A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 60392/00 prezentate de Bernard ABRIBIAT și de altă natură împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 11 iunie 2002 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Jungwiert Thomassen Ugrekhelidze judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 9 mai 2000, după ce a intenționat, pronunță următoarea decizie în fața instanței pețitorii, Bernard și Pierrette Abribat, sunt resortisanți francezi, născuți în 1945 și, respectiv, 1948 și rezidenți la Saint-André-și-Appelles. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către Prisse, avocat în baroul Bordeaux. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 16 aprilie 1991, reclamanta a efectuat obiectul unei verificări de contabilitate referitoare la anii 1988-1990. La 20 decembrie 1991, administrația fiscală notifia către reclamantă a unui aviz de redresare care să îi pună în sarcina suplimentelor taxei pe valoarea adăugată (inclusiv T.V.A. În ceea ce privește anii anteriori, precum și penalitățile aferente (150 %). Reclamantului i se notifică, de asemenea, un aviz de recuperare a impozitului pe venit, precum și penalitățile aferente pentru aceiași ani. La 18 mai 1992, reclamantei i s-a notificat un aviz de recuperare a T.V.A. și a penalităților. La 16 iunie 1992, recurenta a formulat o plângere la administrația fiscală pentru a obține descărcarea de gestiune a cotizațiilor suplimentare și a penalităților. La 30 iunie 1992, în ceea ce privește impozitul pe venit al reclamanților, majorările și penalitățile aferente au fost recuperate. La 7 iulie 1992, reclamanții au formulat o plângere la administrația fiscală pentru a obține descărcarea de gestiune a cotizațiilor suplimentare la impozitul pe venit și a penalităților aferente. La 14 ianuarie 1993, directorul serviciilor fiscale a respins plângerile acestora. Prin două cereri depuse la 22 februarie 1993 în fața Tribunalului Administrativ din Bordeaux, reclamanții au solicitat, pe de o parte, descărcarea de gestiune a drepturilor suplimentare asupra T.V.A. și a penalităților și, pe de altă parte, descărcarea de gestiune a cotizațiilor suplimentare și a penalităților privind impozitul pe venit. Prin hotărârea din 5 martie 1996, Tribunalul a constatat, în măsura în care avizul de verificare nu fusese însoțit de Carta drepturilor și obligațiilor contribuabilului, că procedura de verificare fusese pătată în mod corespunzător. În consecință, acesta a acceptat cererea reclamanților și a acordat descărcarea de gestiune solicitată. Prin hotărârea din 1 decembrie 1998, Curtea Administrativă de Apel din Bordeaux a anulat hotărârea Tribunalului și a dispus restabilirea impozitului suplimentar pe venit și pe T.V.A., precum și penalitățile aferente. Această instanță consideră că avizele de notificare adresate întreprinderilor să conțină mențiunea că acestea erau însoțite de Carta drepturilor și obligațiilor contribuabilului verificat; că, în aceste condiții, aceasta aparținea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În conformitate cu art. 11 din Legea din 31 decembrie 1987, prin două decizii adoptate la 29 decembrie 1999, Consiliul de Stat a considerat că nici unul dintre mijloacele naionale nu era de natură să permită admiterea mijloacelor. GRIFS 1. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng că nu au fost judecați într-un termen rezonabil. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng în legătură cu procedura în fața comisiei de recurs în fața Consiliului de Stat. În special, aceștia se plâng de lipsa motivării deciziei pronunțate de recurs și de absența caracterului contradictoriu al procedurii. În opinia acestora, hotărârea nu a fost pronunțată în condiții compatibile cu art. 6. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. Curtea constată că procedura a început cu plângerile din 16 iunie și 7 iulie 1992 și s-a încheiat la 29 decembrie 1999, prin deciziile Consiliului de respingere a recursurilor, ceea ce reprezintă o perioadă globală de puțin peste șapte ani și șase luni pentru trei instanțe. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui litigiu și consideră că este necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât pentru observații scrise, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. (2) Reclamanții se plâng în special de lipsa motivării deciziei de pronunțare a recursului și de absența caracterului contradictoriu al procedurii. Ei se plâng în special de lipsa motivării deciziei de pronunțare a recursului și de absența caracterului contradictoriu al procedurii. Curtea reamintește că dreptul de acces la instanțele consacrate de art. 6 din Convenție poate face obiectul unor restricții care iau forma unei reglementări de către instanțe. Acesta are o anumită marjă de apreciere, dar limitările aplicate trebuie să urmărească un scop legitim și nu trebuie să restricționeze sau să reducă accesul la un individ într-un mod în care într-un punct cum ar fi dreptul de sine găsit în substanța sa (hotărârea Tolstoy Miloslvsky c. Regatul Unit din 13 iulie În acest caz, Curtea constată că deciziile din 29 noiembrie 2006 privind Curtea a Uniunii Europene au fost luate de către Curtea a Uniunii Europene în conformitate cu art. 4 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. În decembrie 1999 s-a bazat pe lipsa mijloacelor de natură să permită admiterea interogărilor în sensul articolului 11 din Legea din 31 decembrie 1987. În aceste condiții, aceasta nu identifică nicio aparență de încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție (solicitările nr. 26561/93, Decizia Rebai c. Franța din 25 februarie 1997, D.R. 88 p. 72) ; nr. 38748/97, Decizia Immeuble Group Kosser c. Franța din 9 martie 1999. În consecință, acest litigiu trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat în temeiul art. 35 §3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea imputanților întemeiat pe durata procedurii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle A.B. Baka Modululer Președintele
de la requête n° 60392/00
présentée par Bernard ABRIBAT et autre
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 11 juin 2002 en une chambre composée de
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
L.
Loucaides
,
K.
Jungwiert
,
M
me
W.
Thomassen
,
M.
M.
Ugrekhelidze
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 mai 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, Bernard et Pierrette Abribat, sont des ressortissants français, nés respectivement en 1945 et 1948 et résidant à Saint-André-et-Appelles. Ils sont représentés devant la Cour par
M
e
Prisse, avocat au barreau de Bordeaux.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Le 16 avril 1991, la requérante fit l’objet d’une vérification de comptabilité portant sur les années 1988 à 1990.
Le 20 décembre
1991, l’administration fiscale notifia à la requérante un avis de redressements mettant à sa charge les suppléments de la taxe sur la valeur ajoutée («
») au titre des années susvisées ainsi que les pénalités y afférentes (150 %).
Les requérants se virent également notifier un avis de redressement pour l’impôt sur le revenu ainsi que les pénalités y afférentes portant sur les mêmes années.
Le 18 mai 1992, la requérante se vit notifier un avis de mise en recouvrement de la T.V.A. et des pénalités.
Le 16 juin 1992, la requérante forma une réclamation auprès de l’administration fiscale afin d’obtenir la décharge des cotisations supplémentaires et des pénalités.
Le 30 juin 1992, s’agissant de l’impôt sur le revenu des requérants, les majorations et pénalités y afférentes furent mises en recouvrement.
Le 7 juillet 1992, les requérants formèrent une réclamation auprès de l’administration fiscale afin d’obtenir la décharge des cotisations supplémentaires à l’impôt sur le revenu et des pénalités y afférentes.
Le 14 janvier 1993, le directeur des services fiscaux rejeta leurs réclamations.
Par deux requêtes déposées le 22 février 1993 devant le tribunal administratif de Bordeaux, les requérants sollicitèrent, d’une part, la décharge des droits supplémentaires sur la T.V.A. et les pénalités et, d’autre part, la décharge des cotisations supplémentaires et pénalités concernant l’impôt sur le revenu.
Par un jugement du 5 mars 1996, le tribunal constata, dans la mesure où l’avis de vérification n’avait pas été accompagné de la charte des droits et obligations du contribuable, que la procédure de vérification avait été entachée d’irrégularité. En conséquence, il fit droit à la demande des requérants et accorda les décharges sollicitées.
Le Ministre de l’Economie et des Finances interjeta appel du jugement.
Par un arrêt du 1
er
décembre 1998, la cour administrative d’appel de Bordeaux annula le jugement du tribunal et ordonna le rétablissement des suppléments d’impôt sur le revenu et sur la T.V.A. ainsi que les pénalités y afférentes. Cette juridiction considéra que les avis de notification adressées aux requérants «
comportaient la mention selon laquelle ils étaient accompagnés de la charte des droits et obligations du contribuable vérifié
; que dans ces conditions, il appartenait à l’intéressé, si cette charte n’était pas jointe auxdits avis, d’en demander la communication (...).
»
Les requérants formèrent un pourvoi devant le Conseil d’Etat.
Aux termes de l’article 11 de la loi du 31 décembre 1987, le Conseil d’Etat, par deux décisions en date du 29 décembre 1999, considéra qu’aucun des moyens n’était de nature à permettre l’admission des requêtes.
1.Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de ne pas avoir été jugés dans un délai raisonnable.
2.Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de l’iniquité de la procédure devant la commission d’admission des pourvois devant le Conseil d’Etat. Ils se plaignent en particulier, du défaut de motivation de la décision d’irrecevabilité des pourvois et de l’absence du caractère contradictoire de la procédure. Ils estiment que la décision n’a pas été rendue dans des conditions compatibles avec l’article 6.
1.Les requérants se plaignent de la durée de la procédure. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
La Cour constate que la procédure a débuté par les réclamations en date des 16 juin et 7 juillet 1992, et a pris fin le 29 décembre 1999, par les décisions du Conseil d’Etat de rejet des pourvois, soit une durée globale d’un peu plus de sept ans et six mois pour trois instances.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur pour observations écrites, en application de l’article 54 § 3 b) de son règlement.
2.Les requérants se plaignent de l’iniquité de la procédure en raison de la procédure devant la commission d’admission des pourvois devant le Conseil d’Etat. Ils se plaignent en particulier, du défaut de motivation de la décision d’irrecevabilité de leurs pourvois et de l’absence du caractère contradictoire de la procédure. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention précité.
La Cour rappelle que le droit d’accès aux tribunaux consacré par l’article
6 de la Convention peut être soumis à des limitations prenant la forme d’une réglementation par l’Etat. Celui-ci jouit d’une certaine marge d’appréciation, mais les limitations appliquées doivent poursuivre un but légitime, et ne doivent pas restreindre ni réduire l’accès ouvert à un individu d’une manière où à un point tel que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même (arrêt Tolstoy Miloslvsky c. Royaume-Uni du 13
juillet
1995, Série A n° 316-B, p. 78-79, § 59). Elle rappelle la jurisprudence selon laquelle l’article 6 n’exige pas que soit motivée en détail une décision par laquelle une juridiction de recours, se fondant sur une disposition légale spécifique, écarte un recours comme dépourvu de chance de succès. En l’espèce, la Cour note que les décisions en date du 29
décembre 1999 étaient fondées sur l’absence de moyens de nature à permettre l’admission des requêtes au sens de l’article 11 de la loi du 31
décembre 1987. Dans ces conditions, elle ne décèle aucune apparence de violation de l’article 6 § 1 de la Convention (requêtes n° 26561/93, décision Rebai c. France du 25 février 1997, D.R. 88 p.72
; n° 38748/97, décision Immeuble Groupe Kosser c. France du 9 mars 1999).
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé en application de l’article 35 §§3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief des requérants tiré de la durée de la procédure
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président