BASTONE c. ITALIE

BASTONE c. ITALIE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA A DOUA

DECIZIE FINALĂ

PRIVIND ADMISIBILITATEA

petițiunii nr.

59638/00

prezentată de Giovanni BASTONE

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), în ședință din data de 18 ianuarie 2005, compusă din:

Dl. J.-P. Costa, președinte,

Dl. A.B. Baka,

Dl. I. Cabral Barreto,

Dl. K. Jungwiert,

Dl. V. Butkevych,

Dl. V. Zagrebelsky,

Dnele A. Mularoni, judecători,

și Dna S. Dollé, grefier de secțiune,

Având în vedere petițiunea mai sus menționată, introdusă la 24 mai 1999,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamant,

După deliberare, adoptă următoarea decizie:

ASPECTUL FAPTELOR

Reclamantul, dl. Giovanni Bastone, este cetățean italian, născut în 1943 și deținut în penitenciarul Sulmona. El este reprezentat în fața Curții de Dna A. Gaito, avocat la Roma.

A.

Circumstanțele cazului

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul a fost condamnat la 19 iunie 1993 de curtea de asise din Trapani la douăzeci și cinci de ani și șase luni de închisoare, în principal pentru complicitate în uciderea lui F.D. comisă la 30 iulie 1981. Procuratura și reclamantul au contestat această decizie. La 3 martie 1995, curtea de asise de apel din Palermo i-a impus reclamantului condamnarea pe viață. La 6 decembrie 1995, Curtea de Casație a admis recursurile procuraturii și ale reclamantului, a anulat decizia de apel și a trimis cauza secțiunii a doua a curții de asise de apel din Palermo. Printr-o hotărâre din 27 septembrie 1997, după ce a reenuit procesul și a admis noi probe, curtea a respins apelul reclamantului, a admis aproape în totalitate apelul procuraturii și a confirmat condamnarea pe viață. Sesizată de procuratură și reclamant, Curtea de Casație a anulat decizia de apel în special pentru lipsa motivelor privind mobile crimei, evaluarea anumitor probe și aplicarea circumstanțelor atenuante. Printr-o hotărâre din 31 mai 2000, după ce a reenuit parțial procesul, a admis noi probe și a respins pentru depășirea termenului cererea reclamantului de aplicare a procedurii accelerate (rito abbreviato), curtea de asise de apel din Palermo a confirmat condamnarea pe viață. Ea a estimat dovedită responsabilitatea penală a reclamantului și inaplicabile circumstanțele atenuante. Reclamantul s-a pourvoit în casație contestând, printre altele, reformatio in pejus al pedepsei și competența tribunalului de trimitere privind reenunarea procesului. Printr-o hotărâre din 2 februarie 2001, depusă la 19 aprilie 2002, Curtea Supremă l-a respins deoarece, pe de o parte, curtea de asise de apel a admis apelul procuraturii privind chestiunea circumstanțelor atenuante, deci agravarea pedepsei era posibilă, și, pe de altă parte, conform jurisprudenței constante, judecătorul de trimitere are aceleași puteri de decizie ca judecătorul a cărui decizie a fost anulată.

Anterior, reclamantul primise în fața curții de asise de apel din Torino paisprezece ani de închisoare pentru tentativă de omor a lui F.D. comisă în martie 1981.

La 29 aprilie 1993, ținând cont de periculozitatea reclamantului, Ministrul Justiției a emis un ordin care i-a impus, pentru o perioadă de un an, regimul de detenție special prevăzut de art. 41 bis, alineatul 2, al legii privind administrația penitenciară - nr. 354 din 26 iulie 1975 (legea nr. 354/1975). Modificat prin legea nr. 356 din 7 august 1992, acest articol permite suspendarea totală sau parțială a aplicării regimului normal de detenție atunci când razii de ordine și securitate publică o necesită.

Acest ordin a impus următoarele restricții:

– limitarea întâlnirilor cu membrii familiei (maximum o dată pe lună, o oră);

– interzicerea întâlnirilor cu terți;

– interzicerea utilizării telefonului;

– interzicerea primirii sau trimiterii de sume de bani peste o anumită limită;

– interzicerea primirii de la exterior a pachetelor conținând altceva decât lenjerie;

– interzicerea organizării de activități culturale, recreative și sportive;

– interzicerea alegerii unui reprezentant al deținuților și a fi ales ca atare;

– interzicerea exercitării de activități artizanale;

– interzicerea achiziționării de alimente care necesită gătire; și

– interzicerea plimbărilor mai lungi de două ore.

Prin hotărârea nr. 376 din 26 noiembrie - 5 decembrie 1997, Curtea Constituțională a reiteraț că art. 41 bis era compatibil cu Constituția, modificând și precizând interpretarea sa corectă. Curtea a considerat în special că ordinele care impuneau regimul special trebuie să se bazeze pe motive concrete de ordine și securitate publică, și că deciziile de prelungire a unui astfel de regim trebuie de asemenea să se bazeze pe motive, independente de cele care au justificat impunerea acestuia, și suficiente. Curtea a exclus că regimul special ar putea constitui un tratament inuman sau ar putea preveni reabilitarea deținutului, ceea ce ar fi fost contrar articolului 27 al Constituției. Ea a precizat totuși că în niciun moment nu înceta să se aplice art. 13 al legii privind administrația penitenciară, potrivit căruia tratamentul căruia era supus deținutul trebuia să respecte cerințele personalității sale și un program de reeducare trebuia stabilit și modificat pe baza observării științifice a personalității deținutului și în colaborare cu acesta.

La 20 februarie 1998, în aplicarea principiilor enunțate de Curtea Constituțională în hotărârea nr. 376/1997, departamentul administrației penitenciare din cadrul Ministerului Justiției a adresat o scrisoare circulară directorilor instituțiilor penitenciare privind organizarea secțiunilor unde erau restricționați deținuții supuși regimului special. Această circulară conținea în special următoarele instrucțiuni:

- disciplina plimbării la aer liber a fost modificată și majorată la patru ore pe zi, cu necesitatea totuși de a se asigura că permanența să nu devină ocazia pentru întâlniri sau contacte cu alți presupuși asociați ai mafiei;

- crearea uneia sau mai multor săli destinate activităților sociale, culturale și recreative a fost prevăzută în fiecare secțiune destinată închisului permanent sau din motive sanitare ale deținuților supuși regimului special;

- privind activitățile de lucru, atunci când nu era posibil să se echipeze o penitenciary, deținuții trebuia să poată avea acces la localurile prevăzute pentru aceasta în alte instituții penitenciare, cu modalități care să permită excluderea oricărei posibilități de întâlniri sau contacte cu alți presupuși asociați ai mafiei;

- întâlnirile cu copiii minori de șaisprezece ani putea avea loc fără pereți de sticlă; dacă întâlnirea se desfășura în prezența altor persoane, absența pereților de sticlă era limitată la copii și nu putea depăși o șesime din durata totală a întâlnirii.

Aplicarea regimului special a fost prelungită pentru perioade succesive de șase luni până la 4 septembrie 2003. Restricțiile au fost totuși ușurate, mai întâi la 3 iunie 1997, cu autorizarea unui apel telefonic de o oră pe lună cu membrii familiei în lipsa întâlnirii cu aceștia. Apoi, la 8 iunie 1998, Ministrul Justiției a eliminat limitarea timpului de plimbare. Această restricție a fost totuși reintrodusă la 28 decembrie 2002, dar mai ușor, deoarece Ministrul Justiției a limitat perioada de timp în afara celulei la patru ore pe zi, din care două ore la aer liber. Din dosarul cauzei rezultă că reclamantul a fost supus acestui regim din 29 aprilie 1993 la 4 septembrie 2003.

3.

Censura corespondenței reclamantului cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Din elementele conținute în dosarul cauzei rezultă că corespondența reclamantului este supusă controlului din partea administrației penitenciare. La 8 iunie 2000, judecătorul de aplicare a pedepselor din Viterbo a ordonat controlul corespondenței reclamantului pentru o perioadă nespecificată, cu excepția celei adresate "Consilului Europei, Secretariatului General, Comisiei și Curții Europene a Drepturilor Omului". Reclamantul susține că corespondența sa este în continuare controlată.

Următoarele documente poartă ștampila care dovedește controlul efectuat de autoritățile penitenciare: un telegram primit la 10 iunie 2000 de reclamant, procura din 27 mai 1999 a reclamantului pentru procedura în fața Curții către Dna S.S. (revocată ulterior), precum și patru ordine ale ministrului Justiției (4 iunie 1996, 3 iunie și 9 decembrie 1997, 8 decembrie 1998).

Reclamantul susține că a atacat toate ordinele în fața tribunalelor competente. Doar decizia de respingere a judecătorului de aplicare a pedepselor din Viterbo din 3 martie 2000 figurează totuși în dosar.

B.

Dreptul și practica internă relevante

art. 41 bis al legii nr. 354 din 1975 și dispozițiile relevante privind controlul corespondenței sunt descrise în hotărârea Ospina Vargas c. Italia nr. 40750/98 din 14 octombrie 2004.

CRITICILE

PE FONDUL DE DREPT

1.

Reclamantul consideră că aplicarea prelungită a regimului special prevăzut de art. 41 bis al legii penitenciare a atras o încălcare a articolului 3 al Convenției, redactat după cum urmează:

"Nimeni nu poate fi supus (...) pedepselor sau tratamentelor inhumane sau degradante."

Conform Guvernului, ținând cont de numărul condamnărilor pronunțate împotriva reclamantului, administrația penitenciară, în exercitarea puterii sale discreționare, a considerat că trebuie să suspende anumite reguli obișnuite ale tratamentului care privesc în special relațiile sociale propriu-zise ale deținutului precum și restricția întâlnirilor vizuale și telefonice cu membrii familiei sale. Faptul că pedeapsa constă într-o executare a detenției mai constrânsă este justificat de necesitatea de a salvagarda fie ordinea și securitatea, fie capacitatea criminală calificată a deținutului.

Guvernul consideră că restricțiile prevăzute de art. 41 bis al legii penitenciare nu sunt suficiente pentru a considera un tratament inuman, care, pe bună dreptate, nu este admis de Constituția italiană, sau în orice caz, pentru a determina limitări nejustificate ale libertății personale a deținutului.

Reclamantul notează pe rândul său că mecanismul de reitarare a decretelor de aplicare a regimului de tratament special este automat și dedus din comportamentul deținutului, ceea ce constituie un tratament inuman și degradant, în sensul articolului 3 al Convenției.

Curtea amintește că, pentru a cădea sub incidența articolului 3, un tratament trebuie să atingă o gravitate minimă. Evaluarea acestui minim este esențial relativă; depinde de totalitatea datelor cazului și în special de natura și contextul tratamentului, precum și de durata acestuia, de efectele fizice sau psihologice, și uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a persoanei în cauză (Curtea Eur. Dr. Om., hotărâre Irlanda c. Regatul Unit din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 65, § 162, și hotărâre Tyrer c. Regatul Unit din 25 aprilie 1978, seria A nr. 26, pp. 14-15, §§ 29-30). Din această perspectivă, nu este suficient ca tratamentul să comportă aspecte dezagradabile (Curtea Eur. Dr. Om., hotărâre Guzzardi c. Italia din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39, p. 40, § 107).

Curtea amintește că a trebuit deja să se pronunțe privind compatibilitatea regimului special de detenție cu art. 3 al Convenției (a se vedea Indelicato c. Italia (decizie), nr. 31143/96 din 6 iulie 2000). În ceea ce privește prezenta cauză, ea observă că reclamantul nu a fost, din cauza regimului special de detenție prevăzut de art. 41 bis, supus unui izolament senzorial nici unui izolament social absolut, ci unui izolament social relativ, decurgând din interzicerea de a vedea alți deținuți supuși unui regim de detenție diferit, din interzicerea de a primi vizite de la persoane altele decât membrii familiei și din interzicerea de a telefona. Deși posibilitățile sale de contacte au fost astfel limitate, nu se poate spune totuși a fi vorba de izolament.

Curtea amintește că izolamentul senzorial complet combinat cu un izolament social total poate distruge personalitatea și constituie o formă de tratament inuman care nu poate fi justificat de cerințele securității sau de orice altă rație. Pe de altă parte, interzicerea contactelor cu alți deținuți din motive de securitate, disciplină și protecție nu constituie în sine o formă de pedeapsă sau tratament inuman (cf., printre altele, Messina c. Italia (decizie), nr. 25498/94, CEDH 1999-IV; Dhoest c. Belgia, raport Com. 14.5.87, § 116, D.R. 55 pp. 6 și 42).

Acum, este adevărat că frecvența contactelor prezentului reclamant cu familia a fost de asemenea limitată, că orice activitate recreativă și sportivă necesitând contacte cu alți deținuți i-a fost interzisă, precum și munca artizanală în celulă, că accesul la plimbare a fost limitat și că posibilitatea de a primi anumite alimente și obiecte din exterior a fost de asemenea eliminată.

Curtea subliniază totuși că reclamantul a fost supus regimului special din cauza infracțiunilor foarte grave pentru care a fost condamnat și de care este acuzat, în special crimele legate de mafie. I-a fost interzis reclamantului să organizeze activități culturale, sportive și recreative în măsura în care întâlnirile cu alți deținuți ar putea fi folosite pentru a relua contactul cu structurile organizațiilor criminale. La fel se întâmplă și pentru accesul la plimbare. Reclamantul nu a demonstrat că această preocupare a autorităților italiene era fără temei sau nerezonabilă. Curtea recunoaște de asemenea dificultățile practice decurgând din organizarea separată a unor asemenea activități pentru o parte doar din deținuții unei penitenciare, sau chiar pentru fiecare deținut separat.

În ceea ce privește mai special suspendarea muncii, Curtea constată că regimul special nu antrenează în mod normal decât interzicerea exercitării de activități artizanale care necesită utilizarea de unelte periculoase și, într-adevăr, reclamantul nu pretinde că a fost supus unei interdicții absolute de a lucra. Ea consideră că interzicerea parțială de care a fost supus este justificabilă, deoarece nu se poate subestima riscurile puse de prezența de unelte periculoase într-o secție de maximă securitate a unei penitenciare.

De asemenea, Curtea constată că de la februarie 1998 acest regim a fost ușurat prin aplicarea hotărârii Curții Constituționale din 26 noiembrie 1997. Ea subliniază că circulara din 20 februarie 1998 dovedește preocuparea autorităților italiene de a găsi un echilibru just între drepturile deținuților supuși regimului special și problemele practice ale autorităților penitenciare privind modificările regimului. Această circulară vizează în special extinderea perioadei în afara celulei, creșterea activităților comune și promovarea contactelor cu membrii familiei (a se vedea partea nr. 2 din circumstanțele cazului mai sus).

Curtea consideră prin urmare, având în vedere vârsta și starea de sănătate a reclamantului, care nu susține că a suferit efecte fizice sau psihologice negative, că regimul de detenție al articolului 41 bis, care s-a încheiat la 4 septembrie 2003, nu a atins gravitatea minimă necesară pentru a cădea sub incidența articolului 3 al Convenției.

Rezultă din aceasta că această critică este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției.

a) Reclamantul se plânge că aplicarea continuă a regimului special de detenție constituie o încălcare a dreptului său la respectarea vieții familiale. El invocă art. 8 al Convenției redactat după cum urmează:

"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale.

Conform Guvernului, măsura motivată conform articolului 41 bis a Ministrului Justiției este adoptată doar după ce a ascultat magistratul competent și după ce a obținut informații din partea autoritățile investigative specializate. Reînnoirea măsurii nu este automată și mecanică. Într-adevăr, trebuie revocată atunci când se dovedește că capacitatea deținutului sau a internatului de a menține contacte cu asociații criminale, teroriste sau anti-guvernamentale a fost redusă la nimic.

Guvernul constată de asemenea că aplicarea continuă a măsurilor speciale de detenție ține seama de particularitățile cazului concret, care impune autorității o actualizare constantă a circumstanțelor particulare care nu depind direct de faptele pentru care a existat o condamnare, ci din circumstanțele succesive, în special prelungirea contactelor cu organizații criminale externe, circumstanțe care depind de voința celui condamnat.

Reclamantul notează pe rândul său că aplicarea prelungită a regimului special prevăzut de art. 41 bis al legii penitenciare comportă un sacrificiu grav al vieții sale familiale, cu atât mai mult că este implementat pe baza presupunerii relațiilor cu asociația din care deținutul a făcut parte doisprezece sau treisprezece ani în urmă și nu pe baza comportamentului bun demonstrat de-a lungul multor ani petrecuți în închisoare.

Curtea amintește de la început că orice detenție regulată în virtutea articolului 5 al Convenției este susceptibilă de a atrage o restricție a vieții private și familiale a persoanei în cauză.

Convenția nu acordă de asemenea deținuților dreptul de a alege locul detenției și separarea și depărtarea deținutului de familia sa constituie consecințe inevitabile ale detenției. Cu toate acestea, faptul de a ține o persoană în închisoare departe de familie în așa măsură încât orice vizită se dovedește a fi în fapt foarte dificilă, sau chiar imposibilă, poate în anumite circumstanțe constitui o ingerință în viața sa familială, posibilitatea membrilor familiei de a vizita deținutul fiind un factor esențial pentru menținerea vieții familiale (a se vedea petiția nr. 40750/98, decizie Ospina Vargas c. Italia din 6 aprilie 2000).

Este deci esențial pentru respectarea vieții familiale ca administrația penitenciară să ajute deținutul să mențină un contact cu familia sa apropiată (a se vedea petiția nr. 31143/96, decizie Indelicato c. Italia din 6 iulie 2000).

În prezenta cauză, reclamantul a fost supus unui regim special de detenție care atrage limitări suplimentare la numărul vizitelor familiale (una pe lună) și impune măsuri de supraveghere a acestor întâlniri (deținuții sunt în mod normal separați de vizitatori printr-un perete de sticlă).

Aceste restricții constituie, fără îndoială, o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții familiale, garantat de art. 8 § 1 al Convenției. O asemenea ingerință nu încalcă Convenția, dacă este "prevăzută de lege", urmărește unu sau mai multe scopuri legitime conform alineatului 2 al articolului 8 și poate fi considerată o măsură "necesară într-o societate democratică".

Curtea constată că măsurile de securitate au fost ordonate împotriva reclamantului în conformitate cu art. 41 bis, alineatul 2, al legii nr. 354/1975 și erau deci "prevăzute de lege". Ele urmăreau scopuri legitime, și anume apărarea ordinii și siguranța publică, precum și prevenirea infracțiunilor penale.

Privitor la necesitatea ingerințelor în dreptul reclamantului la respectarea vieții familiale, Curtea amintește că, pentru a avea un caracter necesar "într-o societate democratică", o ingerință trebuie să se bazeze pe o nevoie socială imperioasă și în special să rămână proporțională cu scopul legitim urmărit (a se vedea, printre altele, hotărârea McLeod c. Regatul Unit din 23 septembrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998, § 52 și decizia Indelicato c. Italia precitată).

Acum, Curtea constată că regimul prevăzut de art. 41 bis tinde să taie legăturile existente între persoanele în cauză și mediul lor criminal de origine, pentru a minimiza riscul ca acestea să nu mențină contacte personale cu structurile organizațiilor criminale. Într-adevăr, Curtea constată în special că înainte de introducerea regimului special, membrii mafiei încarcerati reușeau să-și mențină poziția în cadrul organizației criminale, să schimbe informații cu alți deținuți și cu exteriorul, și să organizeze și să execute crime în interiorul și în exterior ale instituțiilor penitenciare în cauză. În acest context, Curtea ține seama de natura specifică a fenomenului criminalității organizate și în special de tip mafiot, unde relațiile familiale joacă adesea un rol primordial. De altfel, în multe State părți la Convenție, există regimuri de securitate consolidată cu privire la deținuții periculoși. Aceste regimuri au de asemenea ca bază punerea deoparte din comunitatea penitenciară, însoțită de un consolidare a controalelor. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că legiuitorul italian putea în mod rezonabil estima, în fața condițiilor foarte critice ale investigațiilor asupra mafiei conduse de autoritățile italiene, că măsurile incriminate se impuneau pentru a atinge scopul legitim (a se vedea hotărârea Messina c. Italia (nr. 2), nr. 25498/94, §§ 66 și 67, CEDH 2000-X).

Curtea trebuie încă să examineze dacă aplicarea prelungită a regimului special este compatibilă cu cerina respectării drepturilor garantate de art. 8 al Convenției. Reclamantul a fost supus acelui regim din 29 aprilie 1993 la 4 septembrie 2003 din cauza infracțiunilor foarte grave pentru care a fost condamnat, tentativă și complicitate de omor, crime legate de mafie.

Guvernul susține că necesitatea de a prelungi regimul special a fost evaluată de fiecare dată cu cea mai mare grijă de autoritățile competente. De altfel, Curtea nu poate duda de necesitatea aplicării regimului special deoarece tentativa și complicitatea de omor figurează bine printre crimele care justifică derogarea de la tratamentul normal de detenție în sensul alineatului 2 al articolului 41 bis al legii nr. 354/1975.

Curtea constată că reclamantul nu a suferit restricții ale vizitelor familiale decurgând din art. 41 bis în tot cursul aplicării regimului special împotriva sa. Într-adevăr, printr-o decizie renată de Ministrul Justiției la 3 iunie 1997, reclamantul a fost autorizat la un apel telefonic de o oră pe lună cu membrii familiei în lipsa întâlnirii cu aceștia. Regimul special a fost apoi revocat la 4 septembrie 2003.

Curtea consideră că acele decizii dovedesc preocuparea autorităților italiene de a ajuta reclamantul să mențină, în măsura posibilului, un contact cu familia sa apropiată, și de a găsi astfel un echilibru just între drepturile reclamantului și scopurile urmărite de regimul special.

În lumina acestor considerații, Curtea consideră că restricțiile la dreptul reclamantului la respectarea vieții familiale nu au depășit ceea ce, într-o societate democratică, este necesar pentru apărarea ordinii și a siguranța publică și pentru prevenirea infracțiunilor penale, în sensul articolului 8 § 2 al Convenției.

Această critică este, prin urmare, în mod evident neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

2.

b) Reclamantul afirmă de asemenea că aplicarea regimului special de detenție încalcă dreptul său la respectarea corespondenței și invocă art. 8 al Convenției precitat.

Guvernul consideră că disciplina legislativă a vizei de control a corespondenței este prevăzută de art. 18 al legii penitenciare. Guvernul constată că căutarea corespondenței reclamantului vizava să salvagardeze ordinea și securitatea statului. Această restricție, permisă datorită faptului că intră în restricțiile aplicării regimului diferențiat vizat de art. 41 bis, era destinată să prevină ca corespondența să devină un mijloc de transmisie a comunicărilor interzise.

Reclamantul constată că, în ciuda promisiunilor Guvernului italian de modificări legislative ale normelor de control al corespondenței deținuților, baza legală care justifică un astfel de control este încă insuficientă, ceea ce implică o încălcare a articolului 8 al Convenției.

Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această critică ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererei, ci necesită un examen pe fond; rezultă din aceasta că această critică nu poate fi declarată în mod evident neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

admisibilă, cu rezerva tuturor fundațiunilor pe fond, critica reclamantului rezultând din art. 8 al Convenției privind controlul corespondenței;

Declară

petiția inadmisibilă pentru rest.

S. Dollé

J.-P. Costa

Grefier

Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

59638/00

présentée par Giovanni BASTONE

contre l'Italie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 18 janvier 2005 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

, président,

A.B.

Baka

,

I.

Cabral Barreto

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

V.

Zagrebelsky,

M

mes

A.

Mularoni,

juges,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 24 mai 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Giovanni Bastone, est un ressortissant italien, né en 1943 et détenu à la prison de Sulmona. Il est représenté devant la Cour par M

e

A.

Gaito, avocat à Rome.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant fut condamné le 19 juin 1993 par la cour d'assises de Trapani à vingt-cinq ans et six mois de réclusion notamment du chef de complicité dans l'homicide de F.D. commis le 30 juillet 1981. Le parquet et le requérant relevèrent appel de cette décision. Le 3 mars 1995, la cour d'assises d'appel de Palerme infligea au requérant la perpétuité. Le 6

décembre 1995, la Cour de cassation accueillit les pourvois du parquet et du requérant, cassa l'arrêt d'appel et renvoya l'affaire à la deuxième section de la cour d'assises d'appel de Palerme. Par un arrêt du 27 septembre 1997, après avoir renouvelé les débats et avoir admis des preuves, la cour rejeta l'appel du requérant, accueillit dans sa quasi-totalité celui du parquet et confirma la peine de la perpétuité. Saisie par le parquet et le requérant, la Cour de cassation cassa l'arrêt d'appel notamment pour défaut des motifs quant au mobile du crime, à l'évaluation de certaines preuves et à l'application des circonstances atténuantes. Par un arrêt du 31 mai 2000, après avoir renouvelé partiellement les débats, avoir admis des nouvelles preuves et rejeté pour tardiveté la demande du requérant visant à obtenir l'application de la procédure accélérée (

rito abbreviato

), la cour d'assises d'appel de Palerme confirma la perpétuité. Elle estima prouvée la responsabilité pénale du requérant et inapplicables les circonstances atténuantes. Le requérant se pourvut en cassation contestant, entre autres, la

reformatio in pejus

de la peine et la compétence de la juridiction du renvoi sur le renouvellement des débats. Par un arrêt du 2 février 2001, déposé le 19 avril 2002, la Haute juridiction le débouta car, d'une part, la cour d'assises d'appel avait accueilli l'appel du parquet quant à la question des circonstances atténuantes, l'aggravation de la peine était donc possible, et, d'autre part, selon la jurisprudence constante, le juge du renvoi a les mêmes pouvoirs de décision du juge dont la décision a été annulée.

Auparavant, le requérant avait écopé devant la cour d'assises d'appel de Turin de quatorze ans de réclusion pour la tentative d'homicide de F.D. commise en mars 1981.

Le 29 avril 1993, compte tenu de la dangerosité du requérant, le Ministre de la Justice prit un arrêté lui imposant, pour une période d'une année, le régime de détention spécial prévu par l'article 41

bis

, alinéa 2, de la loi sur l'administration pénitentiaire - n

o

354 du 26 juillet 1975 («

la loi n

o

354/1975

»). Modifiée par la loi n

o

356 du 7 août 1992, cette disposition permet la suspension totale ou partielle de l'application du régime normal de détention lorsque des raisons d'ordre et de sécurité publics l'exigent.

Cet arrêté imposait les restrictions suivantes

:

–

limitation des entretiens avec des membres de la famille (au maximum une par mois pendant une heure)

;

–

interdiction d'entretiens avec des tiers

;

–

interdiction d'utiliser le téléphone

;

–

interdiction de recevoir ou d'envoyer des sommes d'argent au-delà d'un montant déterminé

;

–

interdiction de recevoir de l'extérieur des paquets contenant autre chose que du linge

;

–

interdiction d'organiser des activités culturelles, récréatives et sportives

;

–

interdiction d'élire un représentant des détenus et d'être élu comme tel

;

–

interdiction d'exercer des activités artisanales

;

–

interdiction d'acheter des aliments qui requièrent une cuisson; et

–

interdiction de promenades supérieures à deux heures.

Par l'arrêt n

o

376 du 26 novembre - 5 décembre 1997 la Cour constitutionnelle réitéra que l'article 41

bis

était compatible avec la Constitution, tout en modifiant et précisant son interprétation correcte. La cour considéra notamment que les arrêtés imposant le régime spécial devaient s'appuyer sur des raisons concrètes d'ordre et de sûreté publics, et que les décisions de proroger un tel régime devaient également se baser sur des motifs, indépendants de ceux qui en avaient justifié l'imposition, et suffisants. La cour exclut que le régime spécial pût constituer un traitement inhumain ou qu'il empêchât la réinsertion du détenu, ce qui aurait été contraire à l'article 27 de la Constitution. Elle précisa toutefois qu'en aucun moment ne cessait de s'appliquer l'article 13 de la loi sur l'administration pénitentiaire, aux termes duquel le traitement auquel était soumis le détenu devait respecter les exigences de sa personnalité et un programme de rééducation devait être établi et modifié sur la base de l'observation scientifique de la personnalité du détenu et en collaboration avec lui.

Le 20 février 1998, en application des principes énoncés par la Cour constitutionnelle dans l'arrêt n

o

376/1997, le département de l'administration pénitentiaire près le ministère de la Justice adressa une lettre circulaire aux directeurs des établissements pénitentiaires au sujet de l'organisation des sections où étaient restreints les détenus soumis au régime spécial. Cette circulaire contenait notamment les instructions suivantes

:

-

la discipline de la promenade en plein air fut modifiée et portée à quatre heures par jour, avec la nécessité cependant de veiller à ce que la permanence ne devienne l'occasion pour des rencontres ou contacts avec d'autres prétendus associés de la mafia

;

-

la création d'une ou plusieurs salles destinées aux activités sociales, culturelles et récréatives fut prévue dans chaque section destinée à l'assignation définitive ou pour des raisons sanitaires de détenus soumis au régime spécial

;

-

s'agissant des activités de travail, lorsqu'il n'était pas possible d'équiper un pénitencier, les détenus devaient pouvoir avoir accès aux locaux prévus à cet effet dans d'autres établissements pénitentiaires, avec des modalités permettant d'exclure toute possibilité de rencontres ou contacts avec d'autres prétendus associés de la mafia

;

-

les entretiens avec les enfants mineurs de seize ans pouvaient avoir lieu sans

paroi vitrée

; si l'entretien se déroulait en présence d'autres personnes, l'absence de paroi vitrée était limitée aux enfants et ne pouvait excéder un sixième de la durée totale de l'entretien.

L'application du régime spécial fut prorogée pour des périodes successives de six mois jusqu'au 4 septembre 2003. Les restrictions furent toutefois assouplies, une première fois le 3 juin 1997, avec l'autorisation d'un appel téléphonique d'une heure par mois avec les membres de la famille à défaut d'entretien avec ceux-ci. Puis, le 8 juin 1998, le Ministre de la Justice supprima la limitation du temps de promenade. Cette restriction fut toutefois réintroduite le 28 décembre 2002, mais de façon allégée, car le Ministre de la Justice limita la période de temps hors de la cellule à quatre heures par jour dont deux heures à l'air libre. Il ressort du dossier que le requérant a été soumis audit régime du 29 avril 1993 au 4

septembre

2003.

3.

La censure de la correspondance du requérant avec la Cour européenne des Droits de l'Homme

Il appert des éléments contenus dans le dossier que la correspondance du requérant est soumise à contrôle de la part de l'administration pénitentiaire. Le 8 juin 2000, le juge de d'application des peines de Viterbo ordonna le contrôle de la correspondance du requérant pour une période non spécifiée, à l'exception de celle adressée «

au Conseil de l'Europe, au Secrétariat Général, à la Commission et à la Cour européenne des Droits de l'Homme

». Le requérant allègue que sa correspondance est toujours contrôlée.

Les documents suivants portent le cachet prouvant le contrôle effectué par les autorités pénitentiaires

: un télégramme parvenu le 10 juin 2000 au requérant, la procuration du 27 mai 1999 du requérant pour la procédure devant la Cour à Maître S.S. (révoquée par la suite), ainsi que quatre arrêtés du ministre de la Justice (4 juin 1996, 3 juin et 9 décembre 1997, 8

décembre 1998).

Le requérant affirme avoir attaqué tous les arrêtés devant les juridictions compétentes. Seul la décision de rejet du juge d'application des peines de Viterbo du 3 mars 2000 figure toutefois au dossier.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

L'article 41

bis

de la loi n

o

354 de 1975 et les dispositions pertinentes en matière de contrôle de la correspondance sont décrits dans l'arrêt

Ospina

Vargas c. Italie

n

o

40750/98 du 14 octobre 2004.

GRIEFS

peines inhumaines et dégradantes et supérieures à celles prévues par la loi à l'époque à laquelle les faits reprochés ont été commis

».

EN DROIT

1.

Le requérant estime que l'application prolongée du régime spécial prévu à l'article 41

bis

de la loi pénitentiaire a entraîné une violation de l'article 3 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Nul ne peut être soumis à (...) à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

Selon le Gouvernement, compte tenu du nombre de condamnations prononcées à l'encontre du requérant, l'administration pénitentiaire, dans l'exercice de son pouvoir discrétionnaire, a estimé devoir suspendre certaines règles ordinaires du traitement qui concernent notamment les relations sociales proprement dites du détenu ainsi que la restriction des entretiens visuels et téléphoniques avec les membres de sa famille. Le fait que la peine consiste en une exécution de la détention plus contraignante est justifiée par le besoin de sauvegarder soit l'ordre et la sécurité, soit la capacité criminelle qualifiée du détenu.

Le Gouvernement estime que les restrictions prévues par l'article 41

bis

de la loi pénitentiaire ne sont pas suffisantes pour considérer un traitement inhumain, qui, à juste titre, n'est pas admis par la Constitution italienne, ou en tout cas, pour déterminer des limitations injustifiées à la liberté personnelle du détenu.

Le requérant rappelle pour sa part que le mécanisme de réitération des décrets d'application du régime de traitement spécial est automatique et déduit du comportement du détenu, ce qui constitue un traitement inhumain et dégradant, au sens de l'article 3 de la Convention.

La Cour rappelle que, pour tomber sous le coup de l'article 3, un traitement doit atteindre un minimum de gravité. L'appréciation de ce minimum est relative par essence ; elle dépend de l'ensemble des données de la cause, et notamment de la nature et du contexte du traitement ainsi que de sa durée, de ses effets physiques ou mentaux ainsi que, parfois, du sexe, de l'âge et de l'état de santé de la personne concernée (Cour eur. D.H., arrêt

Irlande c. Royaume-Uni

du 18 janvier 1978, série A n

o

25, p. 65, § 162, et arrêt

Tyrer c. Royaume-Uni

du 25 avril 1978, série A n

o

26, pp. 14-15, §§ 29-30). Dans cette perspective, il ne suffit pas que le traitement comporte des aspects désagréables (Cour eur. D.H., arrêt

Guzzardi c. Italie

du 6

novembre 1980, série A n

o

39, p. 40, § 107).

La Cour rappelle qu'elle a déjà eu à statuer au sujet de la compatibilité du régime spécial de détention avec l'article 3 de la Convention (voir

Indelicato c. Italie

(déc.), n

o

31143/96 du 6

juillet 2000). En ce qui concerne la présente affaire, elle observe que le requérant n'a pas, du fait du régime spécial de détention prévu à l'article 41

bis

, été soumis à un isolement sensoriel ni à un isolement social absolu, mais à un isolement social relatif, découlant de l'interdiction de voir des détenus soumis à un régime de détention différent, de l'interdiction de recevoir des visites de personnes autres que les membres de sa famille et de l'interdiction de téléphoner. Si ses possibilités de contacts étaient ainsi limitées, on ne saurait toutefois parler à ce propos d'isolement.

La Cour rappelle que l'isolement sensoriel complet combiné à un isolement social total peut détruire la personnalité et constitue une forme de traitement inhumain qui ne saurait se justifier par les exigences de la sécurité ou toute autre raison. Par contre, l'interdiction de contacts avec d'autres détenus pour des raisons de sécurité, de discipline et de protection ne constitue pas en elle-même une forme de peine ou de traitement inhumains (cf., entre autres,

Messina c. Italie

(déc.), n

o

25498/94, ECHR

1999-IV ;

Dhoest c. Belgique

, rapport Comm. 14.5.87, § 116, D.R.

55 pp. 6 et 42).

Or, il est vrai que la fréquence des contacts du présent requérant avec sa famille a également été limitée, que toute activité récréative et sportive nécessitant des contacts avec d'autres détenus lui a été interdite ainsi que le travail artisanal en cellule, que l'accès à la promenade a été limité et que la possibilité de recevoir certains aliments et objets de l'extérieur a également été supprimée.

La Cour souligne toutefois que le requérant a été soumis au régime spécial en raison des infractions très graves pour lesquelles il a été condamné et dont il est accusé, particulièrement des crimes liés à la mafia. Il a été interdit au requérant d'organiser des activités culturelles, sportives et récréatives dans la mesure où des rencontres avec les autres détenus pourraient être utilisées pour reprendre contact avec les structures d'organisations criminelles. Il en va de même pour l'accès à la promenade. Le requérant n'a pas démontré que ce souci des autorités italiennes était sans fondement ou déraisonnable. La Cour reconnaît par ailleurs les difficultés pratiques découlant de l'organisation séparée de telles activités pour une partie seulement des détenus d'un pénitencier, voire pour chaque détenu séparément.

Pour ce qui est plus particulièrement de la suspension du travail, la Cour note que le régime spécial n'entraîne normalement que l'interdiction d'exercer des activités artisanales nécessitant l'utilisation d'outils dangereux et, en effet, le requérant ne prétend pas avoir été l'objet d'une interdiction absolue de travailler. Elle considère que l'interdiction partielle dont il a été l'objet est justifiable, car l'on ne saurait sous-estimer les risques posés par la présence d'outils dangereux dans un quartier de haute sécurité d'un pénitencier.

Par ailleurs, la Cour note qu'à partir de février 1998 ce régime a été allégé par l'application de l'arrêt de la Cour constitutionnelle du 26

novembre

o

2 des circonstances de l'espèce ci-dessus).

La Cour considère par conséquent, au vu de

l'âge et de l'état de santé du requérant, qui n'allègue pas avoir subi des effets physiques ou psychologiques préjudiciables, que

le régime de détention de l'article

41

bis

, qui a pris fin le 4 septembre 2003, n'a pas atteint le minimum nécessaire de gravité pour tomber sous le coup de l'article 3 de la Convention.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 § 4 de la Convention.

a) Le requérant se plaint de ce que l'application continue du régime de détention spécial constitue une atteinte à son droit au respect de sa vie familiale. Il invoque l'article 8 de la Convention rédigé comme suit

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.

»

Selon le Gouvernement, la mesure motivée selon l'article 41

bis

du Ministre de la Justice n'est adoptée qu'après avoir entendu le magistrat compétent et après avoir pris des renseignements de la part des autorités investigatives spécialisées. Le renouvellement de la mesure n'est pas automatique et mécanique. En effet, il doit être révoqué lorsqu'il s'avère que la capacité du détenu ou de l'interné de garder des contacts avec les associations criminelles, terroristes ou antigouvernementales a été réduite à néant.

Le Gouvernement relève également que l'application suivie des mesures spéciales de détention tient compte des particularités du cas concret, qui impose à l'autorité une actualisation constante des circonstances particulières qui ne dépendent pas directement des faits pour lesquels il y a eu une condamnation, mais des circonstances successives, en particulier le prolongement des contacts avec des organisations criminelles extérieures, circonstances qui dépendent de la volonté du condamné.

Le requérant note pour sa part que l'application prolongée du régime spécial prévu à l'article 41

bis

de la loi pénitentiaire comporte un grave sacrifice de sa vie familiale, d'autant plus qu'il est mis en œuvre sur la présomption des rapports avec l'association à laquelle le détenu appartenait douze ou treize ans auparavant et non sur la base du bon comportement démontré durant les longues années passées en prison.

La Cour rappelle d'emblée que toute détention régulière au regard de l'article 5 de la Convention est susceptible d'entraîner une restriction à la vie privée et familiale de l'intéressé.

La Convention n'accorde par ailleurs pas aux détenus le droit de choisir le lieu de détention et la séparation et l'éloignement du détenu de sa famille constituent des conséquences inévitables de la détention. Néanmoins, le fait de détenir une personne dans une prison éloignée de sa famille à tel point que toute visite s'avère en fait très difficile, voire impossible, peut dans certaines

circonstances constituer une ingérence dans sa vie familiale, la possibilité pour les membres de la famille de rendre visite au détenu étant un facteur essentiel pour le maintien de la vie familiale (voir requête n

o

40750/98, décision

Ospina Vargas c. Italie

du 6 avril 2000).

Il est donc essentiel au respect de la vie familiale que l'administration pénitentiaire aide le détenu à maintenir un contact avec sa famille proche (voir requête n

o

31143/96, décision

Indelicato c.

Italie

du 6 juillet 2000).

En l'espèce, le requérant a été soumis à un régime spécial de détention qui entraîne des limitations supplémentaires au nombre de visites familiales (une par mois) et impose des mesures de surveillance de ces rencontres (les détenus sont normalement séparés des visiteurs par une paroi vitrée).

Ces restrictions constituent, à n'en pas douter, une ingérence dans le droit du requérant au respect de sa vie familiale, garanti par l'article 8 § 1 de la Convention. Pareille ingérence n'enfreint pas la Convention, si elle est «

prévue par la loi

», vise un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 de l'article 8 et peut passer pour une mesure «

nécessaire dans une société démocratique

».

La Cour note que les mesures de sécurité ont été ordonnées à l'encontre du requérant en conformité avec l'article 41

bis

, alinéa 2, de la loi n

o

354/1975 et étaient dès lors «

prévues par la loi

». Elles poursuivaient des objectifs légitimes, à savoir la défense de l'ordre et de la sûreté publique, ainsi que la prévention des infractions pénales.

Quant à la nécessité de l'ingérence dans le droit du requérant au respect de sa vie familiale, la Cour rappelle que, pour revêtir un caractère nécessaire «

dans une société démocratique

», une ingérence doit se fonder sur un besoin social impérieux et notamment demeurer proportionnée au but légitime recherché (voir, entre autres, l'arrêt

McLeod c. Royaume-Uni

du 23

septembre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998, § 52 et la décision

Indelicato c. Italie

précitée).

Or, la Cour relève que le régime prévu à l'article 41

bis

tend à couper les liens existant entre les personnes concernées et leur milieu criminel d'origine, afin de minimiser le risque qu'elles ne maintiennent des contacts personnels avec les structures des organisations criminelles. En effet, la Cour note en particulier qu'avant l'introduction du régime spécial, les membres de la mafia incarcérés réussissaient à garder leur position au sein de l'organisation criminelle, à échanger des informations avec les autres détenus et avec l'extérieur, et à organiser et faire exécuter des crimes à l'intérieur et à l'extérieur des établissements pénitentiaires concernés. Dans ce contexte, la Cour tient compte de la nature spécifique du phénomène de la criminalité organisée et notamment de type mafieux, où les relations familiales jouent souvent un rôle primordial. Par ailleurs, dans de nombreux Etats parties à la Convention, il existe des régimes de sécurité renforcée à l'égard des détenus dangereux. Ces régimes ont également comme base la mise à l'écart de la communauté pénitentiaire, accompagnée d'un renforcement des contrôles. Dans ces circonstances, la Cour considère que le législateur italien pouvait raisonnablement estimer, face aux conditions très critiques des enquêtes sur la mafia menées par les autorités italiennes, que les mesures incriminées s'imposaient pour atteindre le but légitime. (voir arrêt

Messina c.

Italie

(n

o

2)

, n

o

25498/94, §§

66 et 67, CEDH 2000

‑

X).

La Cour doit encore examiner si l'application prolongée du régime spécial est compatible avec l'exigence du respect des droits garantis par l'article 8

de la Convention. Le requérant a été soumis audit régime du 29

avril 1993 au 4 septembre 2003

en raison des infractions très graves pour lesquelles il a été condamné, tentative et complicité d'homicide, crimes liés à la mafia.

Le Gouvernement fait valoir que la nécessité de proroger le régime spécial a été à chaque fois évaluée avec le plus grand soin par les autorités compétentes. En outre, la Cour ne saurait douter de la nécessité de l'application du régime spécial car la tentative et la complicité d'homicide figurent bien parmi les crimes qui justifient la dérogation au traitement normal de détention au sens de l'alinéa 2 de l'article 4

bis

de la loi n

o

354/1975.

La Cour note que le requérant n'a pas subi les restrictions aux visites familiales découlant de l'article 41

bis

pendant toute la durée de l'application du régime spécial à son encontre. En effet, par une décision rendue par le Ministre de la Justice le 3 juin 1997, le requérant a été autorisé à un appel téléphonique d'une heure par mois avec les membres de sa famille à défaut d'entretien avec ceux-ci. Le régime spécial a ensuite été révoqué le 4

septembre

2003.

La Cour estime que lesdites décisions font état du souci des autorités italiennes d'aider le requérant à maintenir, dans la mesure du possible, un contact avec sa famille proche, et de trouver ainsi un juste équilibre entre les droits du requérant et les buts visés par le régime spécial.

A la lumière de ces considérations, la Cour estime que les restrictions au droit du requérant au respect de sa vie familiale ne sont pas allées au-delà de ce qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la défense de l'ordre et de la sûreté publique et à la prévention des infractions pénales, au sens de l'article 8 § 2 de la Convention.

Ce grief est, par conséquent, manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

b) Le requérant affirme encore que l'application du régime spécial de détention méconnaît son droit au respect de sa correspondance et invoque l'article 8 de la Convention précité.

Le Gouvernement estime que la discipline législative du visa de contrôle de la correspondance est prévue par l'article 18 de la loi pénitentiaire. Le Gouvernement constate que la fouille du courrier du requérant visait à sauvegarder l'ordre et la sécurité de l'Etat. Cette restriction, permise du fait qu'elle rentre dans les restrictions de l'application du régime diversifié visé à l'article 41

bis

, entendait empêcher que la correspondance puisse devenir un moyen de transmission de communications interdites.

Le requérant constate que, malgré des promesses du Gouvernement italien de modifications législatives des normes de contrôle de la correspondance des détenus, la base légale justifiant un tel contrôle est toujours insuffisante, ce qui implique une violation de l'article 8 de la Convention.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

recevable,

tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de l'article 8 de la Convention concernant le contrôle de la correspondance

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président