SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 15391/19 Utku KULLU împotriva Türkiye Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 6 iunie 2023 într-un comitet compus din Egidijus Kūris, președintele Pauliine Koskelo, Frederic Krenc, judecători și Dorothee von Arnim, graffière de secțiune cererea n 15391/19 împotriva Republicii Türkiye și al cărui resortisant al acestui stat, domnul Utku Kullu ( decizia de a aduce la cunoștința guvernului turc ( OBIECTIVUL DE AFACERI LA ÎNCHEIEREA MĂSURĂRILOR DE ÎNTÂLNIRE A COMUNICĂRILOR TELEFONATE ȘI A MĂSURILOR E-mailurilor și a supravegherii tehnice pe care reclamantul le-a efectuat în cadrul unei anchete penale.
Aplicarea măsurilor de comunicare și supraveghere tehnică împotriva reclamantului La momentul faptei, reclamantul a fost membru al Uniunii tineretului din Türkiye/Uniunea tineretului din Türkiye/Uniunea tineretului, care a fost suspectată de către autorități de a fi o organizație non-guvernamentală legată de o organizație numită Ergenekon, care făcea obiectul unei proceduri penale pe suport de hârtie (pentru procesul Ergenekon, a se vedea, printre altele, Özkan c. Turcia (dec.), 15869/09, 13 decembrie 2011). Ca urmare a unui e-mail de denunțare trimis direcției de securitate d'zmir, a fost inițiată o anchetă penală împotriva reclamantului șefului unei organizații ilegale.
La data de 12 decembrie 2012, procurorul districtual al Republicii D a prezentat judecătorului judecător o cerere de aplicare a unei măsuri de punere în aplicare a comunicării telefonice și a poștei electronice a reclamantului timp de trei luni, precum și o cerere de aplicare a unei măsuri secrete de supraveghere a persoanei vizate prin mijloace tehnice și prin înregistrarea audiovizuală în spațiile publice și la locul său de muncă timp de patru săptămâni. La 13 și 14 decembrie 2012, instanța penală a acceptat cererile procurorului general al Republicii în temeiul articolelor 135 și 140 din Codul de procedură penală.
Comisia a considerat că, având în vedere suspiciunile puternice și suficiente față de reclamant în ceea ce privește comisia de către acesta de a-și asuma răspunderea față de o organizație ilegală din cauza legăturilor sale cu UEJT și a faptului că nu există alte mijloace de a obține elemente de probă împotriva persoanei vizate, măsurile propuse erau necesare pentru menținerea ordinii publice. Prin deciziile adoptate între ianuarie 2013 și februarie 2014, măsurile adoptate împotriva reclamantului au fost prelungite de mai multe ori la cererea procurorului Republicii din aceleași motive ca și înainte.
La 6 martie 2014, procurorul districtual al Republicii D a decis să elimine toate măsurile luate până în prezent în ceea ce privește reclamantul, având în vedere natura și clasificarea culpei reprovocate în fața unei organizații ilegale și expirarea perioadei de aplicare a măsurilor în cauză, în conformitate cu modificările legale care au intrat în vigoare în aceeași zi, care prevăd o restricție mai strictă privind durata măsurilor în cauză, prevăzută la articolele 135 și 140 din Codul de procedură penală. La data de 20 februarie 2015, procurorul districtual al Republicii dizmir a emis o hotărâre de nejudiciare în ceea ce privește ancheta penală împotriva reclamantului, considerând că actele reproșate în mod corespunzător se refereau la exercitarea drepturilor la libertatea de gândire, de conștiință și de religie, la libertatea de exprimare, la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere.
Ca urmare a acestei decizii, toate informațiile și documentele obținute în cadrul măsurilor de supraveghere și de informare au fost distruse, iar reclamantul a fost informat la 27 februarie 2015. La 8 aprilie 2015, reclamantul a intentat o acțiune în despăgubire împotriva Trezoreriei Publice, având în vedere măsurile de dezinformare a comunicațiilor telefonice și a poștelor electronice și de supraveghere tehnică aplicate în privința acesteia, susținând că aceste măsuri constituiseră o încălcare a drepturilor sale de personalitate. 11. La 4 iunie 2015, tribunalul din Karșiyaka a respins acțiunea reclamantului.
S-a considerat că deciziile care au adoptat și au prelungit măsurile de punere în aplicare a comunicărilor și a supravegherii tehnice cu privire la reclamant erau conforme cu dispozițiile legale și procedurale în vigoare în momentul adoptării acestora, că nu putea fi reproșat magistraților care adoptau aceste decizii nicio abatere sau responsabilitate în această privință și că limitele proporționalității nu fuseseră depășite. 12. La 5 februarie 2018, Curtea de Casație a respins recursul în Casație formulat de reclamant împotriva acestei decizii, luând în considerare această decizie relevantă.
Acțiunea individuală introdusă de reclamant în fața Curții Constituționale 13. La 7 martie 2018, reclamantul a introdus o acțiune individuală în fața Curții Constituționale pentru a se plânge, printre altele, de încălcarea dreptului său la respectarea vieții private și de familie și a corespondenței pe baza măsurilor de comunicare și de supraveghere tehnică aplicate în ceea ce privește aceasta 14. La 20 februarie 2019, Curtea Constituțională a declarat acțiunea individuală a reclamantului inadmisibilă pentru absența vădită a temeiului. În acest caz, Curtea Constituțională a considerat că nu a avut o interferență în drepturile și libertățile protejate prin Constituție și că, în orice caz, această interferență nu constituia o încălcare.
Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de aplicarea măsurilor de comunicare și de supraveghere tehnică în ceea ce o privește. 16. Guvernul ridică o excepție de la aceasta. Acesta susține că reclamantul și-a putut prezenta obiecțiunile și argumentele în fața autorităților naționale care le-au examinat în mod corespunzător înainte de a concluziona că aceste măsuri erau conforme cu procedura și cu legea. Reclamantul contestă excepția guvernului.
18. În ceea ce privește principiile generale în materie de comunicare, în special garanțiile pe care legea trebuie să le conțină pentru a îndeplini criteriul de previzibilitate, precum și garanțiile adecvate și eficiente împotriva abuzurilor care sunt necesare pentru ca o ingere să fie necesară într-o societate democratică La realizarea unui obiectiv legitim, Curtea face trimitere la hotărârile sale Roman Zakharov c. Rusia ([GC], nr. 47143/06, § 227-234, CEDH 2015) și Karabeyouilu c. Turcia 30083/10, §§ 65-73, 7 iunie 2016 19. Curtea consideră că, în ceea ce privește comunicările reclamantului, precum și supravegherea sa prin mijloace tehnice, constituie într-adevăr o interferență în exercitarea dreptului său la respectarea vieții sale private și a corespondenței sale (a se vedea, de asemenea, Karabeyouilu, citată anterior, punctul 76). 20. Această măsură a fost pusă în aplicare în cadrul unei anchete penale desfășurate împotriva persoanei suspectate de către autorități, la momentul faptei, de a face parte dintr-o organizație ilegală (punctul 5 de mai sus), în conformitate cu articolele 135 și 140 din Codul de procedură penală (a se vedea, pentru dispozițiile relevante, Karabeyolu, citată anterior, punctul 39). Curtea ia notă de faptul că intervenția în litigiu era prevăzută de aceste din urmă dispoziții.
Aceasta reamintește că, în special, art. 135 din Codul de procedură penală, cu condiții stricte atât aplicarea măsurilor de supraveghere, cât și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților, precum și prelucrarea datelor colectate prin intermediul acestora și satisfacea criteriul de previzibilitate al legii (a se vedea Karabeyouilu, menționat anterior, §§ 82-96). Ingerința a urmărit obiective legitime prevăzute la art. 2, și anume protecția securității naționale, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor. 21. În ceea ce privește necesitatea unei ingerințe, Curtea observă că, în speță, reclamantul a fost pus sub supraveghere a comunicărilor și sub supraveghere tehnică în temeiul unei decizii adoptate de o instanță competentă în scopul protejării securității naționale, al apărării ordinii și al prevenirii infracțiunilor, în cadrul unei anchete penale (punctul 5 de mai sus).
Nu există nicio dovadă că dosarul penal în dreptul intern nu conținea suficiente informații pentru a convinge un observator obiectiv că reclamantul ar fi putut să fi comis infracțiunea pentru care a fost pus sub supraveghere. Informațiile obținute în cadrul acestei măsuri nu au fost utilizate împotriva reclamantului în cadrul unei alte anchete disciplinare sau penale (a se vedea, a contraro Karabeyouilu, menționat anterior, §§ 112-121).
Aceste date au fost apoi distruse imediat ce o hotărâre de nejudiciare a fost pronunțată la sfârșitul anchetei penale și persoana a fost informată (punctul 9 de mai sus 22. Reclamantul nu poate demonstra că interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale invocate de autoritățile interne pentru aplicarea acestei măsuri au fost arbitrare sau vădit neraționale, astfel încât măsura în cauză să aibă un caracter ilegal și, prin urmare, disproporționat (comparați, de asemenea, Güzel c. Turcia, 35285/08, § 87, 7 februarie 2017). 23. În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că, în circumstanțele din speță, ingerința în dreptul reclamantului consacrat prin art. 8 alin. (1) din Convenție era necesară, într-o societate democratică, protecția securității naționale, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, astfel cum se prevede la art. 8 alin. (2) din Convenție (a se vedea, de asemenea, Aalmoes și alții c. Țările de Jos (dec), nr. 16269/02, 25 noiembrie 2004 și Karabeyo Prin urmare, aceasta acceptă excepția guvernului și declară cererea inadmisibilă ca fiind în mod vădit greșit întemeiată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 29 iunie 2023. Dorothee von Arnim Egidijus Kūris Adjunct Președinte
DÉCISION Requête n o 15391/19 Utku KULLU contre la Türkiye La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 6 juin 2023 en un comité composé de : Egidijus Kūris , président , Pauliine Koskelo, Frédéric Krenc , juges , et de Dorothee von Arnim, greffière adjointe de section , Vu : la requête n o 15391/19 contre la République de Türkiye et dont un ressortissant de cet État, M. Utku Kullu (« le requérant »), né en 1984 et résidant à İzmir, représenté par M e D. Yiğitceoğlu, avocate à İzmir, a saisi la Cour le 5 mars 2019 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »), la décision de porter à la connaissance du gouvernement turc (« le Gouvernement »), représenté par son agent, M. Hacı Ali Açıkgül, chef du service des droits de l’homme au ministère de la Justice de Türkiye, le grief tiré de l’article 8 de la Convention et de déclarer irrecevable la requête pour le surplus, les observations des parties, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : OBJET DE l’AFFAIRE
1.L’affaire concerne les mesures d’interception des communications téléphoniques et des courriers électroniques et de surveillance technique dont le requérant a fait l’objet dans le cadre d’une enquête pénale. L’application des mesures d’interception des communications et de surveillance technique contre le requérant 2. À l’époque des faits, le requérant était membre de l’Union de jeunesse de Türkiye/Union de toute jeunesse (« UJT ») qui était soupçonnée par les autorités d’être une organisation non-gouvernementale liée à une organisation appelée « Ergenekon » qui faisait l’objet d’une procédure pénale médiatique (pour le procès Ergenekon, voir, parmi plusieurs autres, Özkan c. Turquie (déc.), n o 15869/09, 13 décembre 2011). 3. À la suite d’un courriel de dénonciation envoyé à la direction de sûreté d’İzmir, une enquête pénale fut initiée contre le requérant du chef d’appartenance à une organisation illégale.
4.Le 12 décembre 2012, le procureur de la République d’İzmir présenta au juge d’instance pénal d’İzmir une demande visant à l’application d’une mesure d’interception des communications téléphoniques et des courriers électroniques du requérant pendant trois mois ainsi qu’une demande visant à l’application d’une mesure de surveillance secrète de l’intéressé par des moyens techniques et l’enregistrement audiovisuel dans les espaces publics et son lieu de travail pendant quatre semaines. 5 . Les 13 et 14 décembre 2012, le juge d’instance pénal accepta les demandes du procureur de la République en application des articles 135 et 140 du code de procédure pénale. Elle considéra que compte tenu des soupçons forts et suffisants à l’encontre du requérant quant à la commission par lui de l’infraction d’appartenance à une organisation illégale en raison de ses liens avec l’UJT et du fait qu’il n’y avait aucun autre moyen d’obtenir des éléments de preuve contre l’intéressé, les mesures proposées étaient nécessaires pour le maintien de l’ordre public.
6.Par des décisions adoptées entre janvier 2013 et février 2014, les mesures d’interception et de surveillance adoptées contre le requérant furent prolongées à plusieurs reprises à la demande du procureur de la République pour les mêmes motifs que précédemment.
7.Le 6 mars 2014, le procureur de la République d’İzmir décida de lever toutes les mesures d’interception et de surveillance jusqu’alors appliquées concernant le requérant, compte tenu de la nature et de la classification de l’infraction reprochée à l’intéressée – appartenance à une organisation illégale – et de l’expiration de la période d’application des mesures en question conformément aux modifications légales entrées en vigueur le même jour, prévoyant une restriction plus rigoureuse de durée concernant les mesures en question, apportées aux articles 135 et 140 du code de procédure pénale.
8.Le 20 février 2015, le procureur de la République d’İzmir rendit une décision de non-lieu concernant l’enquête pénale menée contre le requérant, en considérant que les actes reprochés à l’intéressé relevaient de l’exercice des droits à la liberté de pensée, de conscience et de religion, à la liberté d’expression, à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d’association. 9 . À la suite de cette décision, toutes les informations et tous les documents obtenus dans le cadre des mesures d’interception et de surveillance furent détruits, ce dont le requérant fut informé le 27 février 2015. L’action en dommages et intérêts intentée par le requérant
10.Le 8 avril 2015, le requérant intenta une action en dommages et intérêts contre le trésor public à raison des mesures d’interception des communications téléphoniques et des courriers électroniques et de surveillance technique appliquée à son égard, en alléguant que ces mesures avaient constitué une atteinte à ses droits de personnalité.
11.Le 4 juin 2015, la cour d’assises de Karșıyaka rejeta l’action du requérant. Il estima que les décisions adoptant et prolongeant les mesures d’interception et d’écoutes des communications et de surveillance technique concernant le requérant étaient conformes aux dispositions légales et procédurales en vigueur au moment où elles avaient été prises, qu’il ne pouvait pas être reproché aux magistrats adoptant ces décisions une quelconque faute ou responsabilité à cet égard et que les limites de proportionnalité n’avaient pas été dépassées.
12.Le 5 février 2018, la Cour de cassation rejeta le pourvoi en cassation formé par le requérant contre cette décision, en considérant cette décision pertinente. Le recours individuel introduit par le requérant devant la Cour constitutionnelle
13.Le 7 mars 2018, le requérant introduisit un recours individuel devant la Cour constitutionnelle pour se plaindre, entre autres, d’une atteinte à son droit au respect de la vie privée et familiale et de la correspondance à raison des mesures d’interception des communications et de surveillance technique appliquées à son égard.
14.Le 20 février 2019, la Cour constitutionnelle déclara le recours individuel du requérant irrecevable pour défaut manifeste de fondement. Elle considéra qu’il n’y avait pas eu en l’espèce une ingérence dans les droits et libertés protégés par la Constitution et qu’en tout état de cause, cette ingérence ne constituait pas une violation.
15. Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de l’application des mesures d’interception des communications et de surveillance technique à son égard.
16.Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité. Il soutient que le requérant a pu présenter ses griefs et ses arguments devant les autorités nationales qui les ont dûment examinés avant de conclure que ces mesures étaient conformes à la procédure et à la loi. Considérant qu’il n’y a aucune raison d’arriver à une conclusion différente en l’espèce, il invite la Cour à déclarer cette requête irrecevable pour défaut manifeste de fondement.
17.Le requérant conteste l’exception du Gouvernement.
18.S’agissant des principes généraux en matière d’interception des communications, et notamment des garanties que la loi doit renfermer pour satisfaire au critère de « prévisibilité », ainsi que des garanties adéquates et effectives contre les abus qui sont requises pour qu’une ingérence soit « nécessaire dans une société démocratique » à la réalisation d’un but légitime, la Cour renvoie à ses arrêts Roman Zakharov c. Russie ([GC], n o 47143/06, §§ 227-234, CEDH 2015) et Karabeyoğlu c. Turquie (n o 30083/10, §§ 65-73, 7 juin 2016).
19.La Cour considère que l’interception des communications du requérant ainsi que sa surveillance par des moyens techniques constitue bien une ingérence dans l’exercice par l’intéressé de son droit au respect de sa vie privée et de sa correspondance (voir également Karabeyoğlu , précité, § 76).
20.Cette mesure a été appliquée dans le cadre d’une enquête pénale menée contre l’intéressé, soupçonné par les autorités, à l’époque des faits, d’appartenir à une organisation illégale (paragraphe 5 ci-dessus), en application des articles 135 et 140 du code de procédure pénale (voir, pour les dispositions pertinentes, Karabeyoğlu , précité, § 39). La Cour note que l’ingérence litigieuse était prévue par ces dernières dispositions. Elle rappelle son constat que notamment l’article 135 du code de procédure pénale assortissait de conditions strictes tant l’application des mesures de surveillance et les modalités d’exercice du pouvoir d’appréciation des autorités que le traitement des données recueillies par le biais de celles-ci et satisfaisait au critère de « prévisibilité » de la loi (voir Karabeyoğlu , précité, §§ 82-96). L’ingérence poursuivait des buts légitimes prévus par l’article 8 § 2, à savoir la protection de la sécurité nationale, la défense de l’ordre et la prévention des infractions pénales.
21.Quant à la nécessité de l’ingérence, la Cour note qu’en l’espèce, le requérant a été mis sous surveillance des communications et sous surveillance technique en vertu d’une décision adoptée par un tribunal habilité dans le but de préserver la sécurité nationale, de défendre l’ordre et de prévenir les crimes, dans le cadre d’une enquête pénale (paragraphe 5 ci-dessus). Rien ne permet de dire que le dossier pénal en droit interne ne contenait pas suffisamment de renseignements propres à convaincre un observateur objectif que le requérant pouvait avoir commis l’infraction pour laquelle il a été mis sous surveillance. Les informations obtenues à l’occasion de cette mesure n’ont pas été utilisées contre le requérant dans le cadre d’une autre enquête disciplinaire ou pénale (voir, a contrario , Karabeyoğlu , précité, §§ 112-121). Ces données ont ensuite été détruites dès qu’une décision de non-lieu a été rendue à l’issue de l’enquête pénale et l’intéressé en a été informé (paragraphe 9 ci-dessus).
22.Le requérant n’apporte aucun élément à même de démontrer que l’interprétation et l’application des dispositions légales invoquées par les autorités internes pour appliquer cette mesure aient été arbitraires ou manifestement déraisonnables au point de conférer à la mesure litigieuse un caractère irrégulier et donc disproportionné (comparer également İrfan Güzel c. Turquie , n o 35285/08, § 87, 7 février 2017). 23. À la lumière de ce qui précède, la Cour conclut que dans les circonstances de l’espèce, l’ingérence dans le droit du requérant consacré par l’article 8 § 1 de la Convention était nécessaire, dans une société démocratique, à la protection de la sécurité nationale, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, telles que prévues par l’article 8 § 2 de la Convention (voir également Aalmoes et autres c. Pays-Bas (déc), n o 16269/02, 25 novembre 2004, et Karabeyoğlu , précité, § 110).
24.Partant, elle accueille l’exception du Gouvernement et déclare la requête irrecevable comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 29 juin 2023. Dorothee von Arnim Egidijus Kūris Greffière adjointe Président