Soldovieri și Vratogna împotriva Italiei

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA Cererilor nr. 46014/99 și 48550/99 prezentate de Ciro SOLDOVIERI și Leopoldo VRATOGNA împotriva legii □ Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află la 23 mai 2002 într-o cameră compusă din ... domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Lorenzen mei Vajić Bototarova Zagrebelsky, Steiner judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererile sus-menționate depuse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 23 ianuarie 1999 și, respectiv, la 26 aprilie 1999, după ce au intenționat acest lucru, face următoarea decizie FĂCÂND faptul că reclamanții se plâng cu toții de durata procedurilor care le privesc. GRIEF Invouchant la art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurilor penale.

ÎN DREPT Având în vedere similitudinea pe care o prezintă cererile menționate în anexă, Curtea consideră că este oportun să își pronunțeze reunirea în conformitate cu art. 43 din Regulamentul de procedură al Curții. Reclamanții se plâng de durata procedurilor penale. Ei: art. 6 alineatul (1) din Convenție care, în părțile sale relevante, este astfel formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un interval de timp rezonabil, de către o instanță (...) care va hotărî (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Guvernul consideră că instanțele nu vor fi epuizate, în conformitate cu art. 35 alin. (1) din Convenție, căile de atac interne având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 89 din 24 martie 2001 - Legea Pinto Primul reclamant contestă aplicarea retroactivă a legii Pinto și susține că Curtea Europeană oferă mai multe garanții de independență și, prin urmare, refuză să sesizeze instanța de apel.

Cel de-al doilea reclamant exprimă perplexități în ceea ce privește eficiența acestui instrument din cauza lipsei de încredere în autoritățile italiene, a presupusei lipse de resurse destinate despăgubirilor și din cauza costurilor pe care le-ar prezenta introducerea cererii în fața instanței de apel. În cele din urmă, Tribunalul contestă aplicarea retroactivă a Legii Pinto și, prin urmare, refuză să sesizeze instanța de apel. În ceea ce privește cheltuielile suportate prin procedura Pinto, Curtea constată că un decret-lege din 11 martie 2002 n. 28, a stabilit că procedura în temeiul articolului 3 din Legea Pinto este scutită de plata contribuției unificate.

Curtea ia notă de faptul că, potrivit Legii Pinto, persoanele care au suferit un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil de la art. 6 alineatul (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr. 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții.

Curtea consideră că cererile trebuie respinse pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererile inadmisibile. Erik Fribergh Christos Rozakis Grefier Președinte

PREMIÈRE SECTION

SUR LA RECEVABILITÉ

Requêtes n° 46014/99 et 48550/99 présentée par Ciro SOLDOVIERI et Leopoldo VRATOGNA contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 23 mai 2002 en une chambre composée de ... MM. C.L. Rozakis , président , G. Bonello , P. Lorenzen , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky, M me E. Steiner , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu les requêtes susmentionnées introduites devant la Cour européenne des Droits de l’Homme, respectivement, le 23 janvier 1999 et le 26 avril 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants se plaignent tous de la durée de procédures qui les concernaient. GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de procédures pénales.

EN DROIT Étant donné la similitude que présentent les requêtes citées en annexe, la Cour estime opportun de prononcer leur jonction en application de l’article 43 du Règlement de la Cour. Les requérants se plaignent de la durée de procédures pénales. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) » Le Gouvernement estime que les requérants n’ont pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi n° 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto ». Le première requérant conteste l’application rétroactive de la loi Pinto et soutient que la Cour européenne offre plus de garanties d’indépendance.

Il refuse, par conséquent, de saisir la cour d’appel. Le deuxième requérant exprime des perplexités par rapport à l’efficacité de cet outil à cause du manque de confiance dans les autorités italiennes, du manque présumé de ressources destinées aux dédommagements et à cause des frais que l’introduction de la requête devant la cour d’appel présenterait. Il conteste, enfin, l’application rétroactive de la loi Pinto et refuse, par conséquent, de saisir la cour d’appel. En ce qui concerne les frais occasionnés par la procédure Pinto, la Cour observe qu’un décret-loi du 11 mars 2002 n. 28, a établi que la procédure aux termes de l’article 3 de loi Pinto est exemptée du paiement de la contribution unifiée.

La Cour note que selon la loi Pinto les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable. La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n° 69789/01, Brusco c. Italie du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n° 34969/97, Giacometti c. Italie du 8 novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.

Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que les requêtes doivent être rejetées pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare les requêtes irrecevables. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président