NUTI contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 60662/00 prezentată de Serena NUTI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 7 mai 2002 într-o cameră compusă din Tulkens președinta Lorenzen Vajić Levits Bototarova dnii Kovler Zagrebelsky, judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune, având în vedere cererea formulată anterior la 3 aprilie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat cu privire la aceasta, face următoarea decizie FACE recurenta este un resortisant italian, născut în 1949 și rezident în Florența. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul S. Romei, avocat în baroul Florenței.

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. D.S. și L.M. au deținut un apartament în Florența, pe care l-au închiriat în L.R. Printr-un act notificat la 9 martie 1990, proprietarii l-au informat pe chiriaș cu privire la intenția lor de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1990, și l-au rugat să elibereze locul înainte de această dată. Printr-o ordonanță din 11 iulie 1990, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 31 decembrie 1992. Această hotărâre a devenit executorie la 7 decembrie 1990. Între timp, reclamanta a devenit proprietară a apartamentului și a decis să continue procedura de deportare.

La 19 decembrie 1992, recurenta a făcut o declarație solemnă că avea nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-l face locuinta proprie. La 9 ianuarie 1993, reclamanta a adresat locatarului comanda de a elibera apartamentul. La 3 februarie 1993, aceasta i-a comunicat la lit. (a) că deportarea va fi executată la 17 martie 1993 prin intermediul executorului justiției. În perioada 17 martie 1993 - 24 noiembrie 1998, executorul judiciar a făcut obiectul a douăsprezece tentative de expulzare care au eșuat toate prin eșec, reclamanta neputând beneficia de asistență publică. La 12 iulie 1999, invocând art. 6 din Legea nr. 441/98, locatarul a solicitat judecătorului să suspende procedura de deportare.

La data de 12 martie 2001, instanța de judecată a stabilit data reluării procedurii la 25 septembrie 2002. Recurenta nu și-a recuperat apartamentul. ÎN De asemenea, recurenta se plânge, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de durata procedurii de expulzare și de negare a dreptului său de acces la o instanță. Guvernul susține că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne. Ea ar fi omis să sesizeze justiția administrativă pentru a contesta refuzul acordării de asistență publică. Recurenta denunță lipsa unei căi de atac interne și susține că prefectul nu a luat niciodată o decizie în materia refuzului de a acorda ajutor de stat. Curtea amintește că a respins deja această obiecie în cauza Immobiliare Saffi (hotărârea Imobiliară Saffi c. Italia [GC], nr. 27743/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V).

Întrucât Curtea nu are motiv să deroge de la concluziile sale anterioare, Ö Õ din partea guvernului trebuie, prin urmare, să fie respinsă. Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză țin de un control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările ordinii publice în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui efectuate simultan. Potrivit guvernului, ingerința în dreptul de proprietate al recurentei nu pare disproporționată și, prin urmare, nu a încălcat art. 1 din Protocolul nr. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că întârzierea acordării de asistență publică este justificată de ordinea de prioritate stabilită în conformitate cu cerințele de securitate publică.

În orice caz, guvernul subliniază că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu este mai competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor. Datele de execuție vor trebui stabilite de instanță. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Françoise Tulkens Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 60662/00 présentée par Serena NUTI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 7 mai 2002 en une chambre composée de M me F. Tulkens , présidente , M. P. Lorenzen , M me N. Vajić , M. E. Levits , M me S. Botoucharova , MM. A. Kovler , V. Zagrebelsky, juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 3 avril 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une ressortissante italienne, née en 1949 et résidant à Florence. Elle est représentée devant la Cour par M e S. Romei, avocat au barreau de Florence.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. D.S. et L.M. étaient propriétaires d’un appartement à Florence, qu’ils avaient loué à L.R. Par un acte signifié le 9 mars 1990, les propriétaires informèrent le locataire de leur intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail, soit le 31 décembre 1990, et le prièrent de libérer les lieux avant cette date. Ils assignèrent l’intéressé à comparaître devant le juge d’instance de Florence. Par une ordonnance du 11 juillet 1990, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 décembre 1992. Cette décision devint exécutoire le 7 décembre 1990. Entre temps, la requérante devint propriétaire de l’appartement et décida de poursuivre la procédure d’expulsion.

Le 19 décembre 1992, la requérante fit une déclaration solennelle qu’elle avait un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire son habitation propre. Le 9 janvier 1993, la requérante signifia au locataire le commandement de libérer l’appartement. Le 3 février 1993, elle lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 17 mars 1993 par voie d’huissier de justice. Entre le 17 mars 1993 et le 24 novembre 1998, l’huissier de justice procéda à douze tentatives d’expulsion qui se soldèrent toutes par un échec, la requérante n’ayant pu bénéficier de l’assistance de la force publique. Le 12 juillet 1999, invoquant l’article 6 de la Loi n° 431/98, le locataire demanda au juge d’instance la suspension de la procédure d’expulsion.

En date du 12 mars 2001, le juge d’instance fixa la date de reprise de la procédure au 25 septembre 2002. La requérante n’a pas récupéré son appartement. EN DROIT La requérante se plaint, au titre de l’article 1 du Protocole n° 1 de la Convention, que l’impossibilité de récupérer son appartement constitue une atteinte à son droit de propriété. La requérante se plaint également, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée de la procédure d’expulsion et du déni de son droit d’accès à un tribunal. Le Gouvernement soutient que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes. Elle aurait omis de saisir la justice administrative pour contester le refus de lui octroyer l’assistance de la force publique.

La requérante dénonce le défaut d’une voie de recours interne et soutient que le préfet n’a jamais pris une décision en matière de refus d’octroi de l’assistance de la force publique. La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté cette objection dans l’affaire Immobiliare Saffi (arrêt Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n° 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). La Cour n’ayant pas de motif de déroger à ses précédentes conclusions, l’objection du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée. Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d’un contrôle de l’usage de la propriété dans le but légitime d’éviter des tensions sociales et des troubles de l’ordre public au cas où un nombre considérable d’expulsions devaient être exécutées simultanément.

Selon le Gouvernement, l’ingérence dans le droit à la propriété de la requérante ne semble pas disproportionné et par conséquent, il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1. En ce qui concerne la durée des procédures d’expulsion, le Gouvernement soutient que le retard dans l’octroi de l’assistance de la force publique est justifié par l’ordre de priorité établi selon les besoins en matière de sécurité publique. En tout état de cause, le Gouvernement souligne que, suite à l’entrée en vigueur de la Loi n° 431 du 9 décembre 1998, le Préfet n’est plus compétent pour déterminer l’ordre de priorité dans l’exécution des expulsions. Les dates d’exécutions devront désormais être fixées par le juge d’instance.

La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Erik Fribergh Françoise Tulkens Greffier Présidente