5 REQUETES contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA 51681/99, 5 interogări împotriva Italiei [1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 25 iunie 2002 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Mularoni judecători Raimondi, judecător ad hoc, domnul T.L. Early grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererile menționate mai sus, prima în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului și a celorlalți în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, la datele care figurează în anexă, după ce a intenționat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanții se plâng de durata procedurilor care le privesc. Având în vedere similitudinea pe care o prezintă cererile menționate în anexă, Curtea consideră că este oportun să își pronunțe reunirea în conformitate cu art. 43 din Regulamentul Curții.

Reclamanții se plâng de durata procedurilor civile. Ei: art. 6 alineatul (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, este astfel formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul consideră că nu au fost epuizate căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "legea Pinto"), anumite persoane consideră că Curtea și-a declarat acțiunile ca fiind admisibile și a efectuat o primă examinare a cazului lor.

Ei consideră că judecătorii instanței de recurs sesizate nu vor fi obiectivi în ceea ce privește comportamentul colegilor lor. Alții remarcă faptul că legea Pinto contrazice convenția pe motiv că nu prevede posibilitatea de a se apăra personal și că, din acest motiv, remediul național implică plata unor cheltuieli de procedură. Unii reclamanți consideră, de asemenea, că observațiile guvernului au sosit prea târziu pentru a putea fi luate în considerare, reținând că legea Pinto prezintă un remediu național care nu poate face efectiv principiul duratei rezonabile. Ei susțin, de asemenea, că această cale de atac este o posibilitate oferită și nu o obligație - § 6 din legea care afirmă că: pot să nu fie o obligație; și ei contestă aplicarea retroactivă a legii, bazându-se pe principiul tempus redit actum . Ei refuză, prin urmare, să sesizeze curțile de curți.

Mai întâi de toate, Curtea reamintește că, dacă a existat o primă examinare a cauzelor de către Curte, a avut loc comunicarea cererilor către guvern și nu decizii privind admisibilitatea. În ceea ce privește observațiile guvernului, Curtea arată că este de competența sa să decidă dacă acestea pot fi considerate tardive. În speță, Curtea constată că guvernul a ridicat această excepție la 9 mai 2001 sau în luna următoare intrării în vigoare a noii legi. Guvernul nu putea ridica această excepție înainte, de exemplu în momentul prezentării observațiilor privind admisibilitatea, în măsura în care legea nu intrase încă în vigoare. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să se respingă argumentul anumitor reclamanți potrivit căruia aceste observații ar fi întârziate.

Curtea reamintește că nu se poate presupune a priori că lipsa de imparțialitate a magistraților. Instanța judecătorească trebuie să se bazeze pe aprecierea obiectivă a comportamentului judecătorului procedurii și nu pe o prejudecată pură a reclamanților. În ceea ce privește posibilitatea de a se apăra personal și, prin urmare, cheltuielile de procedură, Curtea amintește că decizia de a permite unui reclamant să se apere singur sau de a fi reprezentat de un avocat intră încă în sfera de competență a statelor contractante, care sunt mai bine plasate decât Curtea pentru a alege mijloacele adecvate pentru a permite sistemului lor judiciar să garanteze dreptul la apărare (Decizia din 15 aprilie 2008). noiembrie 2001 - Correia de Matos v. Portugalia, 48188/99, EHR 2001- XII - 15.11.01.

În același context, Curtea constată că un decret-lege din 11 martie 2002 n. 28 a stabilit că procedura în temeiul articolului 3 din Legea Pinto este exceptată de la plata contribuției unificate. Curtea ia notă de faptul că, potrivit Legii nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită lege Pinto) - persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nu patrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil de la art. 6 alin. (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă.

Curtea amintește că a constatat deja în numeroase decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia (dec.), nr. 69789/01, CEDH 2001-IX și Giacometti c. Italia (dec.), 34969/97, CEDO 2001-XII) că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii, indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Curtea consideră că cererile trebuie respinse pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să unească cererile enumerate în anexă Declară cererile inadmisibile.

T.L. Early J.-P. Costa Grefier Adjunct Președinte ANEXĂ LISTA REQUETETELOR 51681/99 Redento SALVI INTR. 13.02.1998 enr. 06.10.1999 Renato VICO și Franco UGGETTI (Bergamo) 54300/00 Maria Teresa BENEDETTI intr. 03.03.1999 enr. 25.01.2000 62144/00 Gennaro RIZZO, Maria Rosaria RIZZO, Angiola DE MARTINO intr. 23.01.1999 enr. 25.10.2000 62478/00 Adalgisa GRECO intrr. 20.04.1999 enr. 02.11.2000 Dl Paolo FRANZI (Roma) 62479/00 Alba BARGUINO PIACESI intr. 28.11.1998 enr. 02.11.2000 [1] A se vedea lista din anexă.

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

51681/99, 5 requêtes contre l’Italie [1] La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 25 juin 2002 en une chambre composée de MM. J.-P. Costa , président , A.B. Baka , Gaukur Jörundsson , L. Loucaides , C. Bîrsan , M me A. Mularoni , juges , M. G. Raimondi, juge ad hoc, et de M T.L. Early , greffier adjoint de section , Vu les requêtes susmentionnées introduites, la première devant la Commission européenne des Droits de l’Homme et les autres devant la Cour européenne des Droits de l’Homme, aux dates figurant en annexe, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants se plaignent de la durée de procédures qui les concernent. EN DROIT Étant donné la similitude que présentent les requêtes citées en annexe, la Cour estime opportun de prononcer leur jonction en application de l’article 43 du Règlement de la Cour.

Les requérants se plaignent de la durée de procédures civiles. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement estime que les requérants n’ont pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi n° 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto ». Certains requérants estiment que la Cour a déclaré recevables leurs recours puisqu’elle avait procédé à un premier examen de leur affaire.

Ils considèrent que les juges de la cour d’appel saisie ne seront pas objectifs en jugeant le comportement de leurs collègues. D’autres remarquent que la loi Pinto contrevient à la Convention puisqu’elle ne prévoit pas la possibilité de se défendre personnellement et que, pour cette raison, le remède national entraîne le paiement de frais de procédure. Certains requérants estiment en outre que les observations du Gouvernement sont arrivées trop tard pour pouvoir être prises en considération. Ils retiennent que la loi Pinto présente un remède national qui ne saurait rendre effectif le principe de la « durée raisonnable ». Ils soutiennent également que cette voie de recours est une faculté offerte et non une obligation - le § 6 de la loi disant « peuvent » et non « doivent » et ils contestent l’application rétroactive de la loi en se basant sur le principe « tempus regit actum » . Ils refusent par conséquent de saisir les cours d’appels.

Avant toute chose, la Cour rappelle que s’il y a bien eu un premier examen des affaires par la Cour il a donné lieu à la communication des requêtes au Gouvernement et non à des décisions sur la recevabilité. En ce qui concerne les observations du Gouvernement, la Cour relève qu’il lui appartient de décider si elles peuvent être considérées comme tardives. En l’espèce, elle note que le Gouvernement a soulevé cette exception le 9 mai 2001, soit dans le mois suivant l’entrée en vigueur de la nouvelle loi. Le Gouvernement ne pouvait soulever cette exception avant, par exemple lors de la présentation des observations sur la recevabilité, dans la mesure où la loi n’était pas encore entrée en vigueur.

Partant, la Cour estime qu’il y a lieu de rejeter l’argument de certains requérants selon lequel ces observations seraient tardives. La Cour rappelle qu’on ne peut présumer a priori du manque d’impartialité des magistrats. Le jugement d’impartialité doit se fonder sur l’appréciation objective du comportement du juge de la procédure et pas sur un pur préjugé des requérants. En ce qui concerne la possibilité de se défendre personnellement, et donc les frais de procédure, la Cour rappelle que la décision de permettre à un requérant de se défendre lui-même ou de se faire représenter par un avocat rentre encore dans la marge d’appréciation des Etats contractants, qui sont mieux placés que la Cour pour choisir les moyens propres à permettre à leur système judiciaire de garantir les droits de la défense (décision du 15 novembre 2001 - Correia de Matos v. Portugal , 48188/99, ECHR 2001- XII - 15.11.01).

Dans le même contexte, la Cour note qu’un décret-loi du 11 mars 2002 n. 28 a établi que la procédure aux termes de l’article 3 de la loi Pinto est exemptée du paiement de la contribution unifiée. La Cour note que selon la loi n° 89 du 24 mars 2001 (dite « loi Pinto ») les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans maintes décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, Brusco c. Italie (déc.), n° 69789/01, CEDH 2001-IX, et Giacometti c. Italie (déc.), n° 34969/97, CEDH 2001-XII) que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ce, quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. Ne décelant aucune circonstance qui amène à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que les requêtes doivent être rejetées pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de joindre les requêtes dont la liste figure en annexe ; Déclare les requêtes irrecevables.

T.L. Early J.-P. Costa Greffier adjoint Président ANNEXE

LISTE DES REQUÊTES

51681/99 Redento SALVI intr. 13.02.1998 enr. 06.10.1999 M es Renato VICO et Franco UGGETTI (Bergamo) 54300/00 Maria Teresa BENEDETTI intr. 03.03.1999 enr. 25.01.2000 62144/00 Gennaro RIZZO, Maria Rosaria RIZZO, Angiola DE MARTINO intr. 23.01.1999 enr. 25.10.2000 62478/00 Adalgisa GRECO intr. 20.04.1999 enr. 02.11.2000 M. Paolo FRANZI’ (Rome) 62479/00 Alba BARGUINO MARCHESI intr. 28.11.1998 enr. 02.11.2000 [1] Voir la liste figurant en annexe.