STRASBOURG 7 mai 2002 DEFINITIVF 04/09/2002 În cauza Bourdov c. Rusia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens Lorenzen Vajić dnii Levits Kovler Zagrebelsky, judecători și grefier de secțiune al dlui Fribergh, grefier de secțiune După deliberarea sa în camera Consiliului la 18 aprilie 2002, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 59498/00) îndreptată împotriva Federației Ruse și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Anatoli Tikhonovici Bourdov ( martie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Laptev, reprezentantul Federației Ruse pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a afirmat în special că lipsa de executare a hotărârilor definitive pronunțate în favoarea acesteia era contrară Convenției. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52) 1 din Regulamentul de procedură al Curții. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 21 iunie 2001, camera a declarat cererea parțial admisibilă [nota grefei: decizia este publicată în Codul CEDO 2001-VI]. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat elemente de probă suplimentare [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. După consultarea părților, camera a decis că nu este necesară o audiere pe fond [art. 59 alineatul (2) in fine din Regulamentul de procedură]. octombrie 1986, reclamantul a fost chemat de autoritățile militare să participe la operațiunile de urgență de la locul dezastrului de la centrala nucleară de la Cernobîl și a participat la aceste operațiuni până la 11 ianuarie 1987 și, în consecință, a fost expus din plin la emisii radioactive. În 1991, ca urmare a unei expertize care stabilește legătura dintre starea de sănătate precară a reclamantului și implicarea sa în evenimentele de la Cernobîl, persoanei în cauză i s-a acordat o compensație cu titlu de despăgubire. În 1997, reclamantul a inițiat o procedură împotriva biroului de securitate socială din Chakhty ( În conformitate cu decretul prezidențial din 4 august 1997, Tribunalul municipal din Chakhty a primit o compensație de 23 786 567 [în conformitate cu Decretul prezidențial din 4 august 1997, în data de 3 martie 1997, tribunalul municipal din Chakhty (atractul nr. 8/2001ский городской суд) și a acordat o compensație de 23 786 567 [suma indicată nu se calculează în funcție de valoarea anului 1998. privind modificarea valorii nominale a monedei ruse și a standardelor de valoare La 9 aprilie 1999, biroul de executare a hotărârilor lui Chakhty (Слу În 1999, reclamantul a inițiat o acțiune împotriva biroului de securitate socială pentru a contesta o reducere a sumei pe care o primise și pentru a recupera indemnizația care i se datora. La 21 mai 1999, Tribunalul Municipal din Chakhty a decis să revină la cuantumul alocației stabilite inițial și a ordonat biroului de securitate socială să plătească în fiecare lună reclamantului, cu titlu de despăgubiri, 3 011,36 RUR, această ipotecă care va fi apoi indexată. Tribunalul a ordonat, de asemenea, plata sumelor restante, adică 8 752,65 RUR în total. 12. La 30 august 1999, biroul de executare a hotărârilor lui Chakhty a inițiat o procedură de executare în ceea ce privește ordonanța din 21 mai 1999. 13. La 16 septembrie 1999, biroul de executare l-a informat pe solicitant că, deși procedura de executare a deciziei din 3 martie 1997 era în curs de desfășurare, plățile nu puteau fi efectuate, iar biroul de securitate socială nu avea fondurile necesare. 14. La 7 octombrie 1999, Hotărârea Regională a Justiției din Rostov (Нлавте управление тстиции Ростовской облати) a informat reclamantul că cele două hotărâri nu puteau fi executate deoarece pârâtul nu dispunea de resurse suficiente. În urma unei plângeri din partea reclamantului cu privire la neexecutarea hotărârilor judecătorești, procurorul din Chakhty a informat persoana în cauză la 12 noiembrie 1999 că biroul de executare urma procedura stabilită, dar că acțiunea sa era împiedicată de lipsa unei finanțări adecvate. 16. La 22 decembrie 1999, Hotărârea Regională de Justiție din Rostov i-a indicat reclamantului că fondurile alocate plății indemnizațiilor legate de dezastrul de la Cernobîl urmau să fie luate din bugetul federal și că plata va fi efectuată imediat ce se va confirma primirea transferului corespunzător de la Ministerul de Finanțe 17. La 26 ianuarie 2000, Parchetul regional Rostov (Прокуратура Ростовской облати) l-a informat pe solicitant că biroul de executare nu era responsabil de neîndeplinirea obligațiilor și că datoriile ar fi onorate imediat ce fondurile corespunzătoare ar fi fost transferate din bugetul federal. 18. La 22 martie 2000, Hotărârea Regională de Justiție din Rostov l-a informat pe solicitant că indemnizațiile acordate victimelor de la Cernobîl vor fi finanțate din bugetul federal 19. La 11 aprilie 2000, biroul de executare al Chakhty l-a informat pe solicitant că hotărârile pronunțate în favoarea sa nu puteau fi executate deoarece Hotărârea Regională a Muncii și Protecției Sociale din Rostov (Мистерство труда и социалного развития Ростовской обли) nu dispuneau de fonduri suficiente. La 16 mai 2000, procurorul din Chakhty l-a informat pe reclamant că biroul de securitate socială, în conformitate cu hotărârea din 21 mai 1999, recalculase cuantumul despăgubirii datorate acestuia, dar că plățile nu fuseseră efectuate din lipsă de resurse. 21. La 9 martie 2000, Tribunalul Municipal din Chakhty a ordonat indexarea valorii penalității acordate la 3 martie 1997, care nu fusese încă plătită reclamantului. O altă ordonanță de executare a fost emisă în valoare de 44 095,37 RUR. 22. Ca urmare a unei decizii luate de Ministerul de Finanțe, Biroul de securitate socială din Chakhty a plătit reclamantului, la 5 martie 2001, suma rămasă datorată, adică 113 040,38 RUR. 23. Conform informațiilor furnizate de Biroul de securitate socială la 11 februarie 2002, indemnizația datorată reclamantului pentru perioada aprilie 2001-iunie 2002 a fost evaluată la 2 500 RUR pe lună. II. art. 9 din Legea federală din 21 iulie 1997 privind căile de executare prevede că un act de aprod care prevede inițierea unei proceduri de executare trebuie să stabilească un termen pentru ca pârâtul să se conformeze de la sine ordonanței de executare. Acest termen nu poate depăși cinci zile. În conformitate cu art. 13 din lege, orice procedură de executare trebuie încheiată în termen de două luni de la primirea de către executor a ordonanței de executare. Potrivit reclamantului, întârzierile semnificative și nejustificate care au avut loc în executarea hotărârilor definitive cu privire la acesta au dus la încălcarea drepturilor sale în temeiul convenției. Curtea va examina acest motiv din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. Potrivit guvernului, reclamantul a încetat să mai fie victima presupusei încălcări a convenției ca urmare a plății datoriei efectuate la 5 martie 2001. Guvernul a susținut că, din moment ce cererile persoanei în cauză au fost pe deplin îndeplinite, prejudiciul pe care neexecuția l-ar fi cauzat intereselor sale patrimoniale a fost pe deplin remediat. Guvernul susține, de asemenea, că suma de 113 040,38 RUR plătită la 5 martie 2001 ca incluzând despăgubiri pentru întârzierile în execuție, întrucât datoria principală era de numai 45 158,44 RUR , restul sumei reprezentând, prin urmare, penalizarea pentru întârzierea în plata sumelor datorate reclamantului și reevaluarea acesteia. În cele din urmă, guvernul susține că reclamantul are posibilitatea, dacă și-a dorit acest lucru, de a solicita despăgubiri în justiție pentru prejudiciul moral ca urmare a neexecutării hotărârilor. 28. Din punctul său de vedere, sancțiunea aplicată de instanțele interne pentru întârzierea plății alocației sale lunare este mult mai mică decât ar fi trebuit să fie și întrucât suma de 113 040,38 RUR, primită la 5 martie 2001, include sumele acordate de instanțe în 1997, 1999 și 2000, în mod evident nu poate include o compensație pentru neexecuție între 9 martie 2000 (data ultimei hotărâri judecătorești) și 5 martie 2001. În plus, hotărârea din 21 mai 1999 nu este încă luată în considerare, deoarece plățile lunare primite în prezent de solicitant sunt încă mai mici decât ar trebui să fie. 29. În conformitate cu art. 34 din convenție, Curtea poate fi sesizată cu o cerere de către orice persoană fizică (...) care se pretinde a fi victima unei încălcări de către una dintre Înaltele P ă r i contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în protocoalele sale. (...) 30. Curtea amintește că, în primul rând, revine autorităților naționale obligația de a remedia o presupusă încălcare a convenției. În această privință, întrebarea dacă un solicitant poate pretinde că este victimă a pretinsei încălcări se ridică în toate etapele procedurii în raport cu Convenția (E.c. Austria, nr. 10668/83, Decizia Comisiei din 13 mai 1987, Deciziile și rapoartele 52, p. 177. 31. Curtea reafirmă, de asemenea, că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru a-i retrage calitatea de victimă , 25 iunie 1996, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-III, p. 846, § 36, și Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 44, CEDO 1999-VI. În ceea ce privește circumstanțele cazului, soldul datoriei a fost plătit reclamantului în conformitate cu hotărârile instanțelor interne. Cu toate acestea, plata, care a intervenit numai după comunicarea prezentei cereri către guvern, nu a fost însoțită de recunoașterea presupuselor încălcări; această plată nu i-a oferit reclamantului o despăgubire adecvată. 32. În aceste condiții, Curtea consideră că reclamantul se poate pretinde încă victimă a unei încălcări a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 33. art. 6 alineatul (1) din Convenție, în pasajele sale relevante, se citește astfel: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 34. Curtea amintește că art. 6 alineatul (1) garantează fiecăruia dreptul la ca o instanță să cunoască orice contestație cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil; el consacră astfel dreptul la o instanță judecătorească, al cărei drept de acces, și anume dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă, constituie un aspect. Cu toate acestea, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână indelebilă în detrimentul unei părți. Nu s-ar înțelege faptul că art. 6 alineatul (1) descrie în detaliu garanțiile procedurale de echitate, publicitate și decelerație acordate părților și că nu protejează punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești ; dacă acest articol ar trebui să se refere exclusiv la accesul la judecător și la desfășurarea instanței, acest lucru ar putea crea situații incompatibile cu principiul preeminenței dreptului pe care statele contractante s-au angajat să îl respecte prin ratificarea convenției. Prin urmare, executarea unei hotărâri sau a unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din procesul de judecată, în sensul articolului 6 ( Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Rec., 1997-II, p. 510, punctul 40). 35. O autoritate de stat nu poate justifica lipsa de resurse pentru a nu onora o datorie întemeiată pe o hotărâre judecătorească. Desigur, o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în circumstanțe speciale, dar întârzierea nu poate avea ca rezultat o încălcare a substanței chiar a dreptului protejat prin art. 6 alineatul (1) (Imobilitate Saffi c. Italia [GC], n 2774/93, § 74, CEDO 1999-V. În speță, reclamantul nu ar fi trebuit să se afle în imposibilitatea de a beneficia de rezultatul fericit al procedurii, care se referea la repararea unui prejudiciu cauzat sănătății sale cu ocazia unei participări obligatorii la o operație de urgență, din cauza dificultăților financiare cu care s-ar confrunta statul. 36. Curtea arată că hotărârile pronunțate de Tribunalul Municipal din Chakhty la 3 martie 1997, 21 mai 1999 și 9 martie 2000 au rămas neexecutate integral sau parțial până la 5 martie 2001, data la care Ministerul de Finanțe a luat decizia de a deconta integral datoria către solicitant. Curtea constată, de asemenea, că această ultimă plată nu a avut loc decât după comunicarea prezentei cereri guvernului. 37. Prin faptul că s-a abținut ani de la luarea măsurilor necesare pentru a se conforma hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în speță, autoritățile ruse au privat dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție de orice efect util. 38. Prin urmare, art. 1 din Protocolul nr. 1 este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 40. Curtea reamintește că o 1 în cazul în care este stabilită suficient pentru a fi exigibilă (Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A n 301-B, p. 84, § 59). Reclamantul este titular în temeiul hotărârilor pronunțate de Tribunalul Municipal din Chakhty la 3 martie 1997, 21 mai 1999 și 9 martie 2000 de creanțe exigibile și nu de un simplu drept general de a primi asistență de stat. Hotărârile au trecut în forță de lucru judecat, deoarece nu erau susceptibile de nicio acțiune obișnuită, și a fost inițiată o procedură de executare. Prin urmare, imposibilitatea reclamantului de a obține executarea acestor hotărâri, cel puțin până la 5 martie 2001, a constituit o interferență în exercitarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum se prevede în prima teză a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 41. Prin nerespectarea deciziilor Tribunalului Municipal din Chakhty, autoritățile naționale au împiedicat reclamantul să primească banii pe care se putea aștepta în mod rezonabil să-i obțină. Guvernul nu a furnizat nicio justificare pentru această interferență, iar Curtea consideră că lipsa resurselor nu poate justifica o astfel de omisiune (a se vedea mutatis mutandis Ambruosi c. Italia, nr. 31227/96, § 28-34, 19 octombrie 2000). 42. În concluzie, a existat, de asemenea, o încălcare a articolului 1 din Protocolul IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 43. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Curtea subliniază că, în temeiul articolului 60 din Regulamentul său de procedură, orice pretenție în materie de satisfacție echitabilă trebuie să fie criptată și defalcată pe rubrici, prezentată în scris și însoțită de documentele necesare, în caz contrar [Curtea] poate respinge cererea, integral sau parțial 45. În cazul de față, la 26 iunie 2001, după ce cererea a fost declarată parțial admisibilă, reclamantul a fost invitat de către grefă să își prezinte cererile de satisfacție echitabilă și nu a făcut nimic în acest sens. Guvernul a făcut referire la această cerere, dar nu a formulat observații specifice în această privință. 47. Curtea consideră că reclamantul a suferit, din cauza încălcărilor constatate, o pagubă morală care nu poate fi remediată prin simpla constatare a încălcării pe care o formulează. Cu toate acestea, suma solicitată este excesivă. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantului suma de 3 000 EUR. Interese moratoriu 48. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Rusia la data adoptării prezentei hotărâri este de 23% pe an. PE CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, A declarat că reclamantul poate să-și asume dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita răspunderea în sensul articolului 34 din Convenție A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 3 000 EUR (3 000 EUR) pentru daune morale, pentru a fi convertită în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului, plus orice sume care pot fi datorate ca impozite Această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă cu 23 % pe an de la expirarea termenului respectiv și până la plată. În limba engleză, apoi comunicat în scris la 7 mai 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Christos Rozakis Premier
PREMIÈRE SECTION
BOURDOV c. RUSSIE
(Requête n
o
59498/00)
ARRÊT
7 mai 2002
04/09/2002
En l'affaire Bourdov c. Russie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić
,
MM.
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky,
juges
,
et de M.
E.
Fribergh,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 avril 2002,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
59498/00) dirigée contre la Fédération de Russie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Anatoli Tikhonovitch Bourdov («
le requérant
»), a saisi la Cour le 20
mars 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représenté devant la Cour par M
e
N.A. Kravtsov, avocat à Rostov-sur-le-Don. Le gouvernement russe («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. P.A. Laptev, représentant de la Fédération de Russie auprès de la Cour européenne des Droits de l'Homme.
3.
Le requérant alléguait en particulier que le défaut d'exécution de jugements définitifs rendus en sa faveur était contraire à la Convention.
4.
La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 §
1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.
5.
Par une décision du 21 juin 2001, la chambre a déclaré la requête en partie recevable [
Note du greffe
: la décision est publiée dans le recueil CEDH 2001-VI].
6.
Tant le requérant que le Gouvernement ont présenté des éléments de preuve complémentaires (article 59 § 1 du règlement). Après consultation des parties, la chambre a décidé qu'une audience sur le fond n'était pas nécessaire (article 59 § 2
in fine
du règlement).
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
7.
Le 1
er
octobre 1986, le requérant fut appelé par les autorités militaires pour prendre part aux opérations d'urgence sur le site de la catastrophe de la centrale nucléaire de Tchernobyl. Il participa à ces opérations jusqu'au 11
janvier 1987 et fut en conséquence abondamment exposé à des émissions radioactives.
8.
En 1991, à la suite d'une expertise qui établit le lien entre la mauvaise santé du requérant et son implication dans les événements de Tchernobyl, l'intéressé se vit accorder une indemnité à titre de réparation.
9.
En 1997, le requérant engagea une procédure contre le bureau de sécurité sociale de Chakhty (Управление социальной защиты населения
по г. Шахты), l'indemnité n'ayant pas été versée. Le 3 mars 1997, le tribunal municipal de Chakhty (Шахтинский городской суд) accueillit les griefs du requérant et lui accorda une indemnité de 23
786
567 [Le montant indiqué n'est pas calculé en fonction de la valeur de 1998. Conformément au décret présidentiel du 4 août 1997 «
sur la modification de la valeur nominale de la monnaie russe et des normes de valeur
», 1
000 «
anciens
» roubles = 1 «
nouveau
» rouble à compter du 1
er
janvier 1998] roubles russes (RUR) correspondant à la somme restant due, ainsi qu'une pénalité du même montant.
10.
Le 9 avril 1999, le bureau d'exécution des jugements de Chakhty (Служба судебных приставов г. Шахты) entama une procédure d'exécution en vue de recouvrer la pénalité octroyée le 3 mars 1997.
11.
En 1999, le requérant engagea une action contre le bureau de sécurité sociale pour contester une réduction du montant qu'il percevait et pour recouvrer l'indemnité qui lui était due. Le 21 mai 1999, le tribunal municipal de Chakhty décida de revenir au montant de l'indemnité fixé à l'origine et ordonna au bureau de sécurité sociale de verser chaque mois au requérant, à titre de réparation, 3
011,36 RUR, cette mensualité devant par la suite faire l'objet d'une indexation. Le tribunal ordonna également le paiement des sommes restant dues, soit 8
752,65 RUR au total.
12.
Le 30 août 1999, le bureau d'exécution des jugements de Chakhty engagea une procédure d'exécution relativement à l'ordonnance du 21 mai 1999.
13.
Le 16 septembre 1999, le bureau d'exécution avisa le requérant que même si la procédure visant l'exécution de la décision du 3 mars 1997 était en cours, les versements ne pouvaient être effectués, le bureau de sécurité sociale n'ayant pas les fonds nécessaires.
14.
Le 7 octobre 1999, la direction régionale de la Justice de Rostov (Главное управление юстиции Ростовской области) informa le requérant que les deux décisions ne pouvaient pas être exécutées car le défendeur ne disposait pas de ressources suffisantes.
15.
A la suite d'une plainte du requérant concernant le défaut d'exécution des jugements, le procureur de Chakhty informa l'intéressé le 12 novembre 1999 que le bureau d'exécution suivait la procédure établie mais que son action était entravée par l'absence de financement adéquat.
16.
Le 22 décembre 1999, la direction régionale de la Justice de Rostov indiqua au requérant que les fonds affectés au versement des indemnités liées à la catastrophe de Tchernobyl allaient être pris sur le budget fédéral et que le paiement serait effectué dès que l'on aurait accusé réception du virement correspondant en provenance du ministère des Finances.
17.
Le 26 janvier 2000, le parquet régional de Rostov (Прокуратура
Ростовской области) informa le requérant que le bureau d'exécution n'était pas responsable du défaut d'exécution et que les dettes seraient honorées dès que les fonds correspondants auraient été virés du budget fédéral.
18.
Le 22 mars 2000, la direction régionale de la Justice de Rostov avisa le requérant que les indemnités accordées aux victimes de Tchernobyl seraient financées sur le budget fédéral.
19.
Le 11 avril 2000, le bureau d'exécution de Chakhty informa le requérant qu'il était impossible d'exécuter les jugements rendus en sa faveur car la direction régionale du Travail et de la Protection sociale de Rostov (Министерство труда и социального развития Ростовской области) ne disposait pas de fonds suffisants.
20.
Le 16 mai 2000, le procureur de Chakhty indiqua au requérant que le bureau de sécurité sociale, conformément au jugement du 21 mai 1999, avait recalculé le montant de l'indemnité qui lui était due, mais que les paiements n'avaient pas été effectués faute de ressources.
21.
Le 9 mars 2000, le tribunal municipal de Chakhty ordonna l'indexation du montant de la pénalité accordée le 3 mars 1997, qui n'avait toujours pas été payée au requérant. Une autre ordonnance d'exécution fut émise pour un montant de 44
22.
A la suite d'une décision prise par le ministère des Finances, le bureau de sécurité sociale de Chakhty versa le 5 mars 2001 au requérant le montant restant dû, soit 113
23.
Selon des informations fournies par le bureau de sécurité sociale le 11 février 2002, l'indemnité due au requérant pour la période d'avril 2001 à juin 2002 a été évaluée à 2
500 RUR par mois.
II.
24.
L'article 9 de la loi fédérale du 21 juillet 1997 sur les voies d'exécution dispose qu'un acte d'huissier prescrivant l'engagement d'une procédure d'exécution doit fixer un délai pour que le défendeur se mette de lui-même en conformité avec l'ordonnance d'exécution. Ce délai ne peut excéder cinq jours. L'huissier doit également avertir le défendeur que le non-respect du délai entraîne des mesures coercitives.
25.
En vertu de l'article 13 de la loi, toute procédure d'exécution doit être terminée dans les deux mois suivant la réception par l'huissier de l'ordonnance d'exécution.
26.
Selon le requérant, les retards importants et injustifiés survenus dans l'exécution des décisions définitives le concernant ont emporté violation de ses droits au regard de la Convention. La Cour examinera ce grief sous l'angle de l'article 6 §
1 de la Convention et de l'article 1 du Protocole n
o
1.
I.
27.
Selon le Gouvernement, le requérant a cessé d'être victime de la violation alléguée de la Convention à la suite du paiement de la dette effectué le 5 mars 2001. Le Gouvernement allègue que, puisque les demandes de l'intéressé ont été entièrement satisfaites, le préjudice que le défaut d'exécution aurait causé à ses intérêts patrimoniaux a été intégralement réparé.
Le Gouvernement soutient également qu'il faut comprendre la somme de 113
040,38
RUR versée le 5 mars 2001 comme incluant une réparation pour les retards dans l'exécution, étant donné que la dette principale s'élevait seulement à 45
; le reste de la somme représentait donc la pénalité pour le retard apporté à payer les sommes dues au requérant et sa réévaluation.
Enfin, le Gouvernement fait valoir que le requérant avait la possibilité, s'il l'avait souhaité, de demander réparation en justice pour le dommage moral consécutif à la non-exécution des jugements.
28.
Le requérant récuse ce raisonnement. De son point de vue, la pénalité infligée par les tribunaux internes pour le retard de paiement de son allocation mensuelle est de beaucoup inférieure à ce qu'elle aurait dû être, et puisque la somme de 113
040,38 RUR, reçue le 5 mars 2001, comprend les sommes octroyées par les tribunaux en 1997, 1999 et 2000, elle ne peut de toute évidence pas inclure une indemnisation pour le défaut d'exécution entre le 9 mars 2000 (date de la dernière décision judiciaire) et le 5 mars 2001. En outre, le jugement du 21 mai 1999 n'est toujours pas pris en compte puisque les versements mensuels reçus actuellement par le requérant sont toujours inférieurs à ce qu'ils devraient être.
29.
Selon l'article 34 de la Convention, «
la Cour peut être saisie d'une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d'une violation par l'une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles. (...)
»
30.
La Cour rappelle qu'il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. A cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention (
E. c. Autriche
, n
o
10668/83, décision de la Commission du 13 mai 1987, Décisions et rapports 52, p. 177).
31.
La Cour réaffirme en outre qu'une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «
victime
» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, par exemple, arrêts
Amuur c.
France
, 25 juin 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-III, p. 846, §
36, et
Dalban c. Roumanie
[GC], n
o
Quant aux circonstances de l'espèce, le solde de la dette a certes été versé au requérant conformément aux décisions des tribunaux internes. Néanmoins, le paiement, qui est intervenu seulement après la communication de la présente requête au Gouvernement, ne s'est pas accompagné de la reconnaissance des violations alléguées. Ce versement n'a pas davantage offert au requérant une réparation adéquate.
32.
Dans ces conditions, la Cour estime que le requérant peut toujours se prétendre victime d'une violation de l'article 6 § 1 de la Convention et de l'article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
33.
L'article 6 § 1 de la Convention, en ses passages pertinents, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
34.
La Cour rappelle que l'article 6 § 1 garantit à chacun le droit à ce qu'un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil
; il consacre de la sorte le «
droit à un tribunal
», dont le droit d'accès, à savoir le droit de saisir un tribunal en matière civile, constitue un aspect. Toutefois, ce droit serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. On ne comprendrait pas que l'article 6 § 1 décrive en détail les garanties de procédure – équité, publicité et célérité – accordées aux parties et qu'il ne protège pas la mise en œuvre des décisions judiciaires
; si cet article devait passer pour concerner exclusivement l'accès au juge et le déroulement de l'instance, cela risquerait de créer des situations incompatibles avec le principe de la prééminence du droit que les Etats contractants se sont engagés à respecter en ratifiant la Convention. L'exécution d'un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit donc être considérée comme faisant partie intégrante du «
procès
» au sens de l'article 6 (
Hornsby c.
Grèce
, arrêt du 19 mars 1997,
Recueil
1997-II, p. 510, § 40).
35.
Une autorité de l'Etat ne saurait prétexter du manque de ressources pour ne pas honorer une dette fondée sur une décision de justice. Certes, un retard dans l'exécution d'un jugement peut se justifier dans des circonstances particulières, mais le retard ne peut avoir pour conséquence une atteinte à la substance même du droit protégé par l'article 6 § 1 (
Immobiliare Saffi c. Italie
[GC], n
o
22774/93, § 74, CEDH 1999-V). En l'espèce, le requérant n'aurait pas dû se trouver dans l'impossibilité de bénéficier de l'issue heureuse de la procédure, qui portait sur la réparation d'un dommage causé à sa santé à l'occasion d'une participation obligatoire à une opération d'urgence, en raison des difficultés financières que connaîtrait l'Etat.
36.
La Cour relève que les jugements rendus par le tribunal municipal de Chakhty les 3 mars 1997, 21 mai 1999 et 9 mars 2000 sont demeurés inexécutés en tout ou en partie au moins jusqu'au 5 mars 2001, date à laquelle le ministère des Finances a pris la décision de régler intégralement la dette envers le requérant. La Cour constate également que ce dernier paiement n'a eu lieu qu'après la communication de la présente requête au Gouvernement.
37.
En s'abstenant pendant des années de prendre les mesures nécessaires pour se conformer aux décisions judiciaires définitives rendues en l'espèce, les autorités russes ont privé les dispositions de l'article 6 § 1 de la Convention de tout effet utile.
38.
Dès lors, il y a eu violation de cet article.
III.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
39.
L'article 1 du Protocole n
o
1 est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
40.
La Cour rappelle qu'une «
créance
» peut constituer un «
bien
» au sens de l'article 1 du Protocole n
o
1 si elle est suffisamment établie pour être exigible (
Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce
, arrêt du 9
décembre 1994, série A n
o
301-B, p. 84, § 59).
Le requérant est titulaire en vertu des décisions rendues par le tribunal municipal de Chakhty les 3 mars 1997, 21 mai 1999 et 9 mars 2000 de créances exigibles et non d'un simple droit général à recevoir une assistance de l'Etat. Les décisions sont passées en force de chose jugée puisqu'elles n'étaient susceptibles d'aucun recours ordinaire, et une procédure d'exécution a été engagée. Il s'ensuit que l'impossibilité pour le requérant d'obtenir l'exécution de ces jugements, au moins jusqu'au 5 mars 2001, a constitué une ingérence dans l'exercice de son droit au respect de ses biens, tel qu'énoncé dans la première phrase du premier paragraphe de l'article 1 du Protocole n
o
1.
41.
En ne se conformant pas aux décisions du tribunal municipal de Chakhty, les autorités nationales ont empêché le requérant de recevoir l'argent qu'il pouvait raisonnablement s'attendre à obtenir. Le Gouvernement n'a fourni aucune justification pour cette ingérence, et la Cour estime que le manque de ressources ne saurait justifier une telle omission (voir,
mutatis mutandis
,
Ambruosi c. Italie
, n
o
31227/96, §§ 28-34, 19
octobre 2000).
42.
En conclusion, il y a également eu violation de l'article 1 du Protocole
n
o
1.
IV.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
43.
Aux termes de l'article 41 de la Convention
:
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
44.
La Cour souligne qu'en vertu de l'article 60 de son règlement, toute prétention en matière de satisfaction équitable doit être chiffrée et ventilée par rubrique, exposée par écrit et accompagnée des justificatifs nécessaires, «
faute de quoi la [Cour] peut rejeter la demande, en tout ou en partie
».
45.
En l'espèce, le 26 juin 2001, après que la requête a été déclarée en partie recevable, le requérant a été invité par le greffe à présenter ses demandes de satisfaction équitable. Il n'en a rien fait. Dans son formulaire de requête, il avait toutefois demandé un montant de 300
000 dollars américains au titre du dommage moral.
46.
Le Gouvernement a fait référence à cette demande mais n'a formulé aucun commentaire particulier à cet égard.
47.
La Cour estime que le requérant a subi, en raison des violations constatées, un dommage moral qui ne peut être réparé par le simple constat de violation qu'elle formule. Le montant réclamé est cependant excessif. Statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour octroie au requérant la somme de 3
000 euros.
B.
Intérêts moratoires
48.
Selon les informations dont la Cour dispose, le taux d'intérêt légal applicable en Russie à la date d'adoption du présent arrêt est de 23 % l'an.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Dit
que le requérant peut se prétendre «
victime
» aux fins de l'article 34 de la Convention
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1
;
4.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44 § 2 de la Convention, 3
000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral, à convertir dans la monnaie nationale de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt
;
b)
que ce montant sera à majorer d'un intérêt simple de 23 % l'an à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement.
Fait en anglais, puis communiqué par écrit le 7 mai 2002, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président