Prima SECȚIUNEA CAUZA Barbara FERRARI c. ITALIA (solicitarea nr. 35795/97) HOTĂRÂREA (reglementare amiabilă) STRASBURG 7 mai 2002 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Barbara Ferrari c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens Ferrari Bravo, Lorenzen Vajić dnii Levits Kovler, judecători și judecători ai dlui E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 18 aprilie 2002, înmânarea hotărârii la data respectivă, adoptat la această dată procedural A la origine a cauzei se află o cerere (nr. 35795/97) îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă a acestui stat, M Barbara Ferrari ( La 10 ianuarie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamanta este reprezentată în fața Curții de către domnul G. Guerrini, avocat din Florența. Guvernul italian ( U. Leanza, și de către co-agentul său, dl V. Esposito. Recurenta se plângea de posibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul în lipsa unei asistențe din partea forei publice în materie de expulzare a chiriașilor, precum și de durata procedurii de expulzare. noiembrie 1998 în temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție. La 13 septembrie 2001, după colectarea observațiilor părților, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. La 19 martie 2002 și respectiv 28 martie 2002, guvernul și reclamanta au prezentat declarații formale de acceptare a unei soluționări confidențiale a cauzei. ÎN FAȚĂ Societatea C.G.B.I. avea un apartament în Florența, pe care îl închiriase către R.G. Prin actul din 12 decembrie 1985, societatea a comunicat locatarului la data de 17 februarie 1986, a confirmat în mod oficial concediul de închiriere și a decis că locurile trebuiau eliberate până la data de 31 decembrie 1988 cel târziu. 10. La 26 septembrie 1989, reclamanta a devenit proprietara apartamentului. 11. La 5 decembrie 1989, reclamanta a făcut o declarație solemnă pe care avea nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-l face locuinta ei proprie. 12. La 28 septembrie 1990, reclamanta a indicat locatarului comanda de a elibera apartamentul. 13. La 27 octombrie 1990, Comisia a ajuns la concluzia că expulzarea a fost efectuată la 12 decembrie 1990 printr-un executor al justiției. 14. Între 12 decembrie 1990 și 10 februarie 1999, executorul justiției a avut loc la 20 de tentative de expulzare. Toate aceste încercări au eșuat, reclamanta neobținând ajutorul forței publice în executarea deportării. 15. Prin aplicarea articolului 6 din Legea nr. 431/98, la 23 iulie 1999, chiriașul a solicitat instanței civile din Florența să stabilească din nou data la care a fost executată executarea ordinului de încuiere. 16. printr-o ordonanță din 3 septembrie 2000, care a devenit executorie în aceeași zi, tribunalul civil din Florența a decis că locul trebuia eliberat cel târziu la 8 martie 2001 17. Prin aplicarea articolului 80-23 din Legea nr. 388/00, la 23 februarie 2001, locatarul a solicitat tribunalului civil din Florența să stabilească din nou data la care a fost executată ordinul de executare. 18. Până în prezent, reclamanta nu și-a recuperat apartamentul, dat fiind că tribunalul din Florența nu a stabilit încă data executării. La 19 martie 2002, Curtea a primit de la guvern următoarea declarație. Declar că, în vederea unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei având ca origine cererea nr. 35795/97 formulată de Barbara Ferrari, guvernul italian propune ca suma de 5 să fie plătită acesteia. 500 (cinci mii cinci sute) de euro pentru prejudicii materiale și morale, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, în termen de trei luni de la notificarea hotărârii Curții pronunțate în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această declarație nu se referă la nici o recunoaștere din partea guvernului a unei încălcări a Convenției Europene a Drepturilor Omului în speță. În plus, în cazul în care se dorește să nu se solicite, după pronunțarea hotărârii, trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alin. (1) din Convenție. 20. La 28 martie 2002, Curtea a primit următoarea declarație, semnată de reclamantă J a luat cunoștință de declarația guvernului italian conform căreia este pregătit să plătească dnei Barbara Ferrari suma de 5 500 (cinci mii cinci cenți) EUR pentru prejudicii materiale și morale, precum și pentru cheltuieli de judecată și cheltuieli de judecată în vederea unei soluționări a cauzei care are ca origine cererea nr. 35795/97 pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. În plus, acceptă această propunere și renunță la orice altă pretenție față de Italia cu privire la faptele care au stat la originea acestei acțiuni până la pronunțarea hotărârii Curții pronunțate în conformitate cu art. 39 din Convenția europeană a drepturilor omului. Această declarație se înscrie în cadrul regulamentului pe cale amiabilă la care am ajuns eu și guvernul. În plus, sunt obligat să nu solicit, după pronunțarea hotărârii, trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alin. (1) din Convenție. Curtea ia act de regulamentul amiabil la care au ajuns părțile [art. 39 din convenție]. Aceaceasta este asigurată că acest regulament se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute de convenție sau de protocoalele sale [art. 37 alineatul (1) în fine al Convenției și art. 62 alineatul (3) din Regulamentul de procedură]. 22. Prin urmare, este necesar să se elimine cauza rolului. Decide să șteargă cazul din rol Preluând act de angajamentul părților de a nu solicita trimiterea cauzei la Marea Cameră. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 7 mai 2002 în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Christos Rozakis Premier
PREMIÈRE SECTION
Barbara FERRARI c. ITALIE
(Requête n° 35795/97)
ARRÊT
(Règlement amiable)
7 mai 2002
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Barbara Ferrari c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM
L.
Ferrari
Bravo,
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić
,
MM.
E.
Levits
,
A.
Kovler,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 avril 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 35795/97) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Barbara Ferrari («
la requérante
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 10 janvier 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
3.
La requérante se plaignait de l’impossibilité prolongée de récupérer son appartement à défaut d’assistance de la force publique en matière d’expulsion de locataires ainsi que de la durée de la procédure d’expulsion.
4.
L’affaire a été transférée à la Cour le 1
er
novembre 1998 en vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention. Le 13 septembre 2001, après avoir recueilli les observations des parties, la Cour a déclaré la requête recevable.
5.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).
6.
Les 19 mars 2002 et 28 mars 2002 respectivement, le Gouvernement et la requérante ont présenté des déclarations formelles d’acceptation d’un règlement amiable de l’affaire.
7.
La société C.G.B.I. était propriétaire d’un appartement à Florence, qu’elle avait loué à R.G.
8.
Par un acte signifié le 12 décembre 1985, la société communiqua à la locataire l’avis de congé et l’assigna à comparaître devant le juge d’instance de Florence.
9.
Par une ordonnance du 6 février 1986, qui devint exécutoire le 17 février 1986, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 décembre 1988.
10.
Le 26 septembre 1989, la requérante devint propriétaire de l’appartement.
11.
Le 5 décembre 1989, la requérante fit une déclaration solennelle qu’elle avait un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire son habitation propre.
12.
Le 28 septembre 1990, la requérante signifia à la locataire le commandement de libérer l’appartement.
13.
Le 27 octobre 1990, elle lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 12 décembre 1990 par voie d’huissier de justice.
14.
Entre le 12 décembre 1990 et le 10 février 1999, l’huissier de justice procéda à vingt tentatives d’expulsion. Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, la requérante n’ayant pas obtenu le concours de la force publique dans l’exécution de l’expulsion.
15.
Par application de l’article 6 de la loi n° 431/98, le 23 juillet 1999, la locataire demanda au tribunal civil de Florence de fixer à nouveau la date de l’exécution de l’ordonnance d’expulsion.
16.
Par une ordonnance du 3 septembre 2000, qui devint exécutoire le même jour, le tribunal civil de Florence décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 8 mars 2001.
17.
Par application de l’article 80-23 de la loi n° 388/00, le 23 février 2001, la locataire demanda au tribunal civil de Florence de fixer à nouveau la date de l’exécution de l’ordonnance d’expulsion.
18.
A ce jour, la requérante n’a pas récupéré son appartement étant donné que le tribunal de Florence n’a pas encore fixé la date de l’exécution.
19.
Le 19 mars 2002, la Cour a reçu du Gouvernement la déclaration suivante
:
«
Je déclare qu’en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n°
35795/97 introduite par M
me
Barbara Ferrari, le gouvernement italien offre de verser à celle-ci la somme de 5
500 (cinq mille cinq cents) euros au titre de préjudice matériel et moral ainsi que pour frais et dépens, dans les trois mois à compter de la notification de l’arrêt de la Cour rendu conformément à l’article
39 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire.
La présente déclaration n’implique de la part du Gouvernement aucune reconnaissance d’une violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme en l’espèce.
En outre, le Gouvernement s’engage à ne pas demander, après le prononcé de l’arrêt, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article 43 § 1 de la Convention.
»
20.
Le 28 mars 2002, la Cour a reçu la déclaration suivante, signée par la requérante
:
«
J’ai pris connaissance de la déclaration du gouvernement italien selon laquelle il est prêt à verser à M
me
Barbara Ferrari la somme de 5
500 (cinq mille cinq cents) euros au titre de préjudice matériel et moral ainsi que pour frais et dépens en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n° 35795/97 pendante devant la Cour européenne des Droits de l’Homme.
J’accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l’encontre de l’Italie à propos des faits à l’origine de ladite requête jusqu’au prononcé de l’arrêt de la Cour rendu conformément à l’article 39 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. Je déclare l’affaire définitivement réglée.
La présente déclaration s’inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et moi-même sommes parvenus.
En outre, je m’engage à ne pas demander, après le prononcé de l’arrêt, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article 43 § 1 de la Convention.
»
21.
La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties (article 39 de la Convention). Elle est assurée que ce règlement s’inspire du respect des droits de l’homme tels que les reconnaissent la Convention ou ses Protocoles (articles 37 § 1
in fine
de la Convention et 62 § 3 du règlement).
22.
Partant, il convient de rayer l’affaire du rôle.
1.
Décide
de rayer l’affaire du rôle
;
2.
Prend acte
de l’engagement des parties de ne pas demander le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 mai 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président