C.D. contre la FRANCE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 42405/95 prezentate de C. D împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 mai 2002 într-o cameră compusă din domnii Gaukur Jörundsson președintele J.-P. Costa Loucaide Bîrsan K. J ungwiert Ugrekhelidze Mularoni judecători M. T.L. Early grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 27 martie 1998, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei, C.D., este un resortisant francez, născut în 1942, cu reședința în Chamonix. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 4 și 25 octombrie 1984, recurenta și-a adresat mama și fratele în fața Tribunalului de Mare Instanță din Bonneville, solicitând distribuirea succesiunii tatălui său, deschisă cu 15 luni mai devreme. La 14 ianuarie 1987, instanța a dispus împărțirea, dar înainte de aceasta, a unei competențe și a evaluării bunurilor. Data depunerii raportului a fost prelungită până la 1 septembrie 1987 de către judecătorul însărcinat cu controlul expertizei. La 28 martie 1988, acest magistrat i-a adresat expertului situația în care își desfășoară operațiunile de competență. La 7 aprilie 1988, expertul și-a exprimat dificultățile în obținerea unor documente de la fratele reclamantei. La 20 aprilie 1988, magistratul l-a invitat să depună raportul în l'etat. La 2 iunie 1988, expertul l-a informat pe magistrat că tocmai primise o declarație de 16 pagini de la fratele reclamantei. La 18 iulie 1988, expertul a prezentat raportul său. La 29 septembrie 1989, judecătorul pentru punerea în funcțiune a emis un ordin de încheiere a unei hotărâri în fața Consiliului recurentei, care și-a prezentat concluziile la 8 decembrie 1989. La 9 februarie 1990, judecătorul pentru punerea în funcțiune a emis un ordin de încheiere a unei hotărâri către fratele reclamantei și, la 1 iunie 1990, către mama sa. Ei au răspuns la 13 iunie 1990 și au prezentat concluzii suplimentare la 22 iunie 1990. Schimburile de concluzii între părți au avut loc până la 28 iunie 1991. La 11 iulie 1991, inculpații au comunicat noi documente, iar reclamanta a prezentat concluzii la 22 iulie 1991 pentru a vedea că aceste documente au fost înlăturate de la dezbateri, deoarece au fost comunicate după ordonanța de încheiere. La 15 ianuarie 1992, tribunalul a stabilit principiile de împărțire a bunurilor. La 3 iunie 1992, fratele și mama reclamantului au făcut apel la această decizie. La 30 iunie 1992, recurenta a depus mărturie. La 2 octombrie 1992, fratele și mama reclamantei au schimbat declarația. La 21 aprilie 1993, reclamanta a formulat o cerere la consilierul pentru punerea în funcțiune a instanței de apel a lui Chambery în scopul obținerii comunicării anumitor documente de la fratele său. La 21 mai 1993, acesta a solicitat, de asemenea, recurentei să-i comunice monede. La data de 23 noiembrie 1994, reclamanta a renunțat la pretențiile sale, dar fratele său a formulat o cerere reconvențională care conținea termenii somației din 21 mai 1993. La 15 decembrie 1994, consilierul pentru punerea în funcțiune a acceptat această cerere reconvențională. La data de 26 iunie 1995, consiliul mamei recurentei a solicitat stabilirea prioritară a cauzei. Mama reclamantei a decedat la 21 ianuarie 1995. În aprilie 1995, recurenta și fratele său au intervenit în mod voluntar în cadrul procedurii în calitate de moștenitori ai mamei lor. Fratele a solicitat amânarea la ședința de judecată a motivului că a fost mai urgentă să se pronunțe litigiul în fond. La 20 aprilie 1995, reclamanta a formulat o nouă cerere în scopul comunicării de înscrisuri. La 21 martie 1996, Curtea a invitat părțile să încheie un proces recapitulativ și a făcut trimitere la o ședință din 2 mai 1996. La 27 iunie 1996, consilierul de punere în aplicare a ordonat o nouă expertiză în scopul de a evalua terenurile care au devenit zidibile ulterior primei expertize și a ordonat comunicarea anumitor piese între părți. La 23 mai 1996, la cererea recurentei, judecătorul culpelor desemnează un administrator însărcinat să asigure inventarul bunurilor succesiunii și să gestioneze toate bunurile care compun succesiunea. Fratele reclamantei a făcut apel la această ordonanță. Decembrie 1997 și l-a condamnat pe fratele reclamantei la o amendă civilă de 10 000 de franci pentru rezistența sa absurdă (...) dublată cu un spirit vădit răzbunător și executoriu la 24 decembrie 1996 și 18 martie 1997, instanța a acordat noi termene pentru prezentarea raportului său. La 27 august 1997, consilierul pentru punerea în funcțiune a solicitat expertului să depună raportul său fără întârziere. La 12 martie 1998, consilierul pentru punerea în funcțiune l-a deranjat pe fratele reclamantei de cererea sa de numire a unui corp de experți în locul celui numit prin ordonanța din 27 iunie 1996. După o primă fixare la 14 septembrie 1999, încuviințarea pledoariei a fost trimisă la 15 noiembrie 2000, fratele reclamantei neprezentând concluzii după depunerea raportului de expertiză. La 11 octombrie 1999, consilierul fratelui recurentei a solicitat amânarea ordinului de a încheia până la data de 14 octombrie care îi fusese adresat. La 15 decembrie 1999 i s-a acordat un nou termen până la data de 15 decembrie 1999. În concluziile sale, recurenta a solicitat, printre altele, condamnarea fratelui său la plata unei sume lunare de 2000 de franci începând cu februarie 1990 din cauza prejudiciului cauzat de faptele sale, care au făcut imposibilă executarea hotărârilor judecătorești privind închirierea unui apartament individ între ei, precum și condamnarea sa la plata în întregime a cheltuielilor de judecată și de judecată și plata unei despăgubiri de 50 000 de franci pentru cheltuielile suportate și care nu au fost incluse în cheltuielile de judecată. Ca răspuns la un argument din partea fratelui recurentei, care a solicitat anularea hotărârii în cauză, conform căruia acesta ar fi fost privat de un proces echitabil într-un termen rezonabil, instanța de apel a societății Chaméry estemima, printr-o hotărâre din 24 ianuarie 2001, că durata procedurii constituia numai pentru părți și l-a condamnat pe fratele recurentei să îi plătească o despăgubire de 10 000 de franci din cauza rezistenței sale uneori abuzive și a mijloacelor sale de dilaurare. Comisia a acceptat cererea recurentei de a se proceda în paralel la operațiunile de partajare și de lichidare a succesiunii tatălui său și a comunității care au existat între părinții săi și de a-l desemna pe președintele Camerei departamentale a notarilor de rang înalt pentru a efectua operațiunile de lichidare și partajare a succesiunilor. GRIFS (1) Recurenta se plânge de durata procedurii. Ea invocă dreptul de a-și vedea cauza examinată într-un termen rezonabil în sensul art. 6 alin. (1) Recurenta se plânge de durata acestei proceduri și mai puțin la art. 6 alin. (1) din Convenție ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (.) (1) În ceea ce privește excepția de la epuizarea căilor de atac interne Guvernul susține în principal că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne, deoarece nu a făcut uz de acțiunea prevăzută în art. L.781-1 din Codul de organizare judiciară. Pentru reclamantă, excepția de la epuizarea căilor de atac interne impuse de guvern este inechitabilă. Curtea reamintește că, în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Prin urmare, se pune în primul rând întrebarea dacă excepția de la epuizarea invocată de guvern se dovedește întemeiată în speță. În această privință, Comisia subliniază că orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea ca art. 35 alineatul (1) să aibă ca scop, în principiu, ca statele contractante să evite sau să corecteze presupusele încălcări (hotărârea Carcot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36), cu toate acestea, dispozițiile articolului 35 alin. (1) din Convenție nu trebuie decât să se epuizeze recursurile atât referitoare la încălcările incriminate, disponibile și adecvate; ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorită. În cele din urmă, Curtea reamintește că, în cele din urmă, Curtea reamintește că, în cazul în care Curtea consideră că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea în special Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, p. 11-12, § ; Hotărârea Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Rec., 1998, Rec., p. 87-88, § 38). La expirarea căilor de atac interne, se apreciază, cu excepția excepțiilor, la data depunerii cererii în fața Curții și că recursul la articolul L 781-1 a dobândit un grad suficient de certitudine juridică, pentru a putea și trebuie să fie utilizat în sensul aceluiași articol 35 §1 din Convenție, decât începând cu 20 septembrie 1999 (a se vedea în special Deciziile Malve c. Franța , nr. 46051/99, 20.3.2001 Giummarra și Pluzeau c. Franța , nr. 61166/00, 12.6.2001 Molles c. Franța , nr. 43627/98, 13.12.2001). , în speță, aceasta constată că cererea a fost introdusă la 27 martie 1998. Prin urmare, excepția de la epuizarea ridicată de guvern nu poate fi reținută. Guvernul insistă asupra complexității cazului, din cauza numărului de bunuri care urmează să fie evaluate, a numărului de donații și de împrumuturi care trebuie examinate, precum și asupra necesității de a efectua o a doua evaluare a terenurilor care au devenit zidibile după ce au fost realizate în primă instanță. În ceea ce privește comportamentul părților, guvernul arată, printre altele, că acestea sunt la originea unui număr mare de incidente de procedură și de cereri conexe. El adaugă că au depus 14 seturi de concluzii în două grade de jurisdicție și că fratele și mama reclamantei au întâmpinat dificultăți în a depune mărturie. El reamintește că fratele reclamantei a solicitat de două ori amânarea procedurii, avocatul său neputând fi prezent la aceste date și că a adresat numeroase obiecții nefondate față de expert. În ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare, guvernul subliniază că prima hotărâre prin care s-a dispus o competență nu a fost pronunțată decât la două luni după ordonanța de închidere și că instanța de punere în executare a utilizat de nouă ori competențele care îi erau conferite prin art. 3 din noul Cod de procedură civilă prin acordarea consultanței părților nouă somații de încheiere. Guvernul adaugă că, în fața instanței de apel, au fost ținute în mod regulat audieri de punere în arest și că au fost pronunțate șase ordonanțe și numeroase ordonanțe de încheiere. La data de 26 iunie 1995 și nu a fost amânată până la 14 septembrie 1999 decât la cererea fratelui recurentei, apoi la 15 noiembrie 2000 din cauza întârzierii sale de încheiere. Guvernul concluzionează că această durată de procedură este datorată părților, chiar dacă reclamanta a demonstrat mai multă diligență decât fratele său Recurenta consideră că cauza nu a fost complexă, dar că competența instanțelor de a-și îndeplini misiunea într-un termen rezonabil la greu. Aceasta subliniază termenele importante pe care experții le-au stabilit pentru a-și depune rapoartele. De asemenea, ea denunță faptul că instanța de apel l-a sancționat pe fratele său din cauza comportamentului său excesiv de ireproșabil, dar nu a reacționat pentru a-l împiedica să amâne desfășurarea operațiunilor sau a activității în mod direct a cazului. Ea adaugă că a solicitat de mai multe ori, dar în zadar, procurorului Republicii sau judecătorului a examinat fratele său de către un specialist pentru a solicita punerea sa sub curata sau tutela. Recurenta concluzionează astfel că întârzierile datorate, potrivit guvernului, fratelui său ar fi putut fi evitate dacă judecătorii nu l-ar fi lăsat să utilizeze și să abuzeze de justiție în detrimentul propriilor interese și al familiei sale. Curtea constată că procedura a început la 4 și 25 octombrie 1984 de către reclamanta mamei și a fratelui său în fața instanței de judecată de mari instanțe pentru a solicita împărțirea succesiunii tatălui său și se încheie la 24 ianuarie 2001, data hotărârii pronunțate de instanța de judecată împotriva căreia nu a fost formulat niciun recurs în casație. Prin urmare, a durat mai mult de șaisprezece ani și trei luni pentru două grade de jurisdicție. Curtea consideră că, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de mai puțin de un termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că aceasta trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. (2) Recurenta susține că acest termen excesiv a adus atingere Ö Õ și dreptului la respectarea bunurilor sale, în lipsă de respect față de art. 1 din Protocolul (nr. 1) la Convenție, care prevede că Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Guvernul susține în principal că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne, deoarece nu a invocat niciodată această încălcare adusă bunurilor sale în fața instanțelor interne. Curtea ia notă de faptul că, în hotărârea sa din 24 ianuarie 2001, instanța de apel a afirmat că durata procedurii decurgea exclusiv din comportamentul părților și l-a condamnat pe fratele reclamantei să îi plătească o indemnizație de 10 000 de franci. în așteptarea faptului că încercarea de a-și învinge teza pe baza unor mijloace din care unii sunt extrem de apărători nu justifică, din partea sa, o rezistență abuzivă, în cazul în care aceaceasta este mijloacele utilizate pentru a întârzia încheierea procedurii În plus, Curtea tocmai a constatat că reclamanta nu dispunea de o cale de atac pentru accelerarea procedurii. În măsura în care dreptul la respectarea bunurilor decurge direct din durata prevăzută a procedurii, Curtea decide să retrimite și examinarea în fond a cauzei. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. T.L. E arly aukur örundsson Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 42405/98

présentée par C. D

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 14 mai 2002 en une chambre composée de

MM.

Gaukur

Jörundsson

,

président

,

J.-P. C

osta

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K. J

ungwiert

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

et

de

M. T.L.

Early

,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 27 mars 1998,

Vu les observations soumises par le Gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, C.D., est une ressortissante française, née en 1942 et résidant à Chamonix.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les 4 et 25 octobre 1984, la requérante assigna sa mère et son frère devant le tribunal de grande instance de Bonneville, en demandant le partage de la succession de son père, ouverte quinze mois plus tôt.

Le 14 janvier 1987, le tribunal ordonna le partage, mais préalablement à celui-ci, une expertise et l’évaluation des biens. La date de dépôt du rapport fut prorogée jusqu’au 1

er

septembre 1987 par le juge chargé du contrôle des expertises.

Le 28 mars 1988, ce magistrat demanda à l’expert l’état d’avancement de ses opérations d’expertise.

Le 7 avril 1988, l’expert lui fit part de ses difficultés à obtenir des documents de la part du frère de la requérante.

Le 20 avril 1988, le magistrat l’invita à déposer son rapport en l’état.

Le 2 juin 1988, l’expert indiqua au magistrat qu’il venait de recevoir un dire de seize pages de la part du frère de la requérante.

Le 18 juillet 1988, l’expert remit son rapport.

Le 29 septembre 1989, le juge de la mise en état adressa une injonction de conclure au conseil de la requérante. Celui-ci déposa ses conclusions le 8

décembre 1989.

Le 9 février 1990, le juge de la mise en état délivra une injonction de conclure au frère de la requérante et, le 1

er

juin 1990, à sa mère.

Ils répondirent le 13 juin 1990 et déposèrent des conclusions additionnelles le 22 juin 1990. Des échanges de conclusions entre les parties eurent lieu jusqu’au 28 juin 1991. L’ordonnance de clôture fut rendue à cette date et l’audience de plaidoirie fixée au 13 novembre 1991.

Le 11 juillet 1991, les défendeurs communiquèrent de nouvelles pièces. La requérante déposa des conclusions le 22 juillet 1991 aux fins de voir ces pièces écartées des débats, puisque communiquées après l’ordonnance de clôture.

Le 15 janvier 1992, le tribunal fixa les principes du partage des biens.

Le 3 juin 1992, le frère et la mère du requérant firent appel de cette décision.

Le 30 juin 1992, la requérante constitua avoué.

Le 2 octobre 1992, le frère et la mère de la requérante changèrent d’avoué.

Le 21 avril 1993, la requérante forma une requête auprès du conseiller de la mise en état de la cour d’appel de Chambéry aux fins d’obtenir de son frère la communication de certaines pièces. Le 21 mai 1993, celui-ci fit également sommation à la requérante de lui communiquer des pièces. Lors de l’audience de mise en état le 23 novembre 1994, la requérante renonça à ses prétentions mais son frère forma une demande reconventionnelle reprenant les termes de la sommation du 21 mai 1993. Le 15 décembre 1994, le conseiller de la mise en état fit droit à cette demande reconventionnelle.

L’audience de plaidoirie de la cour d’appel étant fixée au 26 juin 1995, le conseil de la mère de la requérante sollicita une fixation prioritaire de l’affaire.

La mère de la requérante décéda le 21 janvier 1995. Les 23 mars et 27

avril 1995, la requérante et son frère intervinrent volontairement à la procédure en qualité d’héritiers de leur mère. Le frère sollicita le report de l’audience au motif qu’il n’y avait plus urgence à faire juger le litige au fond.

Le 20 avril 1995, la requérante forma une nouvelle requête aux fins de communication de pièces.

Le 21 mars 1996, la cour invita les parties à conclure de façon récapitulative et renvoya à une audience du 2 mai 1996.

Le 27 juin 1996, le conseiller de la mise en état ordonna une nouvelle expertise dans le but d’évaluer des terrains qui étaient devenus constructibles postérieurement à la première expertise et ordonna la communication de certaines pièces entre les parties.

Le 23 mai 1996, à la demande de la requérante, le juge des référés désigna un administrateur chargé d’assurer l’inventaire des biens de la succession et de gérer l’ensemble des biens composant la succession. Le frère de la requérante fit appel de cette ordonnance. La cour d’appel rejeta l’appel par arrêt du 9

décembre 1997 et condamna le frère de la requérante à une amende civile de 10 000 francs pour sa «

résistance absurde (...) doublée d’un esprit manifestement vindicatif et procédurier

».

Les 24 décembre 1996 et 18 mars 1997, la cour accorda de nouveaux délais à l’expert pour rendre son rapport.

Le 27 août 1997, le conseiller de la mise en état demanda à l’expert de déposer son rapport sans délai.

L’expert déposa son rapport le 18 décembre 1997.

Le 12 mars 1998, le conseiller de la mise en état débouta le frère de la requérante de sa demande de désignation d’un collège d’experts en remplacement de l’expert désigné par ordonnance du 27 juin 1996.

Après une première fixation au 14 septembre 1999, l’audience de plaidoirie fut renvoyée au 15 novembre 2000, le frère de la requérante n’ayant pas déposé de conclusions après le dépôt du rapport d’expertise.

Le 11 octobre 1999, le conseiller du frère de la requérante sollicita le report de l’injonction de conclure pour le 14 octobre qui lui avait été adressée. Un nouveau délai lui fut accordé jusqu’au 15 décembre 1999. Il déposa ses conclusions le 8 février 2000 et de nouvelles conclusions récapitulatives avec production de nouvelles pièces les 2 et 8 novembre 2000.

Dans ses conclusions, la requérante sollicita notamment la condamnation de son frère à lui verser une somme mensuelle de 2000 francs à compter de février 1990 en raison du préjudice que lui avaient causé ses agissements, lesquels avaient rendu impossible l’exécution des décisions de justice relatives à la location d’un appartement indivis entre eux, ainsi que sa condamnation aux entiers dépens d’instance et d’appel et à lui verser une indemnité de 50 000 francs au titre au titre des frais exposés et non compris dans les dépens.

En réponse à un argument du frère de la requérante, qui demandait l’annulation du jugement déféré du fait qu’il aurait été privé d’un procès équitable dans un délai raisonnable, la cour d’appel de Chambéry estima, par un arrêt du 24 janvier 2001, que la durée de la procédure incombait seulement aux parties et condamna le frère de la requérante à lui verser une indemnité de 10 000 francs en raison de sa résistance parfois abusive et de ses moyens dilatoires. Elle fit droit à la demande de la requérante tendant à ce qu’il soit procédé concomitamment aux opérations de partage et de liquidation de la succession de son père et de la communauté ayant existé entre ses parents et désigna le président de la chambre départementale des notaires de Haute-Savoie pour procéder aux opérations de comptes liquidation et partage des successions.

GRIEFS

1 du Protocole n 1 à la Convention.

EN DROIT

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (..)

».

Le Gouvernement soutient à titre principal que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes, n’ayant pas fait usage du recours prévu à l’article L.781-1 du Code de l’organisation judiciaire.

Pour la requérante, l’exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement est inopérante.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. Se pose donc en premier lieu la question de savoir si l’exception de non épuisement soulevée par le Gouvernement se révèle fondée en l’espèce. A cet égard, elle souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants

: éviter ou redresser les violations alléguées contre lui (arrêt Cardot c.

France du 19 mars 1991, série

A n° 200, p. 19, §

36). Néanmoins, les dispositions de l’article

35 § 1 de la Convention ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de

certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité

voulues

; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir notamment les arrêts Vernillo c. France du 20

février 1991, série

A n°

198, pp.

11-12, §

27

; Dalia c. France du 19

février 1998,

Recueil des arrêts et

décisions

1998-I, pp.

87-88, §

38).

La Cour rappelle enfin que

l’épuisement des voies de recours internes s’apprécie, sauf exceptions, à la date d’introduction de la requête devant la Cour

et que le recours de l’article L 781-1 n’a acquis un degré de certitude juridique suffisant, pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins du même article 35 §1 de la Convention, qu’à compter du 20 septembre 1999 (voir notamment les décisions

Malve c. France

, n° 46051/99, 20.3.2001

;

Giummarra et Plouzeau c. France

, n° 61166/00, 12.6.2001

;

Molles c.

France

, n° 43627/98, 13.12.2001).

Or

, en l’espèce, elle note que la requête a été introduite le 27 mars 1998.

Partant, l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement ne saurait être retenue.

2.

Sur le caractère raisonnable de la durée

Le Gouvernement insiste sur la complexité de l’affaire, en raison du nombre de biens à évaluer, du nombre de donations et de prêts à examiner, ainsi que de la nécessité de procéder à une seconde évaluation de terrains devenus constructibles postérieurement à l’expertise effectuée en première instance.

Quant au comportement des parties, le Gouvernement relève notamment qu’elles sont à l’origine d’un grand nombre d’incidents de procédure et de demandes connexes. Il ajoute qu’elles ont déposé quatorze jeux de conclusions en deux degrés de juridiction et que le frère et la mère de la requérante eurent des difficultés à constituer avoué. Il rappelle que le frère de la requérante sollicita à deux reprises le report de l’audience, son avocat ne pouvant être présent à ces dates, et qu’il avait adressé de nombreux griefs sans fondement à l’égard de l’expert.

Quant au comportement des autorités judiciaires, le Gouvernement souligne que le premier jugement ordonnant une expertise n’a été rendu que deux mois après l’ordonnance de clôture et que le juge de la mise en état a utilisé par neuf fois les pouvoirs qui lui étaient conférés par l’article 3 du nouveau code de procédure civile en délivrant aux conseils des parties neuf injonctions de conclure. Le Gouvernement ajoute que, devant la cour d’appel, des audiences de mise en l’état étaient tenues régulièrement et que six ordonnances et de nombreuses injonctions de conclure avaient été prononcées. L’affaire avait fait l’objet d’une fixation prioritaire au 26 juin 1995 et ne fut reportée au 14 septembre 1999 qu’à la demande du frère de la requérante, puis au 15 novembre 2000 en raison de sa tardiveté à conclure.

Le Gouvernement conclut que cette durée de procédure est due aux parties, «

même si la requérante a montré plus de diligence que son frère

».

La requérante estime que l’affaire n’était pas complexe, mais que l’incapacité des juridictions à remplir leur mission dans un délai raisonnable l’a compliquée. Elle souligne les délais importants mis par les experts pour déposer leurs rapports. Elle dénonce également le fait que la cour d’appel ait sanctionné son frère en raison de son comportement excessivement procédurier, mais n’ait pas réagi pour l’empêcher d’intervenir pour retarder le déroulement des opérations ou de l’audiencement de l’affaire. Elle ajoute avoir sollicité à plusieurs reprises mais en vain auprès du procureur de la République ou du juge des tutelles l’examen de son frère par un spécialiste afin de solliciter sa mise sous curatelle ou tutelle. La requérante conclut ainsi que les retards imputables, selon le Gouvernement, à son frère auraient pu être évités si les magistrats ne l’avaient pas laissé user et abuser de la justice au préjudice de ses propres intérêts et de ceux de sa famille.

La Cour constate que la procédure a débuté les 4 et 25 octobre 1984 par l’assignation par la requérante de sa mère et son frère devant le tribunal de grande instance pour demander le partage de la succession de son père et s’est terminée le 24 janvier 2001, date de l’arrêt rendu par la cour d’appel à l’encontre duquel aucun pourvoi en cassation n’a été formé. Elle a donc duré plus de seize ans et trois mois pour deux degrés de juridiction.

La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de «

délai raisonnable

» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

(...)»

Le Gouvernement soutient à titre principal que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes, n’ayant jamais invoqué cette atteinte portée à ses biens devant les juridictions internes. Il soutient à titre subsidiaire que cet article n’a pas lieu à s’appliquer.

La requérante conteste cette analyse.

La Cour note que, dans son arrêt du 24 janvier 2001, la cour d’appel, affirma que la durée de la procédure résultait exclusivement du comportement des parties et condamna le frère de la requérante à lui verser une indemnité de 10 000 francs «

attendu que le fait de tenter de faire triompher sa thèse assise sur des moyens dont certains sont fort défendables ne justifie pas de sa part une résistance abusive, si ce n’est les moyens employés pour retarder l’issue de la procédure

».

En outre, la Cour vient de constater que la requérante ne disposait pas de recours pour faire accélérer la procédure.

Dès lors que l’atteinte invoquée au droit au respect des biens découle directement de la durée alléguée de la procédure, la Cour décide d’en renvoyer également l’examen au fond de l’affaire.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

T.L. E

arly

G

aukur

J

örundsson

Greffier adjoint

Président