SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ A MULENDIIJKS c. ȚĂRILE NEDERLANDE (Depunerea nr. 34549/97) HOTĂRÂREA STRASBOURG 14 mai 2002 FINAL 14/08/2002 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus unei revizuiri editoriale. În cazul Meulendijks v. Țările de Jos, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședința ca Cameră compusă din: J.-P. Președintele Costa Loucaides Bîrsan Jungwiert Butkevych Doamna Thomassen dna Mularoni judecători și dna S. Dolle Grefierul Secțiunii, după ce s-a deliberat în particular la 14 martie 2000 și 23 aprilie 2002, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată menționată: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (n. 34549/97) împotriva Regatului Țărilor de Jos depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția de către doi resortisanți Țările de Jos, Mathijs Hendricus Meulendijks și Antonius Wilhelmus Martinus Meulendijks („reclamanții”), la 9 ianuarie 1997. Reclamanții au susținut că au existat o încălcare a drepturilor lor în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, în special în ceea ce privește durata procedurii în cauză. La 1 iulie 1998, Comisia a dat o decizie de suspendare a examinării unei părți a cererii și declarând cererea inadmisibilă pentru restul cererii. Reclamanții au fost reprezentați în fața Curții de către J.C.B.C. Geerts, un avocat care practică în Rosmalen. Guvernul Țărilor de Jos („Guvernul”) au fost reprezentați de agenții lor, dl R. Böcker și dna Schukking al Ministerului Afacerilor Externe. La 1 noiembrie 1998, competența de a examina cererea a fost transferată Curții (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție). Camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. La 14 martie 2000, Curtea a dat o hotărâre declarând restul cererii admisibile. Reclamanții, dar nu guvernul, au depus un memorial. Guvernul s-a limitat la trimiterea observațiilor lor depuse în etapa examinării admisibilității cererii. După consultarea Agentului Guvernului și a reclamanților, Camera a decis că nu este necesar să se desfășoare o audiere (art. 59 § 2 în amendă) La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit celei de-a doua secțiuni (art. 52 § 1). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI 10. Reclamanții, resortisanții Țărilor de Jos născut în 1920 și, respectiv, 1957, au fost parteneri într-o întreprindere de tranzacționare din lemn cu sede la Heeze. Dl Mathijs Henricus Meulendijks a murit în septembrie 2000. Acțiunea este urmărită în locul său de către moștenitorii săi. În mod convenient, dl Mathijs Henricus Meulendijks va continua să fie denumită în continuare „primul reclamant”, deși moștenitorii săi au acum acest statut. Ancheta penală și procedura 12. La 7 decembrie 1988, a fost deschisă o anchetă penală preliminară ( gerechtelijk vooronderzoek ) împotriva parteneriatului comercial al reclamanților cu suspiciune de falsificare angajată în scopuri fiscale. La 13 decembrie 1988, în cadrul acestei anchete, sediul de afaceri al reclamanților a fost căutat și o parte majoră a dosarelor de birou a fost confiscată de autoritățile investigatoare. 13. Prin scrisorile din 16 și 23 decembrie 1988, avocatul reclamanților a solicitat fără succes procurorului să returneze articolele confiscate la 13 decembrie 1988, pentru a permite parteneriatului comercial să își continue activitățile de afaceri. 14. La o dată neespecificată, avocatul reclamantului a fost informat de judecătorul de investigare (rechter-commissaris ) că înregistrările de oficiu confiscat ar fi fost returnate după o examinare finală ( slotverhoor ). Această examinare a avut loc la 28 februarie 1991. 15. La 19 martie 1991, parteneriatul comercial al reclamanților, în calitate de entitate juridică separată, a primit o notificare oficială că nu va fi introdusă o nouă procedură penală împotriva acesteia (kennisgeving van niet verdere vervolging 16. Deoarece înregistrările de birou confiscate nu au fost încă returnate, avocatul reclamantului a informat judecătorul de investigare prin scrisorile din 25 martie și 8 aprilie 1991 că, dacă înregistrările de birou nu au fost returnate până la o anumită dată, o plângere oficială (beklag ) despre continuarea convulsiilor ar fi fost depusă la Curtea Regională. La o dată mai târziu, a fost returnată o parte a dosarului de birou confiscat. Returnarea părții rămase a fost refuzată. 17. La o dată neespecificată, primul reclamant a fost convocat să apară la 23 mai 1991 la Curtea Regională ( arrondissementsrechtbank ) de „s-Hertogenbosch pentru acuzații în temeiul articolului 225 din Codul Penal ( Wetboek van Strafrecht ) și art. 68 din Legea generală privind impozitarea statului ( Algemene Wet inzake Rijksbelastingen ). Acțiunea penală a fost, de asemenea, în fața celui de-al doilea reclamant. 18. În acțiunea penală ulterioară împotriva primului reclamant, Curtea de Apel ( gerechtshof ) din „s-Hertogenbosch, în hotărârea sa din 27 Aprilie 1994, a declarat pronunțarea inadmisibilă pentru nerespectarea cerințelor de timp rezonabil prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție. Procedura penală interzisă împotriva celui de-al doilea reclamant s-a încheiat cu decizia Curții de Apel din 27 aprilie 1994 în care convocarea împotriva celui de-al doilea reclamant a fost declarată nulă și nulă, de asemenea pentru nerespectarea cerințelor de timp rezonabil. 19. Avocatul reclamantului a depus o cerere de returnare a dosarelor de birou în iulie 1994. Reclamanții au afirmat că o parte a dosarului a fost returnată în septembrie a anului respectiv. Restul a fost returnat mai târziu. Procedura privind contribuțiile de securitate socială 20. La 28 martie 1989, Asociația Ocupațională pentru Industria Timberului și Mobilierului și Comerțul Gross ( Bedrijfsvereniging voor de Hout- en Meubelindustria en Groothandel din Hout , denumită în continuare „ Asociația ocupațională” , a trimis reclamanților cereri corectate ( corectienota’s Asociația ocupațională a considerat că reclamanții au plătit salarii nedeclarați sau au participat la rambursarea excesivă a cheltuielilor. 21. Prin scrisoarea din 7 iulie 1989, reclamanții au contestat aceste cereri corectate. Reclamanții au refuzat să plătească salarii nedeclarate sau să fi fost implicați în rambursarea excesivă a cheltuielilor. În această scrisoare, reclamanții au solicitat Asociației Ocupaționale să-și dea confirmarea oficială (voor beroep vatbare beschikking ) a cererilor lor. 22. Guvernul a declarat și nu a negat de către solicitanți că Asociația Ocupațională a scris reclamanților la 2 august 1989 cerându-i să-și susțină obiecțiile. 23. La 7 martie 1990, Asociația Ocupațională a cerut din nou reclamanților să susțină obiecțiile lor față de cereri. 24. La 9 martie 1990, Asociația Ocupațională a trimis reclamanților o altă cerere corectă similară pentru anul 1988. 25. Prin scrisoarea din 28 martie 1990, reclamanții au contestat, de asemenea, această cerere și au solicitat confirmarea sa oficială. În aceeași scrisoare au solicitat să își permită mai mult timp pentru a susține obiecțiile, având în vedere posibilitatea de a ajunge la un compromis. 26. Reclamanții au prezentat observații scrise în sprijinul obiecțiilor lor la 30 august 1990 și au oferit în continuare o soluție de compromis. La 31 octombrie 1990, după ce au fost returnate o parte din înregistrările de birouri confiscate, reclamanții au prezentat motive suplimentare pentru obiecțiile lor. 27. La 7 noiembrie 1990, un administrator al Asociației Ocupaționale a elaborat un raport intern și, spre sfârșitul lunii martie 1991, administratorul a prezentat recomandări suplimentare. Acestea au fost aprobate la 20 iunie 1991 de către „Mica Comisie” (Comisia Kleine ) a Asociației Ocupaționale. 28. La 3 iulie 1991, Asociația ocupațională a emis confirmarea oficială cu motivele deciziei sale. În conformitate cu această decizie, reclamanții au trebuit să plătească 288.224.28 floriere Țările de Jos (NLG) suplimentare pentru contribuții de securitate socială din motive de rambursare excesivă a cheltuielilor (care au fost considerate salarii de către Asociația Ocupațională) și de plată a salariilor nedeclarate. 29. La 27 august 1991, Asociația ocupațională a răspuns în scris la cererile de recurs. Reclamanții au răspuns în scris la 29 iunie 1992, iar reacția scrisă a Asociației a fost prezentată la 18 februarie 1993. 30. În cursul restructurării judiciarului Țărilor de Jos, cazul a fost transferat de la Tribunalul de Apel la Curtea Regională Hertogenbosch la 1 iulie 1992. 31. În urma unei audieri din 6 aprilie 1993, Curtea Regională a respins recursul reclamanților prin hotărâre din 17 mai 1993. Reclamanții au depus un nou recurs la Tribunalul Central de Apeluri (Central Raad van Beroep) 32. La 18 iunie 1993, reclamanții și-au prezentat motivele de recurs Tribunalului Central de Apeluri, la care a răspuns Asociația Ocupațională la 24 decembrie 1993. În ianuarie 1995, reclamanții au prezentat noi cereri Tribunalului Central de Apel după ce au fost disponibile o parte din dosarele birourilor. Asociația ocupațională a răspuns la 20 ianuarie, 12 octombrie și 7 noiembrie 1995. Reclamanții au prezentat informații suplimentare la 10 mai 1996. 33. În urma unei audieri din 30 mai 1996, în timpul cărora au fost audiți trei martori și un expert la cererea reclamanților, Tribunalul Central de Apeluri, în hotărârea din 11 iulie 1996, a anulat atât decizia din 3 iulie 1991, cât și hotărârea din 17 mai 1993. Acesta a acceptat faptul că reclamanții nu au plătit rambursări excesive pentru cheltuieli, dar a constatat că recuperarea contribuțiilor de securitate socială nerambursate pentru salariile nedeclarate este justificată în principiu. Cu toate acestea, în acest ultim punct, decizia împotriva căreia s-a efectuat apelul nu a fost justificată în mod rezonabil. Acesta a invitat Asociația ocupațională să reconsidere decizia sa de respingere a propunerilor de compromis ale reclamanților pentru a evita prelungirea procedurii. 34. În măsura în care reclamanții se plângeau de întârzierea dintre cererea lor și emiterea confirmării oficiale de către Asociația Ocupațională, Tribunalul Central de Apeluri – având în vedere concluziile Curții Europene în hotărârea sa Schouten și Meldrum c. Olanda din 9 decembrie 1994 – a remarcat că, după cererea reclamanților din 7 iulie 1989, Asociația ocupațională a solicitat reclamanților la 7 martie 1990 să-și justifice obiecțiile și că, după ce a solicitat o întârziere, reclamanții au răspuns la această cerere la 30 Tribunalul Central de Apel a remarcat, de asemenea, că, la 31 octombrie 1990, reclamanții au trimis motive suplimentare pentru obiecțiile lor, că un raport intern a fost elaborat la 7 noiembrie 1990, care a fost prezentat Comisiei Mici a Asociației Ocupaționale și că confirmarea oficială a fost emisă la 3 iulie 1991. 35. Remarcarea complexității cauzei și a conținutului argumentelor reclamanților, Tribunalul Central de Apeluri a susținut că, deși procesul decizional până la eliberarea confirmației oficiale a fost urmărit „cu puțină diligență” (s-a întâlnit noiinig voortvarendheid), Asociația ocupațională nu a acționat atât de lent încât art. 6 din convenție a fost încălcat. ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI 36. Reclamanții se plâng de durata procedurii privind contribuțiile sociale. Se bazează pe art. 6 § 1 din Convenție, care prevede, în partea sa relevantă: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal...” Aplicabilitatea articolului 6 § 1 37. Având în vedere Hotărârea Curții Schouten și Meldrum c. Olanda din 9 decembrie 1994 (Seria A nr. 304, p. 19-24, § 47-60) privind procedurile de securitate socială comparabile, Guvernul a acceptat că art. 6 § 1 era aplicabil în cazul instantaneu în ceea ce privește drepturile și obligațiile civile. Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită. Dacă art. 6 § 1 a fost încălcat Perioada care trebuie luată în considerare 38. Perioada care trebuie luată în considerare a început atunci când reclamanții au solicitat o confirmare oficială (a se vedea hotărârea menționată mai sus, Schouten și Meldrum, p. 25, § 62), respectiv la 7 iulie 1989. S-a încheiat la 11 iulie 1989. 1996 atunci când Tribunalul Central de Apel și-a dat hotărârea, durata totală de timp care trebuie luată în considerare este de șapte ani și patru zile pentru două nivele de competență, precedată de proceduri administrative preconizate. Raționalitatea lungii procedurii 39. Raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei, având în vedere criteriile elaborate în jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului și al autorităților relevante (a se vedea, printre multe alte autorități, hotărârea menționată mai sus, Schouten și Meldrum, p. 25, § 63). 40. Reclamanții au susținut că durata procedurii în cazul lor a comparat nefavorabil cu cea în cazul Schouten și Meldrum. În hotărârea sa în cele din urmă cauze, Curtea a constatat că un interval de un an, patru luni și douăzeci și șapte de zile înainte de transmiterea unei confirmații oficiale a încălcat art. 6 § 1; în contrast, în cazul instant, a fost dată confirmarea oficială după doi ani. În plus, deși în hotărârea Schouten și Meldrum, Curtea a examinat doi ani și șase luni o perioadă de timp acceptabilă pentru procedurile în două cazuri, în cazul în cauză, procedurile judiciare au luat de două ori mai mult. 41. Guvernul contestat a făcut referire la observațiile lor prezentate în etapa examinării admisibilității cererii. În ceea ce privește perioada de doi ani care a trecut între data cererii de confirmare oficială a reclamanților și a livrării acesteia de către Asociația ocupațională, Guvernul a susținut, în primul rând, că reclamanții nu au justificat obiecțiile lor până la 30 august 1990. Această perioadă de aproximativ un an nu a putut fi reținută împotriva Guvernului. În al doilea rând, cazul a fost complex; au fost efectuate anchete separate de către autoritățile judecătorești, autoritățile fiscale și Asociația ocupațională. În ceea ce privește procedurile dinaintea tribunalelor administrative, Guvernul a susținut că acestea au fost prolungate, dar nu în mod nejustificat. 42. Curtea, din partea sa, acceptă că cazul a fost de oarecare complexitate, însă acest lucru nu justifică de sine durata procedurii. 43. La 7 iulie 1989, reclamanții au solicitat confirmarea oficială a deciziei Asociației Ocupaționale privind contribuțiile sociale pentru anii 1985-1987. Asociația Ocupațională a reacționat la 2 august 1989 și din nou la 7 martie 1990, în ambele ocazii care solicită justificarea obiecțiilor reclamanților. Martie 1990 Asociația ocupațională a formulat o cerere suplimentară, din care reclamanții au solicitat confirmarea oficială la 28 martie 1990. Reclamanții au formulat obiecții la 30 august 1990, iar din nou la 31 octombrie 1991, după ce au fost în măsură să-și studieze înregistrările de birou. Confirmarea formală a fost transmisă în cele din urmă la 3 iulie 1991. 44. Curtea remarcă că o cerere de confirmare oficială nu era un remediu legal; nici o dispoziție legislativă nu impune Asociației ocupaționale să invite reclamanții să își justifice obiecțiile sau reclamanții să acționeze pe această invitație. Cu toate acestea, un recurs în fața unui tribunal a fost interzis în cazul în care nu a fost dată o confirmare oficială. În aceste circumstanțe, întârzierile în emiterea acestei confirmări sunt, în principiu, imputabile părții interesate (a se vedea citatele de mai sus Schouten și Meldrum c. Hotărârea Țărilor de Jos, p. 25, § 62). 45. Curtea constată, în plus, că procedura în cauză nu numai cererile corectate din 28 martie 1989, ci și cele din 9 martie 1990. Prin urmare, nu este convins că procedura ar fi fost încheiată mai devreme dacă reclamanții ar fi reacționat la scrisoarea Asociației Ocupaționale din 2 august 1989. 46. Cu toate acestea, Curtea acceptă că a existat o perioadă de inacțiunea care a durat aproximativ cinci luni – de la sfârșitul lunii martie 1990 până la 30 august 1990 – pentru care reclamanții au fost în mare parte responsabili. Totuși, deși ar putea fi bine faptul că obiecțiile și propunerile reclamanților pentru un compromis, prezentate la 30 august 1990, au trebuit să fie luate în considerare, durata de timp implicată în această analiză – zece luni – pare excesivă. În acest caz, perioadele imputabile părții interesate până la livrarea confirmației oficiale, astfel, totalul nouăzeci de luni. 47. Procedura judiciară a început la 29 iulie 1991, când reclamanții și-au interzis recursul la Tribunalul de Apeluri, care s-a încheiat aproape cinci ani mai târziu, la 11 iulie 1996, când Tribunalul Central de Apeluri a rendu hotărâre. În fața acesteia, o astfel de lungime de timp pentru a decide un litigiu de securitate socială în două cazuri pare excesivă. 48. Guvernul nu a încercat să susțină că reclamanții înșiși au contribuit la orice întârziere în cadrul procedurii dinaintea tribunalelor administrative. Din perspectiva reclamanților, în plus, procedurile au fost înclinate de incapacitatea lor de a face trimitere la documentele lor de birou, care până la sfârșitul anului 1994 au fost deținute de autoritățile judecătorești. Astfel, faptul că, până la 6 ianuarie 1995, reclamanții nu au răspuns la observațiile Asociației ocupaționale din 24 decembrie 1993 poate fi explicat parțial prin faptul că informațiile relevante au fost disponibile numai în septembrie 1994, după încheierea procedurii penale împotriva celui de-al doilea reclamant. În plus, este de remarcat faptul că procedurile penale paralele împotriva reclamanților, care au întârziat restituirea dosarelor lor de birou, au fost întrerupte prin concluziile instanței interne că „tempul rațional” a fost depășit. 49. Curtea nu poate, fără să considere că lungimea generală a procedurii în cauză, în special șapte ani și patru zile, a fost excesivă. 50. În concluzie, s-a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 51. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudicii materiale 52. Reclamanții au susținut că, ca urmare a diferitelor seturi de proceduri pe care le-au fost împiedicate să le investiască în extinderea întreprinderii lor. În special, confiscarea tuturor activelor parteneriatului înregistrat și a dosarelor de birouri au speriat sprijinitorii financiari, împiedicând reclamanții să achiziționeze un procesor de lemn modern și punând-l să utilizeze deja în 1989. Numai în 1994 situația lor financiară s-a îmbunătățit suficient pentru a face față achiziționării procesorului de lemn. Cu toate acestea, mașinile pe care le-au cumpărat și care au început să le folosească în octombrie 1994, nu au avut nici capacitatea, nici fiabilitatea unei noi mașini. Numai în iulie 1997 reclamanții au fost capabili să achiziționeze un nou procesor de lemn care le-a îndeplinit standardele. Până atunci, întreprinderea avea, prin urmare, mult mai puțină putere de câștig decât ar fi avut dacă diversele autorități Țările de Jos l-ar fi lăsat în pace. 53. Reclamanții au estimat pierderea rezultată, de la primăvara anului 1989 până în iulie 1997, la NLG 1.291.000 sau 585.830 euro (EUR). În alternativă, presupunând că procedura ar fi putut și ar fi trebuit să se termine în mod rezonabil cel târziu în ianuarie 1992 și începând cu data respectivă, reclamanții au estimat pierderea lor până în iulie 1997 la NLG 788.800 (EUR 357.942). 54. În plus, după pierderea încrederii furnizorilor lor, a trebuit să le plătească numerar, ceea ce le-a determinat să recurgă la împrumuturi scumpe de la băncile, ceea ce implică cheltuieli suplimentare de unele 25.000 NLG (11.344.50 EUR). În cele din urmă, au solicitat o sumă neespecificată în ceea ce privește pierderea timpului lor în care se ocupă această chestiune. Susținerea acestora în ceea ce privește prejudicii materiale, în măsura în care a fost specificat, a ajuns astfel la NLG 1.316,000 EUR (597.175 EUR). 55. Guvernul a fost de părere că aceste afirmații nu erau legate de plângerile reclamanților cu privire la durata procedurii privind contribuțiile sociale-securității. 56. Curtea remarcă că încălcarea constatată se referă numai la durata procedurii dinaintea Asociației ocupaționale și a tribunalelor competente. Cu toate acestea, cererile reclamanților de compensare a prejudiciilor materiale se referă la consecințele convulsiilor, în diferite proceduri, a activelor parteneriatului lor înregistrat și a documentelor de birou. În aceste circumstanțe, nu s-a stabilit nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și daunele presupuse. Prin urmare, cerințele reclamanților din cadrul acestui cap trebuie respinse. Prejudicii morale 57. Reclamanții au declarat că au suferit daune emoționale din cauza incertitudinea prelungită în ceea ce privește rezultatul procedurii. În special, sănătatea primului solicitant a fost afectată: el a avut o hemoragie cerebrală după ce Tribunalul Central de Apel a pronunțat hotărârea și, din decizia de admisibilitate a acestei Curte, a avut loc o nouă declinare. În plus, reclamanții au trebuit să facă obiectul unei anchete de către autoritățile fiscale, acuzații penale și a prejudiciului reputației lor. Reclamanții au declarat că NLG 30.000 (13.613,40 EUR) fiecăruia pentru prejudicii morale. Ei au făcut trimitere la Hotărârea Curții A și alții c. Danemarca din 8 februarie 1996 (Răspunsuri de hotărâri și hotărâri 1996-I) și la Hotărârea Pafită și alții c. Grecia din 26 februarie 1998 (Răspunsuri 1998-I), în care s-au constatat încălcări ale cerinței de „temps rezonabil” prevăzute la art. 6 § 1. Lungimea procedurii în cauză în aceste hotărâri a fost comparabilă cu cea din acest caz, iar premiile în ceea ce privește prejudiciile morale au fost similare cu sumele reclamanților. 58. Guvernul a fost de părere că moștenitorii primului solicitant nu aveau dreptul la compensare pentru prejudicii morale. În plus, nu exista nicio legătură cauzală între durata procedurii privind contribuțiile sociale-securitate și suferința solicitată. 59. Curtea constată că afirmația guvernului că moștenitorii unei reclamante decedate nu au dreptul la compensare pentru prejudicii morale nu este susținută de jurisprudența Curții (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Vocaturo v. Italia din 24 mai 1991, Serie A nr. 206-C; mai recent, Hotărârea Janssen v. Germania din 20 decembrie 2001 (Secțiunea I), nr. 23959/94). 60. Curtea nu poate constata că lungimea procedurii a contribuit la deteriorarea sănătății primului reclamant, care s-a născut în 1920 și a avut șaptezeci și nouă de ani la momentul decesului său în 2000. De fapt, sănătatea primului solicitant pare să fi scăzut după încheierea procedurii interne. Dificultatea cauzată de ancheta fiscală și urmărirea penală, precum și daunele rezultate asupra reputației reclamanților, nu sunt legate de încălcarea constatată în acest caz. 61. În ceea ce privește jurisprudența citată de reclamanți, Curtea este de părere că nu poate servi ca precedent în acest caz. În cazul A și alții c. Danemarca c. , s-a constatat că instanțele daneze au neglijat obligația de a acționa cu o diligență excepțională, reclamanții care suferă de SIDA (loc. cit. , p. 108, § 81). În cazurile de Pafită și alții, au fost constatate încălcări în ceea ce privește două seturi de proceduri separate, una dintre care a durat mai mult de zece ani (loc. cit. , p.460, § 100 și p. 461, § 104). 62. Cu toate acestea, Curtea acceptă faptul că reclamanții au suferit unele dificultăți care ar fi putut fi evitate în cazul în care procedurile s-au încheiat într-un timp rezonabil. Curtea decidă, pe o bază echitabilă, acordă reclamanților 3000 EUR în comun în ceea ce privește prejudiciile morale. Costuri și cheltuieli 63. Curtea observă că, în conformitate cu jurisprudența sa, pentru a fi atribuite costuri și cheltuielile pe care le-a suportat-o partea vătămată, pentru a solicita prevenirea sau rectificarea unei încălcări a Convenției, pentru a avea același lucru stabilit de Curte și pentru a obține soluții în acest sens. De asemenea, trebuie demonstrat că costurile au fost suportate de fapt și neapărat și că acestea sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea, ca autoritate recentă, Hotărârea Boultif c. Elveția din 2 august 2001 (Secțiunea II), nr. 54273/00, care urmează să fie publicată în CEDH 2001, § 61). 64. În ceea ce privește procedurile interne, reclamanții au formulat cereri numai în ceea ce privește procedurile dinainte de Tribunalul Central de Apeluri, restul costurilor și cheltuielilor pe care le-au suportat în cadrul procedurii interne au fost plătite în cadrul unei soluționari de către Asociația Ocupațională. Costurile juridice implicate în cadrul procedurii dinaintea Tribunalului Central de Apeluri au ajuns la un total de NLG În plus, reclamanții au solicitat rambursarea taxelor contabile, în măsura în care au avut legătură cu procedurile împotriva Asociației Ocupaționale, la o sumă de NLG 123.300 (55.951.10 EUR). Solicitarea costurilor și cheltuielilor suportate în cadrul procedurii interne a ajuns astfel la un total de NLG 182.141.50 (82.652.20 EUR). 65. Reclamanții au solicitat un total de 26,340 NLG (11,952,60 EUR), neincluzând impozitul pe valoarea adăugată, în ceea ce privește procedurile dinainte de Comisie și Curtea. Din această sumă, NLG 9,622 (4,366.27 EUR) aferent procedurii dinaintea Comisiei. Restul, cu un total total de 21,140 NLG (9,592,91 EUR), aferent procedurii dinainte de Curte. 66. Guvernul susține că sumele susținute în ceea ce privește procedurile interne nu sunt legate de durata procedurii. În ceea ce privește sumele susținute în ceea ce privește procedurile din Convenție, Guvernul a considerat că, având în vedere că Comisia a declarat cererea parțial inadmisibilă, aceste costuri nu ar putea avea legătură cu orice încălcare care ar putea fi constatată. În plus, în afară de cerere, scrisorile trimise de reprezentantul reclamantului se refereau numai la cererea de satisfacție. 67. Curtea constată că factura trimisă reclamanților de către avocatul lor la 7 iulie 1995 arată că s-a efectuat unele cercetări privind jurisprudența Convenției, deși nu specifică nicio cantitate referibilă la durata procedurii în fața autorităților interne. În plus, dosarul Curții, în special hotărârea Tribunalului Central de Apeluri, reflectă faptul că, de fapt, reclamanții au formulat plângeri în fața Tribunalului în legătură cu durata procedurii și au făcut trimitere la art. 6 din convenție. În aceste circumstanțe, Curtea nu poate accepta poziția Guvernului potrivit căreia cererea reclamanților din cadrul acestui cap ar trebui respinsă în întregime. 68. Curtea este de acord cu Guvernul că suma solicitată în ceea ce privește procedurile dinaintea Comisiei nu se referă în totalitate la încălcarea constatată și că, de asemenea, este de acord cu Guvernul că suma solicitată în ceea ce privește procedurile dinainte de Curte nu este rezonabilă în ceea ce privește cuantitatea. 69. Eliberarea unei evaluări echitabile, Curtea atribuie reclamanților o sumă globală de 4000 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile. Dobânzile implicite 70. Potrivit informațiilor disponibile Curții, rata statutară a dobânzilor aplicabilă în Țările de Jos la data adoptării prezentei hotărâri este de 7% pe an. deține că moștenitorii primului reclamant trebuie să continue prezenta procedură în locul său; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanților, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenție, următoarele sume: (i) 3000 EUR (3 mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale; și (ii) 4.000 EUR (4 mii de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) faptul că dobânzile simple la o rată anuală de 7% se plătesc de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontare; respinge restul cererilor reclamanților pentru satisfacție echitabilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 14 mai 2002, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții.
SECOND SECTION
MEULENDIJKS v. THE NETHERLANDS
(Application no. 34549/97)
14 May 2002
FINAL
14/08/2002
This judgment will become final in the circumstances set out in
Article
44 §
2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.
In the case of Meulendijks v. the Netherlands,
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of:
Mr
J.-P.
Costa
,
President
,
Mr
L.
Loucaides
,
Mr
C.
Bîrsan
,
Mr
K.
Jungwiert
,
Mr
V.
Butkevych
,
Mrs
W.
Thomassen
,
Mrs
A.
Mularoni
,
judges
,
and Mrs S.
Dollé
,
Section Registrar
,
Having deliberated in private on 14 March 2000 and 23 April 2002,
Delivers the following judgment, which was adopted on the last
‑
mentioned date:
1.
The case originated in an application (no.
34549/97) against the Kingdom of the Netherlands lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention by two Netherlands nationals,
Mathijs Hendricus Meulendijks and Antonius Wilhelmus Martinus Meulendijks (“the applicants”), on 9
January 1997.
2.
The applicants alleged that there had been a violation of their rights under Article 6 § 1 of the Convention, particularly as regards the length of the proceedings in question.
3.
On 1 July 1998 the Commission gave a decision adjourning its examination of part of the application and declaring the application inadmissible for the remainder.
4.
The applicants were represented before the Court by Mr J.C.B.C. Geerts, a lawyer practising in Rosmalen. The Netherlands Government (“the Government”) were represented by their Agents, Mr R. Böcker and Ms
J.
Schukking of the Ministry of Foreign Affairs.
5.
On 1 November 1998 the competence to examine the application was transferred to the Court (Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention). The Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1 of the Rules of Court.
6.
On 14 March 2000 the Court gave a decision declaring the remainder of the application admissible.
7.
The applicants, but not the Government, filed a memorial. The Government confined themselves to referring to their observations filed at the stage of the examination of the admissibility of the application.
8.
After consulting the Agent of the Government and the applicants, the Chamber decided that it was not necessary to hold a hearing (Rule 59 § 2
in fine
).
9.
On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed Second Section (Rule 52 §
1).
I.
10.
The applicants, Netherlands nationals born in 1920 and 1957 respectively, were partners in a timber trading enterprise based in Heeze. They operated as a trading partnership (
vennootschap onder firma
).
11.
Mr Mathijs Henricus Meulendijks died in September 2000. The proceedings are being pursued in his stead by his heirs. For convenience, Mr Mathijs Henricus Meulendijks will continue to be referred to hereinafter as an applicant (“the first applicant”) although his heirs now have this status.
A.
The criminal investigation and proceedings
12.
On 7 December 1988, a preliminary criminal investigation (
gerechtelijk vooronderzoek
) was opened against the applicants’ trading partnership on suspicion of forgery committed for fiscal purposes. On 13
December 1988, in the context of this investigation, the applicants’ business premises were searched and a major part of the office records was seized by the investigating authorities.
13.
By letters of 16 and 23 December 1988, the applicants’ lawyer unsuccessfully requested the public prosecutor to return the items seized on 13 December 1988 in order to allow the trading partnership to continue its business activities.
14.
At some unspecified date, the applicants’ lawyer was informed by the investigating judge (
rechter-commissaris
) that the seized office records would be returned after a final examination (
slotverhoor
). This examination took place on 28 February 1991.
15.
On 19 March 1991, the applicants’ trading partnership, as a separate legal entity, received a formal notification that no further criminal proceedings would be brought against it (
kennisgeving van niet verdere vervolging
).
16.
Since the seized office records had still not been returned, the applicants’ lawyer informed the investigating judge by letters of 25 March and 8 April 1991 that, if the office records were not returned by a certain date, a formal complaint (
beklag
) about the continuation of the seizure would be filed with the Regional Court. At some later date part of the seized office records was returned. The return of the remaining part was refused.
17.
At some unspecified date, the first applicant was summoned to appear on 23 May 1991 before the Regional Court (
arrondissementsrechtbank
) of ‘s-Hertogenbosch on charges under Article
225 of the Criminal Code (
Wetboek van Strafrecht
) and Article 68 of the General State Taxation Act (
Algemene Wet inzake Rijksbelastingen
). Criminal proceedings were also brought against the second applicant.
18.
In the subsequent criminal proceedings against the first applicant, the Court of Appeal (
gerechtshof
) of ‘s-Hertogenbosch, in its judgment of 27
April 1994, declared the prosecution inadmissible for non-compliance with the reasonable time requirement contained in Article 6 § 1 of the Convention. The criminal proceedings brought against the second applicant ended with the decision of the Court of Appeal of 27 April 1994 in which the summons against the second applicant was declared null and void, also for failure to respect the reasonable time requirement.
19.
The applicants’ counsel lodged a request for the return of the office records in July 1994. The applicants state that part of the records were returned in September of that year. The remainder was returned later.
B.
The proceedings concerning social-security contributions
20.
On 28 March 1989, the Occupational Association for the Timber and Furniture Industry and the Timber Wholesale Trade (
Bedrijfsvereniging voor de Hout- en Meubelindustrie en Groothandel in Hout
, hereinafter referred to as “the Occupational Association”) sent the applicants corrected demands (
correctienota’s
) for social-security contributions over the years 1985-1987. The Occupational Association considered that the applicants had paid undeclared wages or had been involved in an excessive reimbursement of expenses.
21.
By letter of 7 July 1989, the applicants objected to these corrected demands.
The applicants denied having paid undeclared wages or having been involved in excessive reimbursement of expenses. In this letter, the applicants requested the Occupational Association to give formal confirmation (
voor beroep vatbare beschikking
) of their demands.
22.
It is stated by the Government and not denied by the applicants that the Occupational Association wrote to the applicants on 2 August 1989 asking them to substantiate their objections.
23.
On 7 March 1990, the Occupational Association again requested the applicants to substantiate their objections to the demands.
24.
On 9 March 1990, the Occupational Association sent the applicants another, similar corrected demand for the year 1988.
25.
By letter of 28 March 1990, the applicants also objected to this further demand and requested its formal confirmation. In the same letter they asked to be allowed more time to substantiate their objections, in view of the possibility that a compromise might be reached.
26.
The applicants made written submissions in support of their objections on 30 August 1990 and further offered a compromise solution. On 31 October 1990, after part of the seized office records had been returned to them, the applicants submitted additional reasons for their objections.
27.
On 7 November 1990, an administrator of the Occupational Association drew up an internal report and, towards the end of March 1991, the administrator presented supplementary recommendations. These were approved on 20 June 1991 by the “Small Commission” (
Kleine Commissie
) of the Occupational Association.
28.
On 3 July 1991, the Occupational Association issued the formal confirmation with the reasons for its decision. According to this decision, the applicants had to pay an additional 288,224.28 Netherlands guilders (NLG) for social-security contributions on grounds of an excessive reimbursement of expenses (which were considered as wages by the Occupational Association) and the payment of undeclared wages.
29.
The applicants lodged an appeal with the Appeals Tribunal (
Raad van Beroep
) on 29 July 1991 and further substantiated their grounds of appeal on 27 August 1991. On 10 January 1992, the Occupational Association replied in writing to the applicants’ submissions on appeal. The applicants responded in writing on 29 June 1992 and the Association’s further written reaction was submitted on 18 February 1993.
30.
In the course of the restructuring of the Netherlands judiciary, the case was transferred from the Appeals Tribunal to the Regional Court of ‘s
‑
Hertogenbosch on 1 July 1992.
31.
Following a hearing held on 6 April 1993, the Regional Court rejected the applicants’ appeal by a judgment of 17 May 1993. The applicants lodged a further appeal with the Central Appeals Tribunal (
Centrale Raad van Beroep
).
32.
On 18 June 1993, the applicants submitted their grounds of appeal to the Central Appeals Tribunal, to which the Occupational Association replied on 24 December 1993. On 6
January 1995, the applicants made further submissions to the Central Appeals Tribunal after a part of the office records became available to them. The Occupational Association replied on 20 January, 12 October and 7 November 1995. The applicants submitted further information on 10 May 1996.
33.
Following a hearing held on 30 May 1996 during which three witnesses and an expert were heard at the applicants’ request, the Central Appeals Tribunal, in its judgment of 11 July 1996, quashed both the decision of 3 July 1991 and the judgment of 17 May 1993. It accepted that the applicants had not paid excessive reimbursements for expenses, but found that the recovery of unpaid social-security contributions for undeclared wages was justified in principle. However, on the latter point, the decision against which appeal had been made, was insufficiently reasoned. It invited the Occupational Association to reconsider its decision rejecting the applicants’ proposals for a compromise in order to avoid prolonging the proceedings any further.
34.
Insofar as the applicants had complained of the delay between their request for and the issue of the formal confirmation by the Occupational Association, the Central Appeals Tribunal – in the light of the European Court’s findings in its Schouten and Meldrum v. the Netherlands judgment of 9 December 1994 – noted that, following the applicants’ request of 7
July
1989, the Occupational Association had requested the applicants on 7
March 1990 to substantiate their objections and that, after having requested a delay, the applicants replied to this request on 30
August 1990 and further offered a compromise solution. The Central Appeals Tribunal also noted that on 31 October 1990 the applicants had sent additional reasons for their objections, that an internal report had been drafted on 7
November 1990 which had been submitted to the Small Commission of the Occupational Association and that the formal confirmation had been issued on 3
July 1991.
35.
Noting the complexity of the case and the contents of the applicants’ submissions, the Central Appeals Tribunal held that, although the decision-making process up to the delivery of the formal confirmation had been pursued “with little diligence” (
met weinig voortvarendheid
), the Occupational Association had not acted so slowly that Article 6 of the Convention had been violated.
I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
36.
The applicants complain of the length of the proceedings concerning social-security contributions. They rely on Article 6 § 1 of the Convention, which provides, in its relevant part:
“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
A.
Applicability of Article 6 § 1
37.
In light of the Court’s Schouten and Meldrum v. the Netherlands judgment of 9 December 1994 (Series A no. 304, pp. 19-24, §§ 47-60) concerning comparable social-security proceedings, the Government accepted that Article 6 § 1 was applicable to the instant case as concerns civil rights and obligations. The Court sees no reason to reach a different conclusion.
B.
Whether Article 6 § 1 has been violated
1.
Period to be taken into consideration
38.
The period to be taken into consideration began when the applicants requested a formal confirmation (see the above-mentioned Schouten and Meldrum judgment, p. 25, § 62), that is on 7 July 1989. It ended on 11
July
1996 when the Central Appeals Tribunal gave its judgment. The total length of time to be considered thus amounts to seven years and four days for two levels of jurisdiction, preceded by prerequisite administrative proceedings.
2.
Reasonableness of the length of the proceedings
39.
The reasonableness of the length of the proceedings is to be assessed in the light of the circumstances of the case, having regard to the criteria developed in the Court’s case-law, in particular the complexity of the case and the conduct of the applicant and of the relevant authorities (see, among many other authorities, the above-mentioned Schouten and Meldrum judgment, p. 25, § 63).
40.
The applicants argued that the length of the proceedings in their case compared unfavourably with that in the cases of Schouten and Meldrum. In its judgment in the latter cases, the Court had found that an interval of one year, four months and twenty-seven days before the delivery of a formal confirmation violated Article 6 § 1; in contrast, in the instant case, formal confirmation had been given after two years. Moreover, although in the Schouten and Meldrum judgment the Court had considered two years and six months an acceptable length of time for proceedings at two instances, in the present case the judicial proceedings had taken twice as long.
41.
The respondent Government referred to their observations submitted at the stage of the examination of the admissibility of the application. With regard to the period of two years that had elapsed between the date of the applicants’ request for the formal confirmation and the delivery thereof by the Occupational Association, the Government argued, firstly, that the applicants had not substantiated their objections until 30 August 1990. This period of approximately one year could not be held against the Government. Secondly, the case was complex; separate investigations had been made by the prosecuting authorities, the tax authorities and the Occupational Association. With regard to the proceedings before the administrative tribunals, the Government submitted that these had been protracted but not unreasonably so.
42.
The Court, for its part, accepts that the case was of some complexity. However, this does not of itself justify the length of the proceedings.
43.
On 7 July 1989 the applicants requested formal confirmation of the decision of the Occupational Association concerning the social-security contributions for the years 1985 to 1987. The Occupational Association reacted on 2 August 1989 and again on 7 March 1990, on both occasions requesting substantiation of the applicants’ objections. On 9
March 1990 the Occupational Association made an additional demand, of which the applicants requested formal confirmation on 28
March 1990. The applicants made submissions in support of their objections on 30 August 1990, and again on 31 October 1991 after they had been able to study their office records. Formal confirmation was eventually delivered on 3 July 1991.
44.
The Court notes that a request for formal confirmation was not a legal remedy; no legislative provision required the Occupational Association to invite the applicants to substantiate their objections, or the applicants to act on such invitation. However, an appeal to a tribunal was barred if a formal confirmation had not been given. In these circumstances, delays in the issue of that confirmation are, in principle, imputable to the respondent Party (see the above-mentioned Schouten and Meldrum v. the Netherlands judgment, p. 25, § 62).
45.
The Court notes, in addition, that the proceedings concerned not only the corrected demands of 28 March 1989 but also that of 9 March 1990. It is therefore not convinced that the proceedings would have been concluded significantly sooner had the applicants reacted to the Occupational Association’s letter of 2 August 1989.
46.
The Court accepts, however, that there was a period of inaction lasting some five months – from the end of March 1990 until 30
August
1990 – for which the applicants were themselves largely responsible. Even so, while it may well be that the applicants’ objections and proposals for a compromise, submitted on 30 August 1990, needed to be considered, the length of time involved in this consideration – ten months – seems excessive. In the present case, the periods imputable to the respondent Party up until the delivery of formal confirmation thus total nineteen months.
47.
The judicial proceedings began on 29 July 1991, when the applicants lodged their appeal with the Appeals Tribunal. They ended nearly five years later, on 11 July 1996, when the Central Appeals Tribunal gave judgment. On the face of it, such a length of time to decide a social-security dispute at two instances appears excessive.
48.
The Government have not sought to argue that the applicants themselves contributed to any delay in the proceedings before the administrative tribunals. From the applicants’ perspective, moreover, the proceedings were dogged by their inability to refer to their office records, which until late 1994 were held by the prosecuting authorities. Thus, the applicants’ failure until 6 January 1995 to reply to the Occupational Association’s submissions of 24 December 1993 can partly be explained by the fact that relevant information only became available to them in September 1994, after the conclusion of the criminal proceedings against the second applicant. Furthermore, it is noteworthy that the parallel criminal proceedings against the applicants, which delayed the return of their office records, were discontinued by domestic court findings that the “reasonable time” had been exceeded.
49.
The Court cannot but consider that the overall length of the proceedings here at issue, namely seven years and four days, was excessive.
50.
In conclusion, there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention.
II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
51.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
A.
Pecuniary damage
52.
The applicants alleged that as a result of the various sets of proceedings they had been prevented from investing in the expansion of their enterprise. In particular, the seizure of all the assets of the registered partnership and the office records had frightened off financial backers, preventing the applicants from purchasing a modern wood processor and putting it to use already in 1989. Only in 1994 had their financial situation improved sufficiently for them to countenance the purchase of the wood processor. However, the machine they purchased, and which they started using in October 1994, was second-hand and had neither the capacity nor the reliability of a new machine. Only in July 1997 were the applicants able to purchase a new wood processor which met their standards. Until then, the enterprise had therefore had much less earning power than it would have had if the various Netherlands authorities had left it alone.
53.
The applicants estimated their resulting loss, from the spring of 1989 until July 1997, at NLG 1,291,000 or 585,830 euros (EUR). In the alternative, assuming that the proceedings could and should reasonably have been brought to an end no later than January 1992, and starting from that date, the applicants estimated their loss until July 1997 at NLG 788,800 (EUR
357,942).
54.
In addition, having lost the confidence of their suppliers, they had had to pay them cash, which had resulted in their having to resort to expensive borrowing from banks. This had involved additional expense of some NLG 25,000 (EUR 11,344.50). Finally, they claimed an unspecified amount in respect of the loss of their own time dealing with the matter. Their claim in respect of pecuniary damage, in so far as it was specified, thus came to NLG 1,316,000 (EUR 597,175).
55.
The Government was of the opinion that these claims were unrelated to the applicants’ complaints regarding the length of the proceedings concerning the social-security contributions.
56.
The Court notes that the violation it has found relates solely to the length of the proceedings before the Occupational Association and the competent tribunals. However, the applicants’ claims for compensation of pecuniary damage relate to the consequences of the seizure, in different proceedings, of the assets of their registered partnership and the office records. In these circumstances, no causal link has been established between the violation found and the damage alleged. The applicants’ claims under this head must therefore be rejected.
B.
Non-pecuniary damage
57.
The applicants stated that they had suffered emotional damage due to the prolonged uncertainty as to the outcome of the proceedings. In particular, the first applicant’s health had been affected: he had had a cerebral haemorrhage after the Central Appeals Tribunal gave judgment and, since the admissibility decision of this Court, there had been a further decline. Moreover, the applicants had to undergo the distress of an investigation by the tax authorities, criminal prosecutions and damage to their reputations. The applicants claimed NLG 30,000 (EUR 13,613.40) each for non-pecuniary damage. They referred to the Court’s
A and Others v. Denmark
judgment of 8 February 1996 (
Reports of Judgments and
Decisions
1996-I), and its
Pafitis and Others v. Greece
judgment of 26
February 1998 (
Reports
1998-I), in which violations of the “reasonable time” requirement enshrined in Article 6 § 1 had been found. The length of the proceedings concerned in those judgments had been comparable to that in the present case, and the awards in respect of non-pecuniary damage had been similar to the sums claimed by the applicants.
58.
The Government were of the opinion that the heirs of the first applicant were not entitled to compensation for non-pecuniary damage. Moreover, there was no causal link between the length of the proceedings concerning social-security contributions and the distress claimed.
59.
The Court notes that the Government’s contention that the heirs of a deceased applicant are not entitled to compensation for non-pecuniary damage is not supported by the Court’s case-law (see, for example, the
Vocaturo v. Italy
judgment of 24 May 1991, Series A no. 206-C; more recently, the
Janssen v. Germany
judgment of 20 December 2001 (Section
I), no. 23959/94).
60.
The Court cannot find it established that the length of the proceedings contributed to the deterioration of the health of the first applicant, who was born in 1920 and was seventy-nine years old at the time of his death in 2000. In fact, the first applicant’s health seems to have declined after the domestic proceedings were terminated. The distress caused by the tax investigation and the criminal prosecution, and the resulting damage to the applicants’ reputation, are unrelated to the violation found in the present case.
61.
As regards the case-law cited by the applicants, the Court is of the opinion that it cannot serve as precedent in the present case. In the cases of
A and Others v. Denmark
, the Danish courts were found to have neglected a duty to act with exceptional diligence, the plaintiffs all suffering from AIDS (
loc. cit.
, p. 108, § 81). In the
Pafitis and Others
cases, violations were found in respect of two separate sets of proceedings, one of which had lasted for over ten years (
loc. cit.
, p.460, § 100, and p. 461, § 104).
62.
However, the Court accepts that the applicants suffered some distress that could have been avoided had the proceedings been brought to an end within a reasonable time. Deciding on an equitable basis, the Court awards the applicants jointly EUR 3,000 in respect of non-pecuniary damage.
C.
Costs and expenses
63.
The Court observes that, according to its case-law, to be awarded costs and expenses the injured party must have incurred them in order to seek prevention or rectification of a violation of the Convention, to have the same established by the Court and to obtain redress therefor. It must also be shown that the costs were actually and necessarily incurred and that they are reasonable as to quantum (see, as a recent authority, the
Boultif v. Switzerland
judgment of 2 August 2001 (Section II), no. 54273/00, to be published in ECHR 2001, § 61).
64.
As regards the domestic proceedings, the applicants made claims only in respect of the proceedings before the Central Appeals Tribunal, the remainder of the costs and expenses which they had incurred in the domestic proceedings having been paid under a settlement by the Occupational Association. The legal costs involved in the proceedings before the Central Appeals Tribunal came to a total of NLG
26,701.10). In addition the applicants sought reimbursement of their accountants’ fees, in so far as they related to the proceedings against the Occupational Association, to an amount of NLG
55,951.10). The claim for costs and expenses incurred in the domestic proceedings thus came to a total of NLG 182,141.50 (EUR 82,652.20).
65.
The applicants claimed a total of NLG 26,340 (EUR 11,952.60), not including value-added tax, in respect of the proceedings before the Commission and the Court. Of this sum, NLG 9,622 (EUR 4,366.27) related to the proceedings before the Commission. The remainder, totalling NLG
21,140 (EUR 9,592.91), related to the proceedings before the Court.
66.
The Government argued that the sums claimed in respect of the domestic proceedings were unrelated to the length of the proceedings. As to the sums claimed in respect of the Convention proceedings, the Government were of the opinion that, since the Commission had declared the application partly inadmissible, these costs could not all relate to any violation that might be found. Moreover, apart from the application, the letters sent by the applicants’ representative had concerned only the claim for just satisfaction.
67.
The Court notes that the invoice sent to the applicants by their counsel on 7 July 1995 shows that some research of Convention case-law was done, although it does not specify any amount referable to the length of the proceedings before the domestic authorities. In addition, the Court’s case file, in particular the judgment of the Central Appeals Tribunal, reflects the fact that the applicants did in fact raise complaints before that Tribunal about the length of the proceedings and referred to Article 6 of the Convention. In these circumstances, the Court cannot accept the Government’s position that the applicants’ claim under this head should be rejected in its entirety.
68.
The Court agrees with the Government that the sum claimed in respect of the proceedings before the Commission does not wholly relate to the violation found. It also agrees with the Government that the sum claimed in respect of the proceedings before the Court is not reasonable as to quantum.
69.
Making an assessment on an equitable basis, the Court awards the applicants a global sum of EUR 4,000 in respect of costs and expenses.
C.
Default interest
70.
According to the information available to the Court, the statutory rate of interest applicable in the Netherlands at the date of adoption of the present judgment is 7% per annum.
1.
Holds
that the heirs of the first applicant have standing to continue the present proceedings in his stead;
2.
Holds
that there has been a violation of Article
6 § 1 of the Convention;
3.
Holds
(a)
that the respondent State is to pay the applicants jointly, within three months from the date on which the judgment becomes final, in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts:
(i)
EUR 3,000 (three thousand euros) in respect of non-pecuniary damage; and
(ii)
EUR 4,000 (four thousand euros) in respect of costs and expenses;
(b)
that simple interest at an annual rate of 7% shall be payable from the expiry of the above-mentioned three months until settlement;
4.
Dismisses
the remainder of the applicants’ claims for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 14 May 2002, pursuant to Rule 77 §§
2 and 3 of the Rules of Court.
J.-P. Costa
Registrar
President