant

; cependant, ce mandat ne put pas être exécuté car l’intéressé, ayant vu la police entrer dans son appartement, était sorti par une fenêtre et avait ensuite pris la fuite.

Par la suite, le parquet ordonna l’accomplissement de deux expertises, balistique et médico-légale, sans en informer le requérant.

Par un télégramme du 7 décembre 1995, adressé au parquet de Brescia, le requérant déclara conférer mandat à M

e

G. pour le représenter dans la procédure pénale qui avait été ouverte à son encontre.

Au cours des investigations préliminaires, Y avoua avoir commis le meurtre en collaboration avec le requérant.

Le 17 octobre 1996, le parquet de Trente demanda que le requérant fût renvoyé en jugement. Par une ordonnance du 18 octobre 1996, le juge des investigations préliminaires fixa la date de l’audience préliminaire au 4

novembre 1996. Observant que le requérant n’avait pas valablement conféré mandat à un défenseur de son choix, le juge nomma un conseil commis d’office, M

e

M., qui fut par conséquent informé de la date de l’audience préliminaire. Aucune communication concernant l’audience en question ne fut notifiée à M

e

G., avocat auquel le requérant avait déclaré conférer mandat dans son télégramme du 7 décembre 1995. Par ailleurs, par une autre ordonnance du 18 octobre 1996, le juge des investigations préliminaires releva que le requérant demeurait introuvable, et le déclara en fuite («

latitante

»). Par conséquent, toute communication adressée au requérant aurait dû être notifiée à son conseil légal.

L’audience préliminaire se tint le 4 novembre 1996. M

e

M. y représenta le requérant.

Par une ordonnance du 4 novembre 1996, le juge des investigations préliminaires de Trente renvoya le requérant et Y en jugement devant le tribunal de cette même ville.

Les débats commencèrent le 12 juin 1997. Le requérant, toujours introuvable, fut jugé par contumace. Il était cependant représenté par un nouveau avocat de son choix, M

e

B., officiellement nommé le 26 mars 1997. Lors de l’audience du 12

juin 1997, ce dernier excipa de l’illégalité des expertises ordonnées par le parquet, observant que celles-ci avaient été effectuées sans que le requérant ou son conseil fussent préalablement informés de l’ouverture des poursuites ou de l’intention d’accomplir les actes en question. Par ailleurs, M

e

B. observa que M

e

G., avocat nommé par le requérant le 7 décembre 1995, n’avait pas été informé de la date de l’audience préliminaire, et n’avait de ce fait pas pu y participer.

Par une ordonnance du 12 juin 1997, la cour d’assises rejeta les exceptions de la défense. Quant au premier point, elle observa que le mandat d’arrêt n’avait pas pu être exécuté en raison de la fuite du requérant et que le procès-verbal dans lequel il était établi que le requérant était introuvable remplaçait de plein droit la notification et l’exécution du mandat en question, acte par lequel l’intéressé aurait été mis en condition de savoir que des poursuites avaient été entamées à son encontre. Par ailleurs, en ce qui concernait l’omission d’informer le requérant ou son défenseur de l’accomplissement des expertises, cette irrégularité n’entraînait pas une nullité «

absolue

» (

assoluta

), mais «

relative

» (

relativa

). De ce fait, elle ne pouvait pas être invoquée à tout moment de la procédure, mais aurait dû être soulevée, sous peine d’irrecevabilité, avant le prononcé de l’ordonnance de renvoi en jugement, ce qui en l’espèce n’avait pas eu lieu.

Quant au fait que M

e

G. n’avait pas été informé de la date de l’audience préliminaire, la cour d’assises observa que la nomination d’un conseil légal devait être faite selon les formalités prévues à l’article 96 du code de procédure pénale (ci-après, le «

CPP

»), qui en l’espèce n’avaient pas été respectées. Sa nomination n’étant pas valable, M

e

G. n’avait droit de recevoir aucun avis ou information.

Y fut examiné au cours des débats. Il avoua avoir tué X et déclara que le crime avait été réalisé en collaboration avec le requérant.

Par un arrêt du 9 juillet 1997, la cour d’assise de Trente condamna le requérant à la prison à vie. Cette décision se fonda, dans une mesure déterminante, sur les déclarations de Y, estimées précises, crédibles et corroborées par d’autres éléments, notamment les résultats des expertises médico-légale et balistique, les données concernant la situation personnelle du requérant, les affirmations du frère et de la fiancée de la victime, qui avaient confirmé que la nuit du meurtre X avait projeté de rencontrer Y et le requérant. Par ailleurs, la femme de Y et la fiancée du requérant avaient confirmé que le soir du meurtre ce dernier se trouvait à Trente, et de nombreux éléments amenaient à croire que X aurait pu faire l’objet d’une vengeance mafieuse transversale, étant le neveu d’un mafieux qui avait décidé de collaborer avec la justice. Enfin, Y avait su accompagner les carabiniers sur le lieu exact où se trouvait la voiture brûlée contenant le cadavre de X, et les modalités du parcours suivi la nuit du meurtre pour cacher la voiture avaient été confirmées par des contrôles auprès de la société des autoroutes.

2.

La procédure d’appel

Le 4 novembre 1997, le requérant interjeta appel, contestant la crédibilité de Y et l’existence d’éléments corroborant ses déclarations. Le requérant attaqua en outre l’ordonnance du 12 juin 1997, soutenant que la nullité qu’il dénonçait, ayant trait à la représentation légale de l’accusé, était en réalité de nature absolue. Le requérant s’opposa également à la thèse de la cour d’assises, selon laquelle son télégramme du 7 décembre 1995 ne constituait pas un pouvoir valable en faveur de M

e

G., et rappela que le juge de l’audience préliminaire avait dans un premier temps ordonné de notifier la fixation de la date de l’audience à M

e

Gioia, ce qui démontrait que sa nomination avait été considérée comme régulière. Le requérant demanda enfin la convocation et l’interrogation de Z, un expert de son choix qui avait parcouru en voiture les chemins qu’il était accusé d’avoir suivis la nuit du meurtre, et avait rédigé un rapport qui faisait état des conditions de la circulation et calculait les temps nécessaires pour couvrir les distances en question.

La cour d’assises d’appel rejeta la demande d’audition de Z, estimant que le témoignage de ce dernier était sans intérêt pour la procédure. Elle souligna que la réouverture de l’instruction en appel avait une nature exceptionnelle et pouvait être ordonnée seulement s’il s’avérait impossible de décider sur la base du matériel disponible. Cependant, le rapport que Z avait rédigé fut versé au dossier.

Par un arrêt du 26 mai 1998, la cour d’assises d’appel de Trente confirma la décision de première instance. Dans la mesure où les allégations du requérant portaient sur l’ordonnance du 12 juin 1997, elle observa qu’à l’époque où le parquet avait ordonné l’accomplissement des expertises, un mandat d’arrêt avait été décerné contre le requérant, ce qui entraînait connaissance légale de l’ouverture des poursuites. Par ailleurs, l’avocat d’office du requérant avait été informé du fait que le parquet avait conféré mandat aux experts. Enfin, la cour d’assises d’appel réitéra que le requérant aurait dû invoquer la nullité concernant la nomination des experts du parquet avant le prononcé de l’ordonnance de renvoi en jugement.

Pour ce qui était de l’omission de communiquer à M

e

G. la date de l’audience préliminaire, la cour d’assises d’appel observa que le requérant, à l’époque introuvable, avait conféré mandat à cet avocat par télégramme. Or, selon la constante jurisprudence de la Cour de cassation, la nomination d’un avocat devait soit être faite personnellement par l’accusé, soit être transmise par lettre recommandée dûment signée, mais ne pouvait pas être considérée valable si effectuée par télégramme. Dans ces circonstances, aucune information ne devait être donnée à M

e

G. Par ailleurs, le fait que les autorités avaient, dans un premier temps, essayé de notifier la date de l’audience préliminaire à M

e

G. n’aurait su remédier à l’invalidité du mandat de ce dernier. Enfin, il convenait de noter que jusqu’à la nomination, en date du 26 mars 1997, de M

e

B., le requérant avait été valablement représenté par un avocat commis d’office.

Quant au rapport de Z, ce dernier décrivait des voyages en voiture particulièrement prudents et lents, alors qu’il était probable qu’un assassin en train de prendre la fuite aurait agi différemment

; de toute manière, les temps et les conditions du trafic indiqués dans le rapport en question étaient compatibles avec la reconstruction du parquet et la version de Y.

3.

Le pourvoi en cassation du requérant

Le requérant se pourvut en cassation. Il réitéra, pour l’essentiel, ses exceptions concernant le manque d’informations sur l’ouverture des poursuites et sur l’accomplissement des expertises et la validité du mandat conféré à M

e

G.

Quant à ce dernier point, le requérant affirma que son télégramme aurait dû être accepté en vertu du principe de la «

liberté des formes des actes de procédure

». Pour le cas où la Cour de cassation n’aurait pas souscrit à cette thèse, le requérant excipa de l’inconstitutionnalité de l’article 96 du CPP, disposition qui, interprétée de manière trop rigide, aurait été non respectueuse de la volonté de l’accusé et incompatible avec les principes constitutionnels d’égalité et du droit à la défense (articles 3 et 24 de la Constitution italienne).

Le requérant allégua enfin que la non audition de Z s’analysait en refus d’acquérir une preuve décisive.

Par un arrêt du 3 mars 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 28 avril 1999, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi.

Elle rappela en particulier que la nomination d’un conseil légal devait avoir lieu conformément à l’article 96 du CPP et estima que les formalités prescrites par cette disposition poursuivaient le but légitime de garantir l’authenticité et la provenance de la nomination en question. Leur caractère contraignant était donc raisonnable et ne violait aucunement les droits de la défense. Partant, l’exception d’illégitimité constitutionnelle soulevée par le requérant était manifestement dépourvue de fondement.

D’autre part, la Cour de cassation releva que la motivation de la cour d’assises d’appel n’était pas correcte en ce qui concernait l’omission d’informer le requérant de l’accomplissement des expertises ordonnées par le parquet. En effet, même s’il était vrai que le requérant aurait dû savoir, à la suite du mandat d’arrêt décerné à son encontre, que des poursuites avaient été ouvertes, rien ne lui avait été communiqué quant à l’accomplissement des contrôles techniques dont, en vertu de l’article 360 du CPP, il aurait dû être informé. De plus, les exceptions soulevées à cet égard par la défense n’étaient pas tardives, la nullité invoquée par le requérant pouvant être relevée avant le prononcé du jugement de première instance. Cependant, l’avocat d’office du requérant, qui - en conséquence de la décision de ce dernier de prendre la fuite - était également son représentant légal, avait été dûment informé de l’accomplissement des actes en question, de manière qu’aucune nullité n’aurait su être décelée en l’espèce. Il était vrai que l’accusé soutenait que son avocat d’office n’avait pas dûment rempli son mandat, omettant de mettre en œuvre toute activité défensive dans le cadre des contrôles techniques ou de l’audience préliminaire. Toutefois, la loi garantissait à l’accusé une possibilité de défense, mais non le contenu plus ou moins efficace de celle-ci.

Quant, enfin, au refus de convoquer Z, la Cour de cassation releva tout d’abord que des doutes pouvaient être avancés quant au caractère décisif de la preuve sollicitée par le requérant. En tout état de cause, la cour d’assises d’appel avait pris en considération le rapport d’expertise de Z et avait conclu, utilisant des arguments logiques et pertinents, que les observations de cet expert n’étaient pas incompatibles avec la thèse retenue par le jugement de première instance.

B.

Le droit interne pertinent

1.

L’information concernant l’accomplissement des contrôles techniques non renouvelables (accertamenti tecnici non ripetibili)

L’article 360 §§ 1 et 3 du CPP se lit comme suit

:

«1.

Lorsque des contrôles [techniques] (...) concernent des personnes, des choses ou des lieux dont l’état est susceptible de se modifier, le parquet informe, sans délai, l’accusé, la victime de l’infraction et les défenseurs du jour, de l’heure et du lieu fixé pour conférer mandat [à l’expert] et de leur faculté de nommer des experts de leur choix. (...)

3.

Les défenseurs et les experts commis par les parties privées (...) ont le droit d’assister à la nomination [de l’expert du parquet], de participer aux contrôles techniques et de formuler des observations et des réserves

».

2.

Les formalités nécessaires pour nommer un conseil légal et l’éventuelle nomination d’un avocat commis d’office

L’article 96 §§ 1 et 2 du CPP se lit comme suit

:

«

1.

L’accusé a le droit de nommer un maximum de deux conseils légaux de son choix.

2.

La nomination est faite par une déclaration dirigée à l’autorité chargée du dossier ou transmise à cette dernière par le défenseur ou envoyée par lettre recommandée

»

Aux termes de l’article 97 § 1 du CPP, l’accusé qui n’a pas nommé un défenseur de son choix ou qui en a été privé est assisté par un avocat commis d’office. Lorsque le juge, le parquet ou la police doivent accomplir un acte pour lequel est prévue l’assistance d’un défenseur et l’accusé n’est pas représenté, un avocat commis d’office est informé de l’acte en question (paragraphe 3 de cette même disposition).

GRIEFS

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 c) et d) de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité de sa condamnation pour homicide, notamment sous l’angle du non-respect de ses droits d’avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et d’obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge.

EN DROIT

Le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure pénale à son encontre. Il allègue

avoir été privé de l’assistance d’un défenseur de son choix

et conteste la décision de la cour d’assises d’appel de rejeter sa demande

visant à obtenir la convocation et l’audition de Z. Il invoque l’article 6 §§ 1 et 3 c) et d) de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, est ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

: (...)

c)

se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent

;

d)

interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge.

»

Etant donné que les exigences du paragraphe 3 représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1 de l’article 6, la Cour examinera les différentes doléances du requérant sous l’angle de ces deux textes combinés (voir, parmi beaucoup d’autres, l’

arrêt

Van Geyseghem c.

Belgique [GC]

, n°

26103/95, CEDH 1999-I, § 27

).

a)

Selon le requérant, les autorités italiennes auraient méconnu les droits de la défense, et notamment son droit d’avoir l’assistance d’un défenseur de son choix. Cette violation aurait eu lieu à deux moments distincts.

En premier lieu, le parquet a effectué un contrôle technique ne pouvant pas être répété (l’expertise médico-légale) sans préalablement informer officiellement le requérant de l’ouverture des poursuites et sans communiquer ni à lui ni à l’avocat de son choix le jour, l’heure et le lieu fixé pour conférer mandat au médecin légiste. Cette circonstance aurait privé l’accusé de la possibilité d’exercer ses droits à la défense dans la phase des investigations préliminaires, qui est souvent primordiale afin de recueillir les preuves à charge et à décharge. Par ailleurs, le fait qu’un avocat commis d’office avait été informé du contrôle technique en question ne serait pas pertinent, ledit avocat ayant été inefficace et pouvant être appelé seulement pour le cas où l’accusé aurait omis de se prévaloir de son droit de nommer un conseil légal de son choix.

Le requérant relève de surcroît que l’ordonnance de fixation de l’audience préliminaire n’a pas été notifiée à M

e

G., ce qui a empêché cet avocat de prendre partie à l’audience du 4 novembre 1996.

Pour ce qui est de l’omission d’informer officiellement le requérant des poursuites entamées à son encontre et de l’accomplissement de l’expertise médico-légale, la Cour observe que l’impossibilité de communiquer avec l’accusé ne saurait être imputée aux autorités italiennes, étant due, au contraire, au fait que le requérant, dans la tentative de se soustraire à la juridiction d’un Etat adhérant au principe de la prééminence du droit, avait pris la fuite et était devenu introuvable (voir,

mutatis mutandis

,

Ortolani c.

Italie

(déc.), n° 46283/99, 31.5.2001, non publiée).

Dans la mesure où les allégations du requérant portent sur l’omission d’informer l’avocat de son choix de l’accomplissement de l’expertise médico-légale et de la date de l’audience préliminaire, la Cour observe que les autorités italiennes ont estimé que la nomination de M

e

G. était invalide pour non-respect des formalités prévues par la loi. En particulier, elle avait été faite par télégramme et non par lettre recommandée, comme prévu par l’article 96 § 2 du CPP.

Le requérant ne conteste pas le fait que la disposition interne pertinente ne prévoyait pas la possibilité d’une nomination par télégramme, mais se borne à affirmer qu’une interprétation moins formelle et plus respectueuse de sa volonté aurait été souhaitable.

Cependant, la Cour rappelle que c’est d’abord aux autorités nationales et, spécialement, aux cours et tribunaux qu’il incombe d’interpréter le droit interne et qu’elle ne substitue pas sa propre interprétation du droit à la leur en l’absence d’arbitraire (arrêt Brualla Gómez de la Torre du 19 décembre 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-VIII, § 31). C’est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux des règles de nature procédurale telles que les délais régissant le dépôt de documents ou les formalités à remplir pour l’accomplissement des actes de procédure (voir,

mutatis mutandis

, l’arrêt Tejedor García c. Espagne du 16

décembre 1997,

Recueil

1997-VII, §

31).

Or, de l’avis de la Cour, le fait de donner une interprétation plus ou moins étendue à l’article 96 § 2 du CPP est une question qui relève des cours et tribunaux internes. La décision de ces derniers de demander le respect de la lettre de la loi ne saurait être qualifiée d’arbitraire ou de nature à entacher l’équité de la procédure. Au demeurant, la Cour relève que l’accusé peut apposer sa signature, certifiant l’authenticité et la provenance de la nomination, seulement sur une lettre recommandée, et non sur un télégramme. De ce fait, on ne saurait conclure que les formalités requises par le droit italien étaient dépourvues de toute base raisonnable.

Sa nomination ayant été jugée invalide, aucune notification ou communication n’était due à M

e

G. Conformément au droit interne (voir, notamment, l’article 97 du CPP), les autorités nationales ont nommé un avocat commis d’office, M

e

M. Comme il ressort de l’arrêt de la Cour de cassation du 3 mars 1999 et de l’arrêt de la cour d’assises d’appel de Trente du 26 mai 1998, ce dernier a été dûment informé, jusqu’à la nomination régulière d’un nouveau conseil, de tout acte de procédure.

Par ailleurs, dans la mesure où les allégations du requérant portent sur un manque prétendu d’efficacité de la défense assurée par M

e

M., la Cour rappelle qu’elle n’est pas compétente pour se prononcer sur des requêtes concernant le comportement des particuliers. En tout état de cause, rien dans le dossier n’indique que M

e

M. ait manqué aux devoirs qui lui incombaient en sa qualité d’avocat d’office du requérant.

Dans les circonstances de l’espèce, la Cour ne saurait relever aucune apparence de violation des droits de la défense ou du principe du procès équitable.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

b)

Quant au refus d’interroger Z, le requérant allègue que cet expert aurait pu mettre en évidence certaines contradictions dans la version de Y.

La Cour rappelle qu’il revient en principe aux juridictions nationales d’apprécier les éléments rassemblés par elles et de décider de la nécessité ou opportunité de citer un témoin. Il s’ensuit notamment que la Convention n’accorde pas à l’accusé un droit illimité d’obtenir la convocation de témoins en justice et qu’il revient, toujours en principe, aux juridictions nationales de juger de l’utilité d’une offre de preuve par témoins au sens autonome que ce terme possède dans le système de la Convention (

Priebke c. Italie

(déc.), n°

48799/99, 5.4.2001, non publiée

;

arrêt Bricmont c.

Belgique du 7

juillet 1989, série A n 158, p. 31, §

89

; Honsik c.

Autriche, requête n

25062/94, décision de la Commission du 18

octobre

1995, Décisions et Rapports (DR)

83, pp. 77, 85). En effet, il ne suffit pas au requérant qui allègue la violation de l’article 6 § 3 d) de la Convention de démontrer qu’il n’a pas pu interroger un certain témoin à décharge. Encore faut-il qu’il rende vraisemblable que la convocation dudit témoin était nécessaire à la recherche de la vérité et que le refus de l’interroger a causé un préjudice aux droits de la défense.

En l’espèce, la Cour relève que le requérant se plaint de la non-audition de Z, et que celui-ci aurait dû témoigner sur le contenu de son rapport d’expertise. La Cour estime cependant que le requérant n’a pas démontré que l’audition de ce témoin aurait pu apporter des éléments nouveaux et pertinents pour l’examen de son affaire. En effet, les informations que Z aurait pu fournir se trouvaient en grande partie dans son rapport d’expertise, dont le contenu a été pris en considération par la cour d’assises d’appel de Trente et évalué, conjointement aux autres éléments de preuve à charge et à décharge, dans la motivation de l’arrêt du 26 mai 1998.

Dans les circonstances de l’espèce, la Cour ne saurait déceler aucune apparence de violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit également être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S. Dollé

J.-P. Costa

Greffière

Président