PETITTA contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 60431/00 prezentată de Rosamenta împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 23 mai 2002 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Lorenzen mei Vajić Botomarova Zagrebelsky, Steiner judecători, având în vedere cererea menționată anterior formulată la 7 august 2000, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta este un resortisant italian, născut în 1958 și rezident la Roma. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul D. Vani, avocat în Baroul de la Roma.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: recurenta are un apartament în Roma, pe care l-a închiriat în V.S. Printr-o scrisoare recomandată din 31 ianuarie 1991, recurenta l-a informat pe chiriaș cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1991, și l-a rugat să elibereze locul înainte de această dată. Chiriașul a murit. Soția sa G.M. și nepotul lor S.S. au refuzat să elibereze apartamentul. Printr-un act din 7 martie 1992, recurenta a reiterat avizul de concediu și i-a numit pe cei interesați să se prezinte în fața instanței judecătorești din Roma.

Printr-o ordonanță din 17 iunie 1992, acesta din urmă a confirmat în mod oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 31 mai 1993. Această hotărâre a devenit executorie la 17 iunie 1992. La 22 septembrie 1993, reclamanta a insemnat chiriasilor comanda de a elibera apartamentul. La 10 noiembrie 1993, aceasta le-a comunicat la lit. (a) că expulzarea va fi executată la 18 ianuarie 1994 pe cale executorie. La 1 martie 1994, reclamanta a făcut o declarație solemnă pe care o declarase În perioada 18 ianuarie 1994 - 1 martie 2000, executorul justiției a făcut douăzeci și cinci de tentative de expulzare, toate prin eșec, reclamanta neputând beneficia de concursul forței publice.

La 6 martie 2000, reclamanta și-a recuperat apartamentul. În temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurenta se plânge că posibilitatea de a-și recupera apartamentul constituie o încălcare a dreptului său de proprietate. De asemenea, reclamanta se plânge, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de durata de executare a procedurii de expulzare și de negare a dreptului său de acces la o instanță de judecată. Guvernul susține că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne; ea ar fi omis să sesizeze justiția administrativă pentru a contesta refuzul acordării de asistență forței publice. Recurenta denunță lipsa unei căi de atac interne și susține că prefectul nu a luat niciodată o decizie privind refuzul acordării de asistență publică.

Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Imobiliar Saffi (hotărârea Imobiliară Saffi c. Italia [GC], nr. 2774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Întrucât Curtea nu are motiv să deroge de la concluziile sale anterioare, instanța guvernamentală trebuie, prin urmare, să fie respinsă. Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză țin de un control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările ordinii publice în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui efectuate simultan. Potrivit guvernului, ingerința în dreptul de proprietate al recurentei nu pare disproporționată și, prin urmare, nu a încălcat art. 1 din Protocolul nr. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că întârzierea acordării de asistență publică este justificată de ordinea de prioritate stabilită în conformitate cu cerințele de securitate publică.

În orice caz, guvernul subliniază că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu este mai competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor. Datele de execuție vor trebui stabilite de instanță. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 60431/00 présentée par Rosa PETITTA contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 23 mai 2002 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , G. Bonello , P. Lorenzen , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky, M me E. Steiner , juges , Vu la requête susmentionnée introduite le 7 août 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une ressortissante italienne, née en 1958 et résidant à Rome. Elle est représentée devant la Cour par M e D. Vani, avocat au barreau de Rome.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. La requérante est propriétaire d’un appartement à Rome, qu’elle avait loué à V.S. Par une lettre recommandée du 31 janvier 1991, la requérante informa le locataire de son intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail, soit le 31 décembre 1991, et le pria de libérer les lieux avant cette date. Le locataire décéda. Sa femme G.M. et leur petit-fils S.S. refusèrent de libérer l’appartement. Par un acte signifié 7 mars 1992, la requérante réitéra l’avis de congé et assigna les intéressés à comparaître devant le juge d’instance de Rome. Par une ordonnance du 17 juin 1992, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 mai 1993. Cette décision devint exécutoire le 17 juin 1992. Le 22 septembre 1993, la requérante signifia aux locataires le commandement de libérer l’appartement.

Le 10 novembre 1993, elle leur signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 18 janvier 1994 par voie d’huissier de justice. Le 1 er mars 1994, la requérante fit une déclaration solennelle qu’elle avait un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire l’habitation de ses ascendants. Entre le 18 janvier 1994 et le 1 er mars 2000, l’huissier de justice procéda à vingt-cinq tentatives d’expulsion, qui se soldèrent toutes par un échec, la requérante n’ayant pas pu bénéficier du concours de la force publique. Le 6 mars 2000, la requérante récupéra son appartement. EN DROIT La requérante se plaint, au titre de l’article 1 du Protocole n° 1 de la Convention, que l’impossibilité de récupérer son appartement constitue une atteinte à son droit de propriété.

La requérante se plaint également, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée dans l’exécution de la procédure d’expulsion et du déni de son droit d’accès à un tribunal. Le Gouvernement soutient que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes. Elle aurait omis de saisir la justice administrative pour contester le refus de lui octroyer l’assistance de la force publique. La requérante dénonce le défaut d’une voie de recours interne et soutient que le préfet n’a jamais pris une décision en matière de refus d’octroi de l’assistance de la force publique. La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté cette objection dans l’affaire Immobiliare Saffi (arrêt Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n° 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V).

La Cour n’ayant pas de motif de déroger à ses précédentes conclusions, l’objection du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée. Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d’un contrôle de l’usage de la propriété dans le but légitime d’éviter des tensions sociales et des troubles de l’ordre public au cas où un nombre considérable d’expulsions devaient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l’ingérence dans le droit à la propriété de la requérante ne semble pas disproportionné et par conséquent, il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1. En ce qui concerne la durée des procédures d’expulsion, le Gouvernement soutient que le retard dans l’octroi de l’assistance de la force publique est justifié par l’ordre de priorité établi selon les besoins en matière de sécurité publique.

En tout état de cause, le Gouvernement souligne que, suite à l’entrée en vigueur de la Loi n° 431 du 9 décembre 1998, le Préfet n’est plus compétent pour déterminer l’ordre de priorité dans l’exécution des expulsions. Les dates d’exécutions devront désormais être fixées par le juge d’instance. La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président