CtEDO 14.05.2002 Auto

BABAOGLU v. TURKEY

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
14.05.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Struck out of the list
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
BABAOGLU v. TURKEY (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 25301/94, de către İbrahim BABAOδLU împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a stat la 14 mai 2002 ca Camera compusă de J.-P. Președintele Costa Gaukur Jörundsson Loucaides Türmen Bîrsan Ugrekhelidze Dna Mularoni judecători și dl T.L. Președintele adjunct secretar al secțiunii inițiale având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 12 septembrie 1994, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile în răspuns transmise de solicitant, Având deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, İbrahim Babaoğlu, este un național turc născut în 1936 și locuiește în provincia Șanlıurfa. El a fost reprezentat în fața Curții de către profesorul Françoise Hampson și profesorul Kevin Boyle din Universitatea de Essex (Regatul Unit). Guvernul contestat a fost reprezentat de agentul lor, dl B. Çağlar. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Fiul reclamantului, Nazım Babaoğlu, a fost reporter la ziarul Özgür Gündem. La 9 martie 1994, Murat Yoğunlu, un reporter cunoscut din districtul Siverek s-a dus la biroul Șanlıurfa al Özgür Gündem și a întrebat-o pe Nazım și pe un alt reporter din același birou, dacă ar trimite câteva ziare la Siverek pentru a fi vândută acolo. În dimineața 12 martie 1994, Nazım a părăsit casa sa unde locuia cu reclamantul, și s-a dus la biroul său pentru a lucra. Murat Yoğunlu numit Nazım de mai multe ori pentru a-l îndemna să meargă la Siverek, subliniind că a avut o poveste foarte importantă. Nazım a fost de acord și a plecat la Siverek la aproximativ 12.00 a.m. Nazım Babaoğlu nu s-a întors la Șanlıurfa și nu a fost văzută de atunci, cu excepția la 21 martie 1994, după cum se menționează mai jos. Reclamantul a căutat fără succes să stabilească locația fiului său prin intermediul, printre altele, biroului Özgür Gündem, guvernatorul provincial, procurorii publici Șanlıurfa și Siverek și Departamentul Anti-Terrorism al Direcției de Securitate Siverek. La un timp după dispariție, o femeie a căror nume este necunoscut, s-a dus la casa reclamantului și a informat reclamantul că, la 21 martie 1994, ea a văzut Nazım Babaoğlu în interiorul unei mașini negri Renault în apropierea casei sale în Șanlıurfa. Investigațiile preliminare inițiate de procurorii publici de la Siverek și Șanlıurfa au fost aderate la 13 mai 1994 și înregistrate în dosarul nr. 1993/4245. Aceste investigații au fost în suspensie la momentul cererii Comisiei Europene a Drepturilor Omului („Comisia”). Reclamantul a susținut inițial că există un risc substanțial că agenții statului și-au reținut în secret fiul. El a afirmat că există o practică administrativă de tortură și numeroase incidențe de deces în arestul poliției. El a invocat articolele 2, 3, 5, 13 și 14 din Convenție. PROCEDIMENTE ÎNAINTE COMISIEI ȘI CURTEA A fost introdusă cu Comisia la 12 septembrie 1994 și înregistrată la 26 septembrie 1994. La 8 decembrie 1994, cererea a fost comunicată Guvernului, care a prezentat observațiile lor la 24 mai 1995. La 20 mai 1997, Comisia a invitat reclamantul să prezinte o declarație scrisă până la 21 octombrie 1997 cu privire la autenticitatea cererii sale. Reclamantul nu a respectat termenul și, la 10 februarie 1998, Registrul a trimis un avertisment și un avertisment de grevă reprezentanților reclamantului, la care nu a existat niciun răspuns. La 10 martie 2000, reprezentanții reclamantului au informat Registrul prin scrisoarea că s-au retras din caz, deoarece nu au mai avut contacte cu reclamantul. Nu a existat nicio corespondență suplimentară între reclamant și Registru. Reclamantul s-a plâns de dispariția fiului său și de lipsa unei anchete eficace asupra acestui incident. El a invocat articolele 2, 3, 5, 13 și 14 din Convenție. Guvernul a susținut în observațiile lor scrise că reclamantul nu a depus niciodată o cerere la Comisie, nici nu a semnat nici un drept de avocat în acest scop. Ei au susținut că singurele două cereri pe care reclamantul s-a semnat au fost la 13 martie 1994 la Departamentul Antiterrorist al Direcției de Securitate și la 14 martie 1994 la Procurorul Public Șanlıurfa. În plus, Guvernul a susținut că, în declarațiile sale făcute la 9 februarie 1995 și 16 februarie 1995 La Hotărârea de Securitate Siverek și respectiv la Hotărârea de Securitate Șanlıurfa, reclamantul a declarat că, după dispariția fiului său, membrii Partidului Democrației (DEP) au venit la domiciliu și i-au spus că sunt făcute toate cererile necesare. Guvernul subliniază că reclamantul nu a spus niciodată că el însuși a solicitat Comisiei. Reprezentanții reclamantului au susținut că la începutul lunii aprilie 1994 a fost făcută o cerere autentică de către reclamant însuși către Comisie. Reprezentanții reclamantului au solicitat reclamantului să furnizeze o nouă declarație care să confirme că semnăturile privind competența avocatului și declarația din 4 aprilie 1994 au fost ale lui și că are intenția de a continua cererea sa. Cu toate acestea, reclamantul nu a prezentat o astfel de declarație. Partea relevantă a art. 37 § 1 din Convenție prevede după cum urmează: „Curtea poate, în orice etapă a procedurii, să decidă să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la concluzia că (a) reclamantul nu intenționează să-și continue cererea; ... Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și protocoalele sale.” Curtea remarcă că termenul de depunere a declarației scrise privind autenticitatea cererii sale solicitate de Comisie a expirat la 21 octombrie 1997 și că nimic nu a fost auzit de la reclamant sau de la reprezentanții săi, în ciuda atenției și a avertizării de la Registru. La 10 martie 2000, după mai mult de doi ani și jumătate de tăcere, reprezentanții reclamantului au informat Registrul retragerii lor din acest caz. Reclamantul nu a făcut niciun contact direct cu organele Convenției și nu a numit un alt avocat care să-l reprezinte. În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că reclamantul nu intenționează să își urmeze cererea, în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție, și nu constată niciun motiv de interes general în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, în sensul propoziției finale a articolului 37 alineatul (1), care ar necesita examinarea continuă a cazului. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să excludă cererea din lista de cazuri. T. L. Early J.-P. Președintele adjunct al grefierului Costa

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă