OSPINA VARGAS contre l'ITALIE

OSPINA VARGAS contre l'ITALIE (CtEDO, 2002)

PRIMA SECȚIUNE

DECIZIE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

cererei nr. 40750/98

prezentată de Orlando Cediel OSPINA VARGAS

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), reunită în ședință la 14 mai 2002 într-o cameră compusă din

Doamna F. Tulkens, președintă,

Domni G. Bonello, P. Lorenzen,

Doamnele N. Vajić, S. Botoucharova,

Domnul V. Zagrebelsky,

Doamna E. Steiner,

judecători,

Domni E. Levits, A. Kovler,

judecători supleanți,

și de Domnul E. Fribergh,

greffier de secțiune,

Având în vedere petiția sus-menționată depusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 14 iulie 1997,

Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat la Curte competența de a examina petiția,

Având în vedere decizia parțială a Curții din 6 aprilie 2000,

Având în vedere observațiile prezentate de Statul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,

După deliberare, adoptă următoarea decizie:

PE FOND

Reclamantul, Domnul Orlando Cediel Ospina Vargas, este un cetățean columbian, născut în 1953. Este în prezent deținut în penitenciarul din Cuneo. Este reprezentat în fața Curții de doamna Libia Ines Lemos Alzate, avocat la Roma.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

a)

Procesul penal

La 24 septembrie 1992, reclamantul a fost arestat și plasat în detenție preventivă în penitenciarul din Roma. Era suspectat de apartenență la o asociație de răufăcători și de trafic de stupefiante.

La 28 septembrie 1992, reclamantul a fost interogat de judecătorul de investigare preliminară din Roma. La acea vreme, el a menționat loviturile primite la arestare. Nici o plângere penală nu a fost depusă.

La 23 iulie 1994, tribunalul din Roma a condamnat reclamantul la treizeci de ani de închisoare pentru trafic de stupefiante și asociație de răufăcători. Pedeapsa a fost redusă în apel la paisprezece ani de închisoare. Prin hotărâre din 14 octombrie 1996, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului.

Reclamantul a fost deținut în penitenciarele din Cuneo și Voghera.

b)

Regimul special

Prin decret din 20 aprilie 1995, Ministrul Justiției a ordonat ca reclamantul să fie supus regimului special de detenție pentru o perioadă de un an. Acest decret era motivat de motive de ordine publică și de securitate ținând seama de pericolul criminalității organizate și de al reclamantului, în măsura în care acesta, conform rapoartelor poliției, era presupus a menține o legătură permanentă cu mediul criminal. Mai mult, acest decret, derogând de la legea privind administrația penitenciară, impunea următoarele restricții:

a. interzicerea folosirii telefonului;

b. interzicerea de a avea întâlniri cu terți;

c. limitarea întâlnirilor cu membrii familiei: maximum una pe lună cu o durată de o oră;

d. interzicerea de a primi sau a trimite spre exterior sume de bani dincolo de o sumă determinată;

e. interzicerea de a primi pachete, cu excepția celor conținând lenjerie;

f. interzicerea de a organiza activități culturale, sportive și recreative;

g. interzicerea de a alege reprezentanți ai deținuților și de a fi ales ca reprezentant al deținuților;

h. interzicerea de a exercita activități artizanale;

i. interzicerea de a cumpăra alimente care necesită gătire;

l. limitarea plimbării la două ore pe zi.

Mai mult, corespondența reclamantului trebuia să fie supusă cenzurii, cu autorizație prealabilă a autorității judecătorești.

Împotriva acestui decret, reclamantul a depus un recurs în fața tribunalului de aplicare a pedepselor din Roma. Recursul a fost respins printr-o decizie din 9 august 1995. Reclamantul s-a pourvoit în casație. La 9 septembrie 1995, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului.

Prin decret din 20 aprilie 1996, Ministrul Justiției a ordonat ca regimul special de detenție să fie prelungit pentru șase luni, ținând seama de faptul că condițiile justificând supunerea la acest tip de tratament persistau, adică: motive de ordine publică și de securitate ținând seama de pericolul criminalității organizate și de al reclamantului, în măsura în care, conform rapoartelor poliției, era presupus a menține o legătură permanentă cu mediul criminal. Cât privește conținutul acestui tratament, restricțiile impuse erau identice cu cele impuse prin decretul anterior.

Împotriva acestui decret, reclamantul a depus un recurs în fața tribunalului de aplicare a pedepselor din Turin. Recursul a fost respins printr-o decizie din 5 iulie 1996, pe motivul că condițiile pentru aplicarea regimului special erau îndeplinite. În același timp, tribunalul a ordonat neaplicarea restricțiilor privind pachetele și alimentele care necesită gătire.

Mai mult, reclamantul a depus o cerere de revocare a regimului special în fața Ministrului Justiției. Această cerere a fost respinsă la 18 iulie 1996.

Prin decret din 19 octombrie 1996, Ministrul Justiției a ordonat ca regimul special de detenție să fie prelungit pentru șase luni, pe motivul că condițiile justificând un asemenea regim persistau. Noi rapoarte ale poliției arătau pericolul reprezentat de reclamant, care era presupus a se folosi de contacte cu membri ai familiei sale pentru a continua activitatea criminală și care era suspectat de pregătirea evadării sale. Restricțiile impuse erau aceleași cu cele impuse prin decretul precedent. Decretul preciza că măsuri cum ar fi interzicerea de a cumpăra alimente care necesită gătire aveau scopul de a preveni deținutul să afișeze un comportament ostentaliv reflectând puterea lor, în timp ce orice măsură privind comunicațiile (întâlniri, apeluri telefonice, ore de plimbare) aveau scopul de a face dificilă circulația informațiilor.

Împotriva acestui decret, reclamantul a depus un recurs în fața tribunalului de aplicare a pedepselor din Turin. Prin decizie din 18 martie 1997, tribunalul a respins recursul pe motivul că condițiile pentru aplicarea regimului special erau îndeplinite. În același timp, tribunalul a constatat că, începând cu 4 februarie 1997, anumite restricții au fost relaxate.

Prin decret din 21 aprilie 1997, Ministrul Justiției a ordonat ca regimul special de detenție să fie prelungit pentru șase luni, pe motivul că condițiile justificând un asemenea regim persistau și că noi rapoarte ale poliției arătau pericolul reprezentat de reclamant. Cât privește restricțiile, acestea au fost relaxate în sensul că era autorizată primirea unei cantități determinate de pachete, putea fi autorizat un apel telefonic pe lună cu membrii familiei și interzicerea de a cumpăra alimente care necesită gătire a fost suprimată.

Împotriva acestui decret, reclamantul a depus un recurs în fața tribunalului de aplicare a pedepselor din Turin. Recursul a fost respins prin decizie a acestui tribunal din 7 august 1997, cu excepția faptului că tribunalul a ordonat neaplicarea restricției privind pachetele provenind din exterior.

Prin decret din 28 octombrie 1997, Ministrul Justiției a ordonat ca regimul special de detenție să fie prelungit pentru șase luni, pe motivul că condițiile justificând un asemenea regim persistau și că noi rapoarte ale poliției arătau pericolul reprezentat de reclamant. Cât privește restricțiile, acestea erau identice cu cele din decretul precedent, cu excepția faptului că durata întâlnirii lunare cu membrii familiei era fixată la două ore și interzicerea de a exercita activități artizanale a fost suprimată.

La 7 noiembrie 1997, reclamantul a depus un recurs în fața tribunalului de aplicare a pedepselor din Turin. Recursul a fost respins prin decizie a acestui tribunal din 29 decembrie 1997, cu excepția faptului că tribunalul a ordonat neaplicarea restricției privind pachetele provenind din exterior.

Prin decret din 28 aprilie 1998, Ministrul Justiției a ordonat ca regimul special de detenție să fie prelungit pentru șase luni, pe motivul că condițiile justificând un asemenea regim persistau și că noi rapoarte ale poliției arătau pericolul reprezentat de reclamant. Cât privește restricțiile, acestea erau identice cu cele din decretul precedent.

Împotriva acestui decret, reclamantul a depus un recurs în fața tribunalului de aplicare a pedepselor din Milano. El argumenta, printre altele, că duritatea regimului era incompatibilă cu starea sa de sănătate, ținând seama de faptul că suferea de migrane și de crize de epilepsie. Într-o dată neprecizată, recursul a fost respins.

La 12 mai 1998, administrația penitenciară a refuzat să autorizeze reclamantul să efectueze un apel telefonic în străinătate.

Prin decret din 24 octombrie 1998 și decret din 23 aprilie 1999, Ministrul Justiției a ordonat ca regimul special de detenție să fie prelungit respectiv pentru șase luni, pe motivul că condițiile justificând un asemenea regim persistau și că noi rapoarte ale poliției arătau pericolul reprezentat de reclamant. Cât privește restricțiile, acestea erau identice cu cele din decretul precedent, cu excepția faptului că limitarea plimbării la două ore era suprimată.

Rezultă din dosarul cauzei că, printr-o decizie din 2 februarie 1998, judecătorul de aplicare a pedepselor din Pavia a ordonat ca o carte care relatează fuga lui Pablo Escobar să nu fie remisă reclamantului din motive de securitate "evidente".

c)

Controlul corespondența

Controlul corespondențe reclamantului a fost autorizat de autoritatea judecătorească competentă (judecător de aplicare a pedepselor) prin decizii valabile pentru durata decretelor ministeriale de aplicare a regimului special și datate 17 mai 1995, 24 aprilie 1996, 23 octombrie 1996, 24 aprilie 1997, 31 octombrie 1997, 5 ianuarie 1998, 28 octombrie 1998 și 26 aprilie 1999.

Rezultă din dosarul cauzei că, la 23 noiembrie și 4 decembrie 1998, același judecător a ordonat nerecepisiunea a două scrisori destinate reclamantului. Mai mult, la 3 decembrie 1998, el a ordonat nerecepisiunea destinatarului a unei scrisori scrise de reclamant. La 9 și 11 octombrie 1999, 4 noiembrie 1999 și 18 februarie și 12 mai 2000, judecătorul de aplicare a pedepselor din Aquila a ordonat nerecepisiunea scrisoriide destinate reclamantului. Reclamantul expune că remisiunea scrisoriide a fost adesea întârziată pe motivul că aceasta, pentru a fi controlată, trebuia să fie tradusă din spaniolă în italiană.

B.

Dreptul și practica internă relevante

Art. 41 bis al legii privind administrația penitenciară (legea nr. 354 din 26 iulie 1975), în redacția modificată de legea nr. 356 din 7 august 1992, atribuie ministrului Justiției puterea de a suspenda complet sau parțial aplicarea regimului penitenciar obișnuit, după cum este prevăzut de legea nr. 354 din 1975, prin decret motivat și controlabil de autoritatea judecătorească, din motive de ordine și de siguranță publică, atunci când regimul obișnuit de detenție ar fi în conflict cu aceste din urmă cerințe.

O asemenea dispoziție poate fi aplicată numai față de deținuții urmăriți sau condamnați pentru infracțiunile indicate la art. 4 bis al aceleiași legi, printre care se găsesc infracțiuni legate de activitățile mafiei.

Prin efectul legii nr. 36 din 1995, apoi al legii nr. 11 din 1998 și al legii nr. 446 din 1999, aplicabilitatea regimului prevăzut de art. 41 bis a fost prelungită până la 31 decembrie 2000.

Măsurile care pot rezulta din aplicarea dispoziției în cauză sunt următoarele:

- interzicerea de a participa la gestionarea mâncării și la organizarea activităților recreative ale deținuților;

- interzicerea întâlnirilor cu persoane altele decât membrii familiei, concubina sau avocatul;

- limitarea întâlnirilor cu membrii familiei la două pe lună și a conversațiilor telefonice la una pe lună;

- viză de cenzură pe întreaga corespondență a deținutului, cu excepția acelei cu avocatul;

- interzicerea de a petrece mai mult de două ore în aer liber;

- limitarea posibilităților de a achiziția sau de a primi din exterior bunuri personale autorizate de regulamentul interior al penitenciarului;

- posibilitate de a primi doar două pachete pe lună;

- interzicerea de a primi sau a trimite spre exterior sume de bani;

- interzicerea de a exercita activități artizanale care necesită utilizarea de unelte periculoase.

Conform art. 14 ter al legii privind administrația penitenciară, împotriva decretului Ministrului Justiției impunând regimul special, este posibil să se depună o reclamație (reclamo) în fața tribunalului de aplicare a pedepselor (tribunale di sorveglianza) într-un termen de zece zile de la data comunicării decretului interesatului. Reclamația nu are nici un efect suspensiv. Tribunalul trebuie să decidă într-un termen de zece zile.

Curtea Constituțională italiană a fost saisit cu întrebarea dacă principiul domeniului rezervat legislatorului este respectat de un asemenea sistem. Curtea Constituțională (prin hotărârile sale nr. 349 și 410 din 1993) a considerat că art. 41 bis este compatibil cu Constituția. Ea a considerat că dacă este adevărat că regimul special de detenție în sensul dispoziției în cauză este concret stabilit de ministru, decretul acestuia poate totuși fi atacat în fața judecătorilor de aplicare a pedepselor, care exercită un control cândva asupra necesității sale, cândva asupra măsurilor concrete care urmează să fie aplicate deținutului în cauză, care în orice caz nu pot niciodată duce la un tratament inuman.

Totuși, Curtea Constituțională a precizat, bazânduse pe art. 15 al Constituției, care prevede în special că restricțiile asupra corespondență pot avea loc numai prin act motivat al autorității judecătorești, că puterea de a supune corespondența unui deținut unei vizie de cenzură aparține exclusiv autorității judecătorești. Prin urmare, art. 41 bis nu poate fi interpretat ca incluzând puterea Ministrului Justiției de a lua măsuri cu privire la corespondența deținuților.

Prin hotărârea nr. 351 din 14-18 octombrie 1996, Curtea Constituțională a stabilit că puterea de control a tribunalelor de aplicare a pedepselor se extinde la modalitățile concrete de aplicare a măsurii, atât în raport cu scopul urmărit cât și la lumina drepturilor fundamentale garantate de Constituție.

În februarie 1997, în aplicarea principiilor enunțate de Curtea Constituțională în hotărârea precitată, departamentul administrației penitenciare lângă Ministerul Justiției a adresat o scrisoare circulară directorilor stabilimentelor penitenciare privind organizarea secțiunilor unde sunt restricționați deținuții supuși regimului special. Această circulară conținea inter alia următoarele instrucțiuni: deținuții era acum autorizați să folosească plite; aveau dreptul să acceseze localuri echipate pentru activități sportive și o bibliotecă; întâlnirile cu membrii familiei puteau fi înlocuite cu apeluri telefonice; pereții vitrati la întâlniri erau menținuți dar, datorită acestui fapt, percheziții ale vizitatorilor deveneau mai puțin stricte.

Prin hotărârea nr. 376 din 26 noiembrie - 5 decembrie 1997, Curtea Constituțională a reiterat că art. 41 bis este compatibil cu Constituția, modificând și precizând interpretarea sa corectă. Curtea a considerat în special că decretele impunând regimul special trebuie să se bazeze pe motive concrete de ordine și de siguranță publică, și că deciziile de a prelungi un asemenea regim trebuie să se bazeze și pe motive, independente de acelea care aveau justificat impunerea sa, și suficiente. Curtea a exclus că regimul special ar putea constitui un tratament inuman sau că ar împiedica reinsererea deținutului, ceea ce ar fi contrar art. 27 al Constituției. Ea a precizat totuși că în nici un moment nu încetează să se aplice art. 13 al legii privind administrația penitenciară, conform căruia tratamentul căruia este supus deținutul trebuie să respecte cerințele personalității sale și un program de reeducare trebuie să fie stabilit și modificat pe baza observației științifice a personalității deținutului și în colaborare cu acesta.

La 6 februarie 1998, în aplicarea principiilor enunțate de Curtea Constituțională în hotărârea precitată, departamentul administrației penitenciare lângă Ministerul Justiției a adresat o scrisoare circulară directorilor stabilimentelor penitenciare privind organizarea secțiunilor unde sunt restricționați deținuții supuși regimului special. Această circulară conținea inter alia următoarele instrucțiuni:

- disciplina plimbării în aer liber a fost modificată și dusă la patru ore pe zi, cu necesitatea totuși de a se asigura că permanența nu devinea ocazia pentru întâlniri sau contacte cu alți pretenși asociați ai mafiei;

- a fost de asemenea prevăzut că spațiile destinate plimbării în aer liber în penitenciarele din Napoli, Secondigliano și Pisa să fie echipate pentru a permite exerciții fizice și activități sportive;

- crearea unei sau mai multor săli destinate activităților sociale, culturale și recreative a fost prevăzută în fiecare secțiune destinată punerii sub stare de arest sau din motive sanitare a deținuților supuși regimului special;

- cât privește activitățile de muncă, circulara prevede că atunci când nu este posibil să se echipeze un penitenciar, deținuții vor trebui să poată avea acces la localurile prevăzute în acest scop în alte stabilimente penitenciare, cu modalități care permit să se excludă orice posibilitate de întâlniri sau contacte cu alți pretenși asociați ai mafiei;

- întâlnirile cu copiii minori de șaisprezece ani pot avea loc fără partiție de sticlă; dacă întâlnirea se desfășoară în prezența altor persoane, absența partiției de sticlă este limitată la copii și nu poate depăși o șesime din durata totală a întâlnirii;

- deținuții supuși regimului special pot primi pachete conținând produse alimentare cu excepția celor care necesită gătire, deoarece folosirea plitelor este interzisă cu excepția pentru a încălzi băuturi sau alimente pregătite.

PRETENZII

PE DREAPTA

Reclamantul se plânge de limitări ale dreptului să la respect al corespondență sale și de nerecepisiunea unei cărți care i era destinată. El alega încălcarea articolelor 8 și 10 din Convenție, redactate după cum urmează:

Art. 8:

„1. Orice persoană are dreptul la respect pentru viața privată și familială, domiciliul și corespondența.

Art. 10:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ingerință din partea autorităților publice și indiferent de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună radiodifuziunile, cinematograful sau televiziunea unui regim de autorizații.

Guvernul observă din start că reclamantul nu a saisit tribunalul de aplicare a pedepselor pentru a denunța măsurile privind viza de cenzură, întârzierea corespondență sale, faptul că anumite scrisori au fost blocate de administrația penitenciară și nerecepisiunea cărții. Deci consideră că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne și că acest grief ar trebui declarat inadmisibil. Mai mult, consideră că viza de cenzură fiind prevăzută de lege, în special de art. 41 bis al legii privind administrația penitenciară, și urmărind scopul legitim de a evita comunicația reclamantului cu organizația criminală de origine, ingerința autorității publice în dreptul la respect al corespondență reclamantului ar trebui considerată legitimă în sensul art. 8 § 2 din Convenție. Cât privește cartea, nu ar fi fost remisă reclamantului, pe decizia judecătorului de aplicare a pedepselor din Milano, din motive de securitate, ceea ce ar face măsura conformă cu §2 al articolelor 8 și 10 din Convenție.

Reclamantul afirmă că nici o cale de recurs pentru a se plânge de blocarea corespondență sale de către administrația penitenciară nu ar exista în dreptul italian. El subliniază apoi că a cerut, la 13 decembrie 1997, restitutea cărții directorului penitenciarului din Cuneo, apoi a ridicat problema nerecepisiuni cărții în fața tribunalului de aplicare a pedepselor din Milano în recururile sale împotriva prelungirii aplicării regimului special de detenție din 4 mai 1998, 2 noiembrie 1998 și 30 aprilie 1999.

Curtea se limitează să constate că în hotărârea nr. 26 din 11 februarie 1999, Curtea Constituțională a declarat ilegitimitatea art. 35 al legii nr. 354/1975 (conform căruia deținuții pot adresa cereri sau reclamații sub pli sigilat în special autorităților penitenciare și judecătorului de aplicare a pedepselor) și a art. 69 (care privește funcțiile și deciziile judecătorului de aplicare a pedepselor) în măsura în care nu prevăd un recurs care să poată fi calificat ca jurisdicțional, decizia autorităților saisit fiind adoptată fără procedură contradictorie, nemaiind nici o valoare obligatorie și neputând face obiectul altui recurs sau cale de atac. Un asemenea recurs gratuit nu ar putea deci trece pentru un recurs efectiv pe care reclamantul era obligat să-l epuizeze. Rezultă de aici că excepția Guvernului trebuie respinsă.

Pe fond, Curtea a examinat argumentele părților. Ea consideră că această cerere ridică întrebări de fapt și drept complexe care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererei, dar necesită un examen pe fond.

Deci petiția nu ar putea fi declarată în mod clar infondată în aplicarea art. 35 § 3 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

petiția admisibilă,

toți termenii de fond fiind rezervați.

Erik Fribergh

Françoise Tulkens

Greffier

Președintă

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 40750/98

présentée par Orlando Cediel OSPINA VARGAS

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 14

mai

2002 en une chambre composée de

M

me

F.

Tulkens

,

présidente

,

MM.

G.

Bonello

,

P.

Lorenzen

,

M

mes

N.

Vajić

,

S.

Botoucharova

,

M.

V.

Zagrebelsky,

M

me

E.

Steiner

,

juges

,

MM.

E.

Levits

,

A.

Kovler

,

juges suppléants

,

et

de

M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 juillet 1997,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu la décision partielle de la Cour du 6 avril 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Orlando Cediel Ospina Vargas, est un ressortissant colombien, né en 1953. Il est actuellement détenu dans la prison de Cuneo Il est représenté devant la Cour par M

e

Libia Ines Lemos Alzate, avocate à Rome.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

a)

Le procès pénal

Le 24 septembre 1992, le requérant fut arrêté et placé en détention provisoire à la prison de Rome. Il était soupçonné d’appartenir à une association de malfaiteurs et de trafic de stupéfiants.

Le 28 septembre 1992, le requérant fut interrogé par le juge de l’enquête préliminaire de Rome. A cette occasion il fit mention de coups reçus lors de son arrestation. Aucune plainte pénale ne fut déposée.

Le 23 juillet 1994, le tribunal de Rome condamna le requérant à trente ans d’emprisonnement pour trafic de stupéfiants et association de malfaiteurs. La peine fut réduite en appel à quatorze ans d’emprisonnement. Par un arrêt du 14 octobre 1996, la Cour de cassation rejeta le recours du requérant.

Le requérant a été détenu dans les pénitentiaires de Cuneo et Voghera.

b)

Le régime spécial

Par un décret du 20 avril 1995, le Ministre de la Justice ordonna que le requérant fût soumis au régime spécial de détention pour une période d’un an. Ce décret était motivé par des raisons d’ordre public et de sécurité compte tenu de la dangerosité de la criminalité organisée et de celle du requérant, dans la mesure où celui-ci, selon des rapports de police, était présumé maintenir un lien permanent avec le milieu criminel. Par ailleurs, ce décret, dérogeant à la loi sur l’administration pénitentiaire, imposait les restrictions suivantes

:

a.

interdiction d’utiliser le téléphone

;

b.

interdiction d’avoir des entrevues avec des tiers

;

c.

limitation des entrevues avec les membres de la famille

: au maximum une par mois d’une durée d’une heure

;

d.

interdiction de recevoir ou d’envoyer vers l’extérieur des sommes d’argent au delà d’un montant déterminé

;

e.

interdiction de recevoir des paquets, sauf ceux contenant du linge

;

f.

interdiction d’organiser des activités culturelles, sportives et récréatives

;

g.

interdiction d’élire des représentants de détenus et d’être élus comme représentant des détenus

;

h.

interdiction d’exercer des activités artisanales

;

i.

interdiction d’acheter des aliments nécessitant cuisson

;

l.

limitation de la promenade à deux heures par jour.

Par ailleurs, la correspondance du requérant devait être soumise à censure, sur autorisation préalable de l’autorité judiciaire.

Contre ce décret, le requérant introduisit un recours devant le tribunal d’application des peines de Rome. Le recours fut rejeté par une décision du 9 août 1995. Le requérant se pourvut en cassation. Le 9 septembre 1995, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi.

Par un décret du 20 avril 1996, le Ministre de la Justice ordonna que le régime spécial de détention fût prorogé pour six mois, étant donné que les conditions justifiant la soumission à ce type de traitement persistaient, à savoir

: des raisons d’ordre public et de sécurité compte tenu de la dangerosité de la criminalité organisée, et de celle du requérant, dans la mesure où, selon des rapports de police, il était présumé maintenir un lien permanent avec le milieu criminel. Quant au contenu de ce traitement, les restrictions imposées étaient identiques à celles imposées par le décret antérieur.

Contre ce décret, le requérant introduisit un recours devant le tribunal d’application des peines de Turin. Le recours fut rejeté par une décision du 5 juillet 1996, au motif que les conditions pour l’application du régime spécial étaient remplies. En même temps, le tribunal ordonna la non-application des restrictions visant les paquets et les aliments nécessitant cuisson.

Par ailleurs, le requérant introduisit une demande en révocation du régime spécial devant le Ministre de la Justice. Cette demande fut rejetée le 18 juillet 1996.

Par un décret du 19 octobre 1996, le Ministre de la Justice ordonna que le régime spécial de détention fût prorogé pour six mois, au motif que les conditions justifiant un tel régime persistaient. De nouveaux rapports de police faisaient état de la dangerosité du requérant, qui était présumé se servir des contacts avec des membres de sa famille pour continuer l’activité criminelle et qui était soupçonné de préparer son évasion. Les restrictions imposées étaient les mêmes que celles imposées par le décret précédent. Le décret précisait que des mesures comme l’interdiction d’acheter des aliments nécessitant cuisson avaient pour but d’empêcher le détenu d’afficher un comportement ostentatoire reflétant leur pouvoir, alors que toute mesure visant les communications (entrevues, appels téléphoniques, heures de promenade) avaient pour but de rendre difficile la circulation d’informations.

Contre ce décret, le requérant introduisit un recours devant le tribunal d’application des peines de Turin. Par une décision du 18 mars 1997, le tribunal rejeta le recours au motif que les conditions pour l’application du régime spécial étaient remplies. En même temps, le tribunal constata que, à compter du 4 février 1997, certaines restrictions avaient été assouplies.

Par un décret du 21 avril 1997, le Ministre de la Justice ordonna que le régime spécial de détention fût prorogé pour six mois, au motif que les conditions justifiant un tel régime persistaient et que des nouveaux rapports de police faisaient état de la dangerosité du requérant. Quant aux restrictions, celles-ci avaient été assouplies en ce que la réception d’une quantité déterminée de paquets était autorisée, un appel téléphonique par mois avec les membres de la famille pouvait être autorisé et l’interdiction d’acheter des aliments nécessitant cuisson avait été supprimée.

Contre ce décret, le requérant introduisit un recours devant le tribunal d’application des peines de Turin. Le recours fut rejeté par décision de ce tribunal du 7 août 1997, sauf que le tribunal ordonna la non-application de la restriction visant les paquets provenant de l’extérieur.

Par un décret du 28 octobre 1997, le Ministre de la Justice ordonna que le régime spécial de détention fût prorogé pour six mois, au motif que les conditions justifiant un tel régime persistaient et que des nouveaux rapports de police faisaient état de la dangerosité du requérant. Quant aux restrictions, elles étaient identiques à celles du décret précédent, sauf que la durée de l’entrevue mensuelle avec les membres de la famille était fixée à deux heures et que l’interdiction d’exercer des activités artisanales avait été supprimée.

Le 7 novembre 1997, le requérant introduisit un recours devant le tribunal d’application des peines de Turin. Le recours fut rejeté par décision de ce tribunal du 29

décembre 1997, sauf que le tribunal ordonna la non-application de la restriction visant les paquets provenant de l’extérieur.

Par un décret du 28 avril 1998, le Ministre de la Justice ordonna que le régime spécial de détention fût prorogé pour six mois, au motif que les conditions justifiant un tel régime persistaient et que des nouveaux rapports de police faisaient état de la dangerosité du requérant. Quant aux restrictions, elles étaient identiques à celles du décret précédent.

Contre ce décret, le requérant introduisit un recours devant le tribunal d’application des peines de Milan. Il faisait entre autre valoir que la dureté du régime était incompatible avec son état de santé, étant donné qu’il souffrait de migraines et de crises d’épilepsie. A une date non précisée, le recours fut rejeté.

Le 12 mai 1998, l’administration pénitentiaire refusa d’autoriser le requérant à effectuer un appel téléphonique à l’étranger.

Par un décret du 24 octobre 1998 et un décret du 23 avril 1999, le Ministre de la Justice ordonna que le régime spécial de détention fût prorogé respectivement pour six mois, au motif que les conditions justifiant un tel régime persistaient et que des nouveaux rapports de police faisaient état de la dangerosité du requérant. Quant aux restrictions, elles étaient identiques à celles du décret précédent, sauf que la limitation de la promenade à deux heures était supprimée.

Il ressort du dossier que, par une décision du 2 février 1998, le juge d’application des peines de Pavia ordonna qu’un livre relatant la fuite de Pablo Escobar ne soit pas remis au requérant pour des raisons de sécurité «

évidentes

».

c)

Le contrôle de la correspondance

Le contrôle de la correspondance du requérant a été autorisé par l’autorité judiciaire compétente (juge d’application des peines) par des décisions valables pour la durée des décrets ministériels d’application du régime spécial et datées des 17 mai 1995, 24 avril 1996, 23 octobre 1996, 24 avril 1997, 31 octobre 1997, 5 janvier 1998, 28 octobre 1998 et 26 avril 1999.

Il ressort du dossier que,

les 23 novembre et 4 décembre 1998, le même juge ordonna la non-remise de deux courriers destinés au requérant. Par ailleurs, le 3 décembre 1998, il avait ordonné la non-remise au destinataire d’un courrier écrit par le requérant. Les 9 et 11 octobre 1999, le 4

novembre 1999 et les 18 février et 12 mai 2000, le juge d’application des peines de l’Aquila ordonna la non-remise du courrier destiné au requérant. Le requérant expose que la remise du courrier a souvent été retardée au motif que celui-ci, pour être contrôlé, devait être traduit de l’espagnol vers l’italien.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

L’article 41

bis

de la loi sur l’administration pénitentiaire (loi n° 354 du 26 juillet 1975), dans sa teneur modifiée par la loi n° 356 du 7 août 1992, attribue au ministre de la Justice le pouvoir de suspendre complètement ou partiellement l’application du régime pénitentiaire ordinaire, tel que prévu par la loi n° 354 de 1975, par arrêté motivé et contrôlable par l’autorité judiciaire, pour des raisons d’ordre et de sûreté publiques, lorsque le régime ordinaire de la détention serait en conflit avec ces dernières exigences.

Pareille disposition peut être appliquée uniquement à l’égard des détenus poursuivis ou condamnés pour les délits indiqués à l’article 4

bis

de la même loi, parmi lesquels figurent des délits liés aux activités de la mafia.

Par effet de la loi n° 36 de 1995, puis de la loi n° 11 de 1998 et de la loi n° 446 de 1999, l’applicabilité du régime prévu à l’article 41

bis

est prorogée jusqu’au 31 décembre 2000.

Les mesures qui peuvent résulter de l’application de la disposition en question sont les suivantes

:

-

interdiction de participer à la gestion de la nourriture et à l’organisation des activités récréatives des détenus ;

-

interdiction des entrevues avec des personnes autres que les membres de la famille, le concubin ou l’avocat ;

-

limitation des entrevues avec les membres de la famille au nombre de deux par mois et des conversations téléphoniques au nombre d’une par mois ;

-

visa de censure sur toute la correspondance du détenu, sauf celle avec son avocat ;

-

interdiction de passer plus de deux heures en plein air ;

-

limitation des possibilités d’acquérir ou de recevoir de l’extérieur des biens personnels autorisés par le règlement intérieur de la prison ;

-

possibilité de ne recevoir que deux paquets par mois ;

-

interdiction de recevoir ou envoyer vers l’extérieur des sommes d’argent ;

-

interdiction d’exercer des activités artisanales entraînant l’utilisation d’outils dangereux.

Aux termes de l’article 14

ter

de la loi sur l’administration pénitentiaire, contre le décret du Ministre de la Justice imposant le régime spécial, il est possible de déposer une réclamation (

reclamo

) devant le tribunal d’application des peines (

tribunale di sorveglianza

) dans un délai de dix jours à compter de la date de la communication du décret à l’intéressé. La réclamation n’a aucun effet suspensif. Le tribunal doit décider dans un délai de dix jours.

La Cour constitutionnelle italienne a été saisie de la question de savoir si le principe du domaine réservé au législateur est respecté par un tel système. La Cour constitutionnelle (dans ses arrêts n° 349 et 410 de 1993) a estimé que l’article 41

bis

est compatible avec la Constitution. Elle a en effet considéré que s’il est vrai que le régime spécial de détention au sens de la disposition en question est concrètement établi par le ministre, le décret de ce dernier peut néanmoins être attaqué devant les juges d’application des peines, qui exercent un contrôle tantôt sur sa nécessité, tantôt sur les mesures concrètes devant être appliquées au détenu concerné lesquelles en tout cas, ne peuvent jamais aboutir à un traitement inhumain.

Cependant, la Cour constitutionnelle a précisé, se fondant sur l’article 15

de la Constitution, qui prévoit notamment que les restrictions à la correspondance peuvent avoir lieu uniquement par acte motivé de l’autorité judiciaire, que le pouvoir de soumettre la correspondance d’un détenu à un visa de censure appartient exclusivement à l’autorité judiciaire. Par conséquent, l’article 41

bis

ne peut être interprété comme incluant le pouvoir, pour le ministre de la Justice, de prendre des mesures à l’égard de la correspondance des détenus.

Par l’arrêt n° 351 des 14 - 18 octobre 1996 la Cour constitutionnelle a établi que le pouvoir de contrôle des tribunaux d’application des peines s’étend aux modalités concrètes d’application de la mesure, à la fois par rapport au but poursuivi et à la lumière des droits fondamentaux garantis par la Constitution.

En février 1997, en application des principes énoncés par la Cour constitutionnelle dans l’arrêt précité, le département de l’administration pénitentiaire près le Ministère de la Justice adressa une lettre circulaire aux directeurs des établissements pénitentiaires au sujet de l’organisation des sections où sont restreints les détenus soumis au régime spécial. Cette circulaire contenait

inter alia

les instructions suivantes

: les prisonniers étaient désormais autorisés à utiliser des fourneaux

; ils avaient le droit d’accéder à des locaux équipés pour des activités sportives et à une bibliothèque

; les entretiens avec les membres de la famille pouvaient être remplacés par des appels téléphoniques

; les parois vitrées lors des entrevues étaient maintenues mais, de ce fait, les perquisitions des visiteurs devenaient moins strictes.

Par l’arrêt n° 376 du 26 novembre - 5 décembre 1997 la Cour constitutionnelle a réitéré que l’article 41

bis

est compatible avec la Constitution, tout en modifiant et précisant son interprétation correcte. La cour a considéré notamment que les décrets imposant le régime spécial doivent s’appuyer sur des raisons concrètes d’ordre et de sûreté publics, et que les décisions de proroger un tel régime doivent également se baser sur des motifs, indépendants de ceux qui en avaient justifié l’imposition, et suffisants. La cour a exclu que le régime spécial puisse constituer un traitement inhumain ou qu’il empêche la réinsertion du détenu, ce qui serait contraire à l’article 27 de la Constitution. Elle a précisé toutefois qu’en aucun moment ne cesse de s’appliquer l’article 13 de la loi sur l’administration pénitentiaire, aux termes duquel le traitement auquel est soumis le détenu doit respecter les exigences de sa personnalité et un programme de rééducation doit être établi et modifié sur la base de l’observation scientifique de la personnalité du détenu et en collaboration avec lui.

Le 6 février 1998, en application des principes énoncés par la Cour constitutionnelle dans l’arrêt précité, le département de l’administration pénitentiaire près le Ministère de la Justice a adressé une lettre circulaire aux directeurs des établissements pénitentiaires au sujet de l’organisation des sections où sont restreints les détenus soumis au régime spécial. Cette circulaire contenait

inter alia

les instructions suivantes

:

-

la discipline de la promenade en plein air a été modifiée et portée à quatre heures par jour, avec la nécessité cependant de veiller à ce que la permanence ne devienne l’occasion pour des rencontres ou contacts avec d’autres prétendus associés de la mafia

;

-

il a été également prévu que les espaces destinés à la promenade en plein air dans les prisons de Napoli, Secondigliano et Pisa soient équipés pour permettre des exercices physiques et une activité sportive

;

-

la création d’une ou plusieurs salles destinées aux activités sociales, culturelles et récréatives a été prévue dans chaque section destinée à l’assignation définitive ou pour des raisons sanitaires de détenus soumis au régime spécial

;

-

pour ce qui est des activités de travail, la circulaire prévoit que lorsqu’il n’est pas possible d’équiper un pénitencier, les détenus devront pouvoir avoir accès aux locaux prévus à cet effet dans d’autres établissements pénitentiaires, avec des modalités permettant d’exclure toute possibilité de rencontres ou contacts avec d’autres prétendus associés de la mafia

;

-

les entretiens avec les enfants mineurs de seize ans peuvent avoir lieu sans

paroi vitrée

; si l’entretien se déroule en présence d’autres personnes, l’absence de paroi vitrée est limitée aux enfants et ne peut excéder un sixième de la durée totale de l’entretien

;

-

les détenus soumis au régime spécial peuvent recevoir des paquets contenant des denrées alimentaires à l’exception de celles qui requièrent une cuisson, puisque l’usage de fourneaux est interdit sauf pour réchauffer des boissons ou aliments précuits.

GRIEFS

EN DROIT

Le requérant se plaint des limitations de son droit au respect de la correspondance ainsi que de la non-remise d’un livre qui lui était destiné. Il allègue la violation des articles 8 et 10 de la Convention, ainsi libellés :

Article 8

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Article 10

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations.

2.

L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.

»

Le Gouvernement observe d’emblée que le requérant n’a pas saisi le tribunal d’application des peines pour dénoncer les mesures concernant le visa de censure, le retard de sa correspondance, le fait que certains courriers aient été bloqués par l’administration pénitentiaire et la non-remise du livre. Dès lors, il estime que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit interne et que ce grief devrait être déclaré irrecevable. En outre, il considère que le visa de censure étant prévu par la loi, notamment par l’article 41

bis

de la loi sur l’administration pénitentiaire, et poursuivant le but légitime d’éviter la communication du requérant avec l’organisation criminelle d’origine, l’ingérence de l’autorité publique dans le droit au respect de la correspondance du requérant devrait être considérée légitime au sens de l’article 8 § 2 de la Convention. Quant au livre, il n’aurait pas été remis au requérant, sur décision du juge d’application des peines de Milan, pour des raisons de sécurité, ce qui rendrait la mesure conforme au paragraphe 2 des articles 8 et 10 de la Convention.

Le requérant affirme qu’aucune voie de recours pour se plaindre du blocage de sa correspondance de la part de l’administration pénitentiaire n’existerait en droit italien. Il souligne ensuite avoir demandé, le 13

décembre 1997, la restitution du livre au directeur de la prison de Cuneo, puis soulevé la question de la non remise du livre devant le tribunal d’application des peines de Milan dans ses recours contre la prorogation de l’application du régime spécial de détention des 4 mai 1998, 2

novembre

1998 et 30 avril 1999.

La Cour se borne à constater que dans l’arrêt n°

26 du 11 février 1999, la Cour constitutionnelle a déclaré l’illégitimité de l’article 35 de la loi n°

354/1975 (selon lequel les détenus peuvent adresser des demandes ou réclamations sous pli scellé notamment aux autorités pénitentiaires et au juge d’application des peines) et de l’article 69 (qui concerne les fonctions et les décisions du juge d’application des peines) en ce qu’ils ne prévoient pas un recours que l’on puisse qualifier de juridictionnel, la décision des autorités saisies étant adoptée sans procédure contradictoire, n’ayant aucune valeur contraignante et ne pouvant pas faire l’objet d’un autre recours ou pourvoi. Un tel recours gracieux ne saurait donc passer pour un recours effectif que le requérant était tenu d’épuiser. Il s’ensuit que l’exception du Gouvernement doit être rejetée.

Sur le fond, la Cour a examiné les arguments des parties. Elle estime que cette requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond.

Dès lors, la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête recevable,

tous moyens de fond réservés.

Erik

Fribergh

Françoise

Tulkens

Greffier

Président