ARDEX S.A. contre la FRANCE

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plânge de neechitatea procedurii în măsura în care curtea administrativă de apel nu s-a pronunțat vreodată asupra cererii tindând la obținerea suspendării executării sentinței tribunalului administrativ din 11 mai 1995. Nu pronunțând asupra acestei cereri, reclamanta estimează că a fost deposedată de dreptul ei la judecător și privată de aceea a unui proces echitabil.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta estimează că a existat o încălcare a dreptului ei la un „tribunal independent și imparțial". Ea se plânge că cererea ei de suspendare a executării a fost comunicată nu adversarului ei direct, directorul general al impozitelor din Lyon, ci Ministrului Economiei și Finanțelor: în dubla calitate de Ministru delegat la Buget și Purtător de cuvânt al Guvernului, el a exercitat o influență directă și sigură asupra curții administrative de apel care nu hotărî niciodată asupra cererii de suspendare a executării.

Reclamanta se plânge de durata procedurii și face în special grief curții administrative de apel de a nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei într-un termen rezonabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plânge de respingerea pourviei în fața Consilului de Stat. Ea estimează că această decizie prejudiciază dreptul ei de acces efectiv la un tribunal. În continuarea acestui grief, ea se plânge de lipsa de motivare a deciziei Consilului de Stat.

Invocând art. 6 § 2 din Convenție, reclamanta se plânge că în faza litigioasă, judecătorii de fond s-au pronunțat asupra „vinovăției" societății prin referință directă la condamnarea penală definitivă pentru fraude fiscale a conducătorului societății. Consilul de Stat nu a examinat mijlocul de vreme ce anterior a declarat în mod oficial inadmisibilă pourvoia în revizuire. Ea invocă că i s-a opus autoritatea cestui judecat a unei decizii la care nu fusese parte. Ea estimează că această situație a rupt egalitatea armelor în favoarea administrației fiscale, presupus responsabilitatea ei proprie și a făcut în final imposibilă orice contestare asupra penalităților reținute în privința ei.

Reclamanta se plânge de asemenea sub unghiul articolului 6 § 2 din Convenție, că caracterul automat și discreționar al amenzilor fiscale ale articolului 1763 A al CGI, nu i-a permis să facă valabile drepturile apărării la egalitate de arme cu administrația fiscală.

Invocând art. 1 al Protocolului 1 al Convenției, reclamanta se plânge că curtea administrativă de apel, prin abținerea de a se pronunța asupra cererii de suspendare a executării, a lăsat administrația complet liberă să recupereze integral sumele în litigiu din patrimoniul societății. Ea a majorat prin tăcerea prelungită a ei, interesele penalizatoare, urmând instrucțiunea Ministrului delegat la Buget din 15 februarie 1996 și presupunând propria solidaritate prin referință la condamnarea penală a conducătorului societății. Această jurisdicție a favorizat recuperarea amenzilor și majorărilor în încălcare a cerinței conform căreia ingerința trebuia să intervină în condițiile prevăzute de lege. În plus, ea se plânge că ținând seama de înscrierea gajurii consentite în favoarea exclusivă a Trezonului Public ca garanție a plății sumei contestate, credul acestuia fiind protejat, nu era necesar să pună în pericol fondul comercial al societății reclamante. Ea estimează deci că cerința respectului unui echilibru just a fost în speța nerespectată: interesul general nu cerea continuarea executării sentinței tribunalului. Ea estimează că a existat încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1, luat izolat și în combinație cu art. 6 al Convenției. ÎN DREPT Reclamanta se plânge de neechitatea procedurii în fața curții administrative de apel de vreme ce această jurisdicție s-a abținut de a se pronunța asupra cererii tindând la obținerea suspendării executării sentinței tribunalului administrativ. Ea invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărei dispoziții pertinente sunt redactate astfel: „1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...), de către un tribunal independent (...) care va decide (...) asupra bunului-fond al oricărei acuzații în materie penală adresate împotriva ei (...)." Curtea aminteste că în conformitate cu art. 35 § 2 b) din Convenție ea nu admite o cerere introdusă în aplicarea articolului 34, atunci când aceasta este esențial aceeași cu o cerere anterior examinată de Curte sau deja depusă unei alte instanțe internaționale de anchete sau reglementare, și dacă nu conține fapte noi. Ea constată că în cererea nr. 35704/97, introdusă la 30 decembrie 1996, în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului, reclamanta se plângea de lipsa răspunsului la cererea de suspendare a executării prezentată în fața curții administrative de apel din Lyon. Printr-o decizie din 26 mai 1997, Comisia a respins această cerere ca fiind incompatibilă ratione materiae. Curtea constată că în prezenta speță, grievul reclamantei este același ca cel invocat în cererea menționată mai sus. Rezultă că acest grief trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. 2. Reclamanta susține absența independenței și imparțialității curții administrative de apel în măsura în care cererea ei de suspendare a executării a fost comunicată Ministrului Economiei și Finanțelor și nu adversarului ei direct, Directorului General al Impozitelor din Lyon. Părerea ministrului ar fi avut o influență directă asupra acestei jurisdicții care nu hotărî asupra cererii de suspendare. Curtea constată că Hotărârea Generală a Impozitelor este plasată sub subordonarea ierarhică a Ministrului Economiei și Finanțelor și că în procedura litigioasă, directorul general al impozitelor din Lyon, parte adversă a procedurii, reprezenta Ministrul Economiei și Finanțelor. Pe de altă parte, faptul că o cerere fie comunicată pârâtului la instanță nu are nici cu ce face cu independența și imparțialitatea unei jurisdicții, dar chiar este necesară privitor la egalitate de arme, cerută de asemenea de art. 6 § 1 din Convenție. În sfârșit, suspendarea executării nu este niciodată de drept, și jurisdicția sesizată cu o cerere la această finalitate se presupune a o respinge, cel puțin implicit, atunci când hotărî pe fond. Faptul că curtea administrativă de apel nu hotărî explicit asupra acestei cereri nu dezvăluie nici arbitrar nici altă încălcare a regulilor procesului echitabil. Rezultă că acest grief este evident nefondat și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 3. Reclamanta se plânge de durata procedurii în principal a celei în fața curții administrative de apel. Ea invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărei dispoziții pertinente sunt redactate astfel: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra bunului-fond al oricărei acuzații în materie penală adresate împotriva ei." Curtea constată că procedura a început la 18 ianuarie 1991, data contestației și s-a încheiat la 5 mai 1999, prin decizia Consilului de Stat de respingere a pourviei, adică o durată globală de puțin mai mult de opt ani și trei luni pentru trei instanțe. Privitor la cea în fața curții administrative de apel, a început la 7 iulie 1995, și s-a încheiat printr-o hotărâre din 29 aprilie 1998, adică mai mult de doi ani și nouă luni pentru o instanță. În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură a se pronunța asupra admisibilității acestui grief și judecă necesar a aduce această parte a cererii la cunoștința guvernului pârât pentru observații scrise, în aplicarea articolului 54 § 3 b) al regulamentului ei. 4. Reclamanta se plânge de respingerea pourviei și consideră că această decizie a Consilului de Stat prejudiciază dreptul de acces la un tribunal. Ea se plânge de asemenea de lipsa motivării acestei decizii. Ea invocă art. 6 § 1 din Convenție mai sus citat. Curtea aminteste că dreptul de acces la tribunale consacrat de art. 6 din Convenție poate fi supus unor limitări luând forma unei reglementări de stat. Aceasta se bucură de o oarecare marjă de apreciere, dar limitările aplicate trebuie să urmărească un scop legitim și nu trebuie să restricționeze nici să reducă accesul deschis unui individ într-o manieră sau până la punct încât dreptul se află atins în substanța lui însăși (hotărârea Tolstoy Miloslawsky c. Regatul Unit din 13 iulie 1995, seria A nr 316-B, p. 78-79, § 59). Ea aminteste jurisprudența conform căreia art. 6 nu cere să fie motivată în detaliu o decizie prin care o jurisdicție de recurs, bazând se pe o dispoziție legală specifică, exclude un recurs ca lipsit de șansă de succes. În speța prezentă, Curtea remarcă că decizia comisiei de admitere a pourviilor din 5 mai 1999 era bazată pe absența de mijloace de natură a permite admiterea cererii în sensul articolului 11 al legii din 31 decembrie 1987. În aceste condiții, ea nu detectează nicio aparență de încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție (cereri nr. 26561/93, decizie Rebai c. Franța din 25 februarie 1997, DR 88 p.72; nr. 38748/97, decizie Immeuble Groupe Kosser c. Franța, 09.03.1999). Rezultă că acest grief trebuie respins ca fiind evident nefondat în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 5. Reclamanta se plânge de o nerespectare a dreptului ei la respectarea presupunerii de nevinovăție din cauza referinței făcute de judecătorii de fond la sentința de condamnare pentru fraude fiscale a conducătorului societății. Ea invocă art. 6 § 2 din Convenție ale cărei dispoziții pertinente sunt redactate astfel: „2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când vinovăția ei a fost legal stabilită." Ținând seama de referința făcută de judecătorii de fond la hotărârea Curții de Apel din Chambery, devenită definitivă în urma hotărârii Curții de Casație din 23 noiembrie 1993, prin care președintele-directorul general al societății a fost condamnat pentru fraude fiscale, Curtea constată că jurisdicțiile administrative feceau referință la constatări cu privire la contabilitatea societății reclamante în sine, verificate de administrația fiscală și supuse aprecierii jurisdicțiilor penale în cadrul procedurii care a condus la hotărârea menționată. De aceea, referința la dispoziția hotărârii menționatem, trecută în forță de cestui judecat și în vederea căreia jurisdicțiile administrative au constatat defectul de valoare probatorie a contabilității societății reclamante, nu a prejudiciat în speța prezentă, respectul presupunerii de nevinovăție a societății reclamante în sensul articolului 6 § 2 din Convenție. În plus, faptul că societatea nu a fost parte a instanței penale nu-și retrage nimic din autoritatea cestui judecat de către judecătorul penal nici din obligația judecătorului administrativ de a aplica constatările pe care judecătorul penal le-a întemeiat. Rezultă că acest grief trebuie respins ca fiind evident nefondat în conformitate cu articolele 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 6. Reclamanta se plânge de asemenea de aplicarea automată și discreționară a penalităților articolului 1763 A al CGI care nu i-au permis să facă valabile drepturile apărării la egalitate de arme cu administrația fiscală și invocă art. 6 § 2 din Convenție. Curtea consideră că acest grief, după cum a fost formulat de reclamantă, trebuie într-adevăr să fie examinat sub unghiul articolului 6 § 1 din Convenție. În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură a se pronunța asupra admisibilității acestui grief și judecă necesar a aduce această parte a cererii la cunoștința guvernului pârât pentru observații scrise, în aplicarea articolului 54 § 3 b) al regulamentului ei. 7. Reclamanta se plânge de încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1, luat izolat și în combinație cu art. 6 din Convenția de mai sus. art. 1 al Protocolului nr. 1 prevede: „Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Disposițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care-l posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le judecă necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.". În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură a se pronunța asupra admisibilității grievului tras din art. 1 al Protocolului nr. 1 luat izolat și judecă necesar a aduce această parte a cererii la cunoștința guvernului pârât pentru observații scrise, în aplicarea articolului 54 § 3 b) al regulamentului ei. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Amână examinarea grievurilor trasate din durata procedurii, echitatea procedurii privitor la penalităților articolului 1763 A al codului general al impozitelor, precum și articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției ținând seama de recuperarea sumelor cerute de Trezorul Public înainte de încheierea procedurii în fața curții de apel; Declară cererea inadmisibilă pentru celelalte aspecte. T.L. Early Gaukur Jörundsson Grefier adjoint Președinte

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de l’iniquité de la procédure en ce que la cour administrative d’appel ne s’est jamais prononcée sur la requête tendant à obtenir le sursis à exécution du jugement du tribunal administratif en date du 11 mai 1995. En ne statuant pas sur cette demande, la requérante estime qu’elle a été dépossédée de son droit au juge et privée de ce fait d’un procès équitable.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante estime qu’il y a eu une violation de son droit à un « tribunal indépendant et impartial ». Elle se plaint de ce que sa demande de sursis à exécution a été communiquée non pas à son adversaire direct, le directeur général des impôts de Lyon, mais au ministre de l’économie et des finances : en sa double qualité de Ministre délégué au Budget et de Porte parole du Gouvernement, il a eu une influence directe et certaine sur la cour administrative d’appel qui n’a finalement jamais statué sur la demande de sursis à exécution.

La requérante se plaint de la durée de la procédure et fait principalement grief à la cour administrative d’appel de ne pas s’être prononcée sur le fond de l’affaire dans un délai raisonnable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint du rejet de son pourvoi devant le Conseil d’Etat. Elle estime que cette décision porte atteinte à son droit d’accès effectif à un tribunal. Dans le prolongement de ce grief, elle se plaint du défaut de motivation de la décision du Conseil d’Etat.

Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, la requérante se plaint de ce que dans la phase contentieuse, les juges du fond se sont prononcés sur la « culpabilité » de la société par référence directe à la condamnation pénale définitive pour fraude fiscale du dirigeant de la société. Le Conseil d’Etat n’a pas examiné le moyen puisqu’il a préalablement déclaré non-admissible d’office le pourvoi en cassation. Elle fait valoir qu’elle s’est vue opposer l’autorité de la chose jugée d’une décision à laquelle elle n’était pas partie. Elle estime que cette situation a rompu l’égalité des armes au profit de l’administration fiscale, a présumé de sa propre responsabilité et a finalement rendu impossible toute contestation sur les pénalités retenues à son encontre.

La requérante se plaint également sous l’angle de l’article 6 § 2 de la Convention, de ce que le caractère automatique et discrétionnaire des amendes fiscales de l’article 1763 A du CGI, ne lui a pas permis de faire valoir les droits de la défense à égalité des armes avec l’administration fiscale.

Invoquant l’article 1 er du Protocole 1 de la Convention, la requérante se plaint de ce que la cour administrative d’appel, en s’abstenant de statuer sur la demande de sursis à exécution, a laissé l’administration entièrement libre de recouvrer l’intégralité des sommes en litige sur le patrimoine de la société. Elle a augmenté par son silence prolongé, les intérêts moratoires, en suivant l’instruction du Ministre délégué au budget du 15 février 1996 et, en présumant sa propre solidarité par référence à la condamnation pénale du dirigeant de la société. Cette juridiction a favorisé le recouvrement des amendes et majorations en violation de l’exigence selon laquelle l’ingérence devait intervenir dans les conditions prévues par la loi. Par ailleurs, elle se plaint de ce que, compte tenu de l’inscription du nantissement consenti au profit exclusif du Trésor Public en garantie du paiement de la somme contestée, la créance de celui-ci étant protégée, il n’était pas nécessaire de mettre en péril le fonds de commerce de la société requérante. Elle estime donc que l’exigence du respect d’un juste équilibre a été en l’espèce rompu : l’intérêt général ne commandait pas la poursuite de l’exécution du jugement du tribunal. Elle estime qu’il y a eu violation de l’article 1 er du Protocole n° 1, pris isolément et en combinaison avec l’article 6 de la Convention. EN DROIT La requérante se plaint de l’iniquité de la procédure devant la cour administrative d’appel dès lors que cette juridiction s’est abstenue de se prononcer sur la requête tendant à obtenir le sursis à exécution du jugement du tribunal administratif. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...), par un tribunal indépendant (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...). » La Cour rappelle que conformément à l’article 35 § 2 b) de la Convention elle ne retient aucune requête introduite par application de l’article 34, lorsqu’elle est essentiellement la même qu’une requête précédemment examinée par la Cour ou déjà soumise à une autre instance internationale d’enquête ou de règlement, et si elle ne contient pas de faits nouveaux. Elle constate que dans sa requête n° 35704/97, introduite le 30 décembre 1996, devant la Commission européenne des Droits de l’Homme, la requérante se plaignait de l’absence de réponse à sa requête en sursis à exécution présentée devant la cour administrative d’appel de Lyon. Par une décision du 26 mai 1997, la Commission rejeta cette requête comme étant incompatible ratione materiae. La Cour constate que dans la présente espèce, le grief de la requérante est le même que celui invoqué dans la requête susmentionnée. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté en application de l’article 35 § 4 de la Convention. 2. La requérante allègue le défaut d’indépendance et l’impartialité de la cour administrative d’appel dans la mesure où sa demande de sursis à exécution a été communiquée au Ministre de l’Economie et des Finances et non à son adversaire direct, le Directeur général des impôts de Lyon. L’avis du ministre aurait eu une influence directe sur cette juridiction qui ne statua pas sur la demande de sursis. La Cour constate que la Direction Générale des Impôts est placée sous la subordination hiérarchique du Ministre de l’Economie et des Finances et que dans la procédure litigieuse, le directeur général des impôts de Lyon, partie adverse à la procédure, représentait le Ministre de l’Economie et des Finances. Par ailleurs, le fait qu’une demande soit communiquée au défendeur à l’instance non seulement n’a rien à voir avec l’indépendance et l’impartialité d’une juridiction, mais même est nécessaire au regard de l’égalité des armes, requise également par l’article 6 § 1 de la Convention. Enfin, le sursis à exécution n’est jamais de droit, et la juridiction saisie d’une demande à cette fin est censée la rejeter, au moins implicitement, quand elle statue au fond. Le fait que la cour administrative d’appel n’a pas statué explicitement sur cette demande ne révèle aucun arbitraire ni aucune autre violation des règles du procès équitable. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. La requérante se plaint de la durée de la procédure principalement de celle devant la cour administrative d’appel. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » La Cour constate que la procédure a débuté le 18 janvier 1991, date de la réclamation et a pris fin le 5 mai 1999, par la décision du Conseil d’Etat de rejet du pourvoi, soit une durée globale d’un peu plus de huit ans et trois mois pour trois instances. En ce qui concerne celle devant la cour administrative d’appel, elle a débuté le 7 juillet 1995, et a pris fin par un arrêt du 29 avril 1998, soit plus de deux ans et neuf mois pour une instance. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur pour observations écrites, en application de l’article 54 § 3 b) de son règlement. 4. La requérante se plaint du rejet de son pourvoi et considère que cette décision du Conseil d’Etat porte atteinte au droit d’accès à un tribunal. Elle se plaint également du défaut de motivation de cette décision. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention précitée. La Cour rappelle que le droit d’accès aux tribunaux consacré par l’article 6 de la Convention peut être soumis à des limitations prenant la forme d’une réglementation par l’Etat. Celui-ci jouit d’une certaine marge d’appréciation, mais les limitations appliquées doivent poursuivre un but légitime, et ne doivent pas restreindre ni réduire l’accès ouvert à un individu d’une manière ou à un point tel que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même (arrêt Tolstoy Miloslawsky c. Royaume-Uni du 13 juillet 1995, série A n 316-B, p. 78-79, § 59). Elle rappelle la jurisprudence selon laquelle l’article 6 n’exige pas que soit motivée en détail une décision par laquelle une juridiction de recours, se fondant sur une disposition légale spécifique, écarte un recours comme dépourvu de chance de succès. En l’espèce, la Cour note que la décision de la commission d’admission des pourvois en date du 5 mai 1999 était fondée sur l’absence de moyens de nature à permettre l’admission de la requête au sens de l’article 11 de la loi du 31 décembre 1987. Dans ces conditions, elle ne décèle aucune apparence de violation de l’article 6 § 1 de la Convention (requêtes n° 26561/93, décision Rebai c. France du 25 février 1997, DR 88 p.72 ; n° 38748/97, décision Immeuble Groupe Kosser c. France, 09.03.1999). Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 5. La requérante se plaint d’une méconnaissance de son droit au respect de la présomption d’innocence en raison de la référence faite par les juges du fond au jugement de condamnation pour fraude fiscale du dirigeant de la société. Elle invoque l’article 6 § 2 de la Convention dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées : « 2. Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. » Eu égard à la référence faite par les juges du fond à l’arrêt de la Cour d’appel de Chambery, devenu définitif à la suite de l’arrêt de la Cour de cassation du 23 novembre 1993, par lequel le président-directeur général de la société fut condamné pour fraude fiscale, la Cour constate que les juridictions administratives firent référence à des constatations ayant trait à la comptabilité de la société requérante elle-même, vérifiée par l’administration fiscale et soumise à l’appréciation des juridictions pénales dans le cadre de la procédure ayant abouti audit jugement. Dès lors, la référence au dispositif dudit jugement, passé en force de chose jugée et au vu duquel les juridictions administratives constatèrent le défaut de valeur probante de la comptabilité de la société requérante, n’a pas en l’espèce, porté atteinte au respect de la présomption d’innocence de la société requérante au sens de l’article 6 § 2 de la Convention. En outre, le fait que la société n’a pas été partie à l’instance pénale ne retire rien ni à l’autorité de la chose jugée par le juge pénal ni à l’obligation pour le juge administratif d’appliquer les constatations sur lesquelles le juge pénal s’est fondé. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 6. La requérante se plaint également de l’application automatique et discrétionnaire des pénalités de l’article 1763 A du CGI qui ne lui ont pas permis de faire valoir les droits de la défense à égalité des armes avec l’administration fiscale et invoque l’article 6 § 2 de la Convention. La Cour considère que ce grief, tel que formulé par la requérante doit en réalité être examiné sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur pour observations écrites, en application de l’article 54 § 3 b) de son règlement. 7. La requérante se plaint de la violation de l’article 1 du Protocole n° 1, pris isolément et, en combinaison avec l’article 6 de la Convention précitée. L’article 1 du Protocole n° 1 dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. ». En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité du grief tiré de l’article 1 du Protocole n° 1 pris isolément, et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur pour observations écrites, en application de l’article 54 § 3 b) de son règlement. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs tirés de la durée de la procédure, de l’équité de la procédure en ce qui concerne les pénalités de l’article 1763 A du code général des impôts, ainsi que de l’article 1 er du Protocole n° 1 de la Convention compte tenu du recouvrement des sommes réclamées par le Trésor Public avant l’issue de la procédure devant la cour d’appel ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. T.L. Early Gaukur Jörundsson Greffier adjoint Président