De Biagi împotriva statului San Marino

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 36451/97 prezentate de Silvano DE BIAGI împotriva San Marino Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 28 mai 2002 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych mei Thomassen Mularoni judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 29 mai 1997, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul, Silvano de Biagi, este un resortisant al Republicii San Marino, născut în 1955 și rezident în Borgo Maggiore, San Marino.

Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul A. Selva, avocat în Borgo Maggiore, San Marino. În decembrie 1988, ca urmare a descoperirii de către serviciile fiscale în materie de comercializare și transport de ulei de măsline de către o întreprindere al cărei reclamant era unul dintre asociați, poliția a percheziționat birourile întreprinderii și a interogat reclamantul și câțiva dintre angajați. La 5 decembrie 1988, reclamantul a recunoscut că a emis facturi false și a obținut un câștig de un miliard de lire.

Comisarul pentru Lege (Commissario della Legge) E., care, conform normelor procedurii ordinare, fusese însărcinat cu ancheta, a depus cheltuielile finale la 22 iulie 1991 și, în final, la 7 iunie 1993. Dosarul cauzei a fost prezentat dlui G., judecător de primă instanță (Gudice Penale di Primo Grado), care, printr-o hotărâre din 1 februarie 1996, pronunțat fără a ține cuvânt public și fără a-l vedea pe pârât, l-a condamnat pe acesta la patru ani și șase luni de închisoare, însoțite de pedepse auxiliare, de comandanți de înșelătorie și de asociere de răufăcători. La data de 20 martie, reclamantul a făcut apel la 29 februarie 1996 și-a pus la dispoziție mijloacele.

Lacul în apel a fost desfășurat de către Comisarul della Legge printr-o hotărâre definitivă din 14 ianuarie 1997, pronunțată fără a ține de cuvânt public sau a vedea la mai, Giudice delle Appelleazioni penali În conformitate cu art. 2 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2000 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date (JO L 8, 15.6.2011, p. 1). Acuzațiile penale din San Marino au avut loc sub o procedură prescurtată sau printr-o procedură obișnuită. Prima a fost aplicabilă infracțiunilor pedepsite cu închisoare până la trei ani sau cu amendă.

Hotărârea a fost precedată de o audiere publică. Hotărârile sale puteau face obiectul unui apel la Giudice Penale di Primo Grado În procedura ordinară, investigațiile preliminare au fost efectuate de Commissario della Legge , în timp ce judecata a fost pronunțată de Giudice Penale di Primo Grado fără audiere publică.

Hotărârea pronunțată de acesta putea face obiectul unui apel la Giudice delle Appellazioni Penali L … 83/1992 prevede că, până la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, pentru orice încălcare a dreptului comunitar comisă începând cu ziua următoare publicării acestei legi în Buletinul Oficial (19 noiembrie 1992) se vor respecta numai dispozițiile privind procedurile prescurtate; cu toate acestea, funcțiile de investigare și funcțiile de judecată vor fi exercitate de două Commissari della Legge va avea loc în fața Giudice delle Appellazioni Penali . Pentru infracțiunile comise înainte de 19 noiembrie 1992, dispozițiile vechi ale Codului de procedură penală vor rămâne aplicabile: funcțiile lui Giudice Penale di Primo Grado și ale lui Giudice delle Appellazioni Penali Legea nr. 20 din 24 februarie 2000 a prevăzut în mod expres în instanța de judecată a instanței de apel, precum și citirea dispozitivului la sfârșitul instanței.

În cazul în care judecătorul își rezervă decizia, aceaceasta este publicată în termen de trei luni de către Comisarul della Legge Grief Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de absența unor dezbateri publice în cursul procesului. În opinia reclamantului, absența unei audieri publice în cursul procesului ar constitui o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) în mod public (...) de către o instanță (...), care va decide, (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. Guvernul excită neobosirea căilor de atac interne pe motivul că reclamantul ar fi omis să se prevaleze de articolele 201 și 202 din Codul de procedură penală și art. 3 alineatul (6), art. 6 din Legea nr. 13/1923 și art. 4 din Legea nr. 20/2000, potrivit căreia este posibil să se solicite revizuirea unei hotărâri penale.

Potrivit guvernului, procedura de revizuire ar fi un remediu extraordinar, dar Pentru a se ajunge la repararea unei condamnări nedrepte prin intermediul unui nou proces bazat pe elemente noi, neglijate în timpul procesului, sau esențiale pentru o posibilă achitare. Curtea se referă la jurisprudența sa potrivit căreia recursul în revizie în general și recursul menționat de guvern în speță în special nu constituie, în conformitate cu principiile de drept internațional general recunoscute, o acțiune eficientă pe care recurentul trebuia să o utilizeze pentru a satisface cerințele de epuizare a căilor de atac interne prevăzute la art. 35 alineatul (1) din Convenție (a se vedea cererile Tierce c. San Marino, 24954/94, dec. 18.10.96 și Stefanelli c. San Marino, 35396/97, c. 1.6.1999).

În plus, recursul în revizuire prezentat de domnul Tierce a fost respins de Giudice delle apellazioni penali la 19 iunie 2001 pentru motivul că revizuirea unui proces ca urmare a unei condamnări pronunțate de Curte nu este prevăzută de art. 200 din Codul de procedură penală. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția impusă de guvern. Guvernul reamintește apoi că, în acest caz, au avut loc în primă instanță audieri privind audierea martorilor în octombrie 1991 și iulie 1993. În ceea ce privește procesul de recurs, guvernul este convins de necesitatea de a respecta garanțiile prevăzute în art. 6, de asemenea, în apel, dar el observă că respectarea principiilor procesului echitabil este esențială ... mai ales în primă instanță, în special atunci când, ca în cazul de față, nu se face apel la o examinare a faptelor noi.

Cu privire la acest subiect, … Pe de altă parte, reclamantul în prezenta cauză nu și-a utilizat dreptul de replică în recurs recunoscut de dreptul intern. Curtea a examinat argumentele părților și consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 36451/97 présentée par Silvano DE BIAGI contre Saint-Marin La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 28 mai 2002 en une chambre composée de MM. J.-P. Costa , président , L. Loucaides , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M mes W. Thomassen , A. Mularoni , juges , et de M me S. Dollé , greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 29 mai 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Silvano de Biagi, est un ressortissant saint-marinais, né en 1955 et résidant à Borgo Maggiore, Saint-Marin.

Il est représenté devant la Cour par M e A. Selva, avocat à Borgo Maggiore, Saint-Marin. A. Les circonstances de l’espèce En décembre 1988, à la suite de la découverte par les services fiscaux d’irrégularités dans la commercialisation et le transport d’huile d’olive par une entreprise dont le requérant était l’un des associés, la police procéda à la perquisition des bureaux de l’entreprise et interrogea le requérant et certains des employés. Le 5 décembre 1988, le requérant avoua avoir émis des fausses factures et obtenu ainsi un gain d’un milliard de lires.

Le Commissaire pour la loi ( Commissario della Legge ) E., qui, selon les règles de la procédure ordinaire, avait été chargé de l’enquête, déposa les charges finales le 22 juillet 1991, et, à l’issue d’un supplément d’instruction, le 7 juin 1993. Le dossier de l’affaire fut remis à M. G., juge de première instance ( Giudice Penale di primo Grado ), lequel, par un jugement du 1 er février 1996, rendu sans tenir d’audience publique ni voir le prévenu, condamna celui-ci à quatre ans et six mois de prison, assortis de peines accessoires, des chefs d’escroquerie et d’association de malfaiteurs. Le requérant interjeta appel le 29 février 1996 et déposa ses moyens le 20 mars suivant.

L’instruction en appel fut menée par le Commissario della Legge . Par un arrêt définitif du 14 janvier 1997, rendu sans tenir d’audience publique ni voir l’intéressé, le Giudice delle Appellazioni penali acquitta le requérant du chef d’association de malfaiteurs, confirma la condamnation pour escroquerie en ramenant la peine principale à trois ans et dix mois de prison. B. Le droit interne pertinent Avant l’entrée en vigueur de la loi n° 83 du 28 octobre 1992 sur l’organisation judiciaire (« la loi n° 83/1992 »), le procès pénal saint-marinais se déroulait selon une procédure abrégée ou une procédure ordinaire. La première était applicable aux infractions punies d’un emprisonnement jusqu’à trois ans ou d’une amende.

Elle se déroulait devant le Commissario della Legge , qui exerçait les fonctions d’enquête et de jugement. Le jugement était précédé par une audience publique. Ses jugements pouvaient faire l’objet d’un appel devant le Giudice Penale di primo Grado . Dans la procédure ordinaire, les enquêtes préliminaires étaient menées par le Commissario della Legge , tandis que le jugement était rendu par le Giudice Penale di primo Grado sans audience publique.

Le jugement rendu par celui-ci pouvait faire l’objet d’un appel devant le Giudice delle Appellazioni Penali . L’article 24 de la loi n° 83/1992 prévoit que, jusqu’à l’entrée en vigueur du nouveau code de procédure pénale, pour toute infraction commise à partir du lendemain de la publication de cette loi dans le Bulletin Officiel (le 19 novembre 1992) on suivra uniquement les dispositions concernant les procédures abrégées ; toutefois, les fonctions d’enquête et les fonctions de jugement seront exercées par deux Commissari della Legge différents. La phase d’appel se déroulera devant le Giudice delle Appellazioni Penali . Pour les infractions commises avant le 19 novembre 1992, les anciennes dispositions du code de procédure pénale resteront applicables : les fonctions de Giudice penale di primo Grado et de Giudice delle Appellazioni Penali seront exercées par les magistrats en charge des affaires jusqu’à leur conclusion.

La loi n° 20 du 24 février 2000 a, elle, prévu expressément l’audience publique devant la juridiction d’appel ainsi que lecture du dispositif à la fin de l’audience. Pour le cas ou le juge réserve sa décision, celle-ci est publiée dans les trois mois par le Commissario della legge . GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence de débats publics au cours du procès. EN DROIT Selon le requérant, l’absence d’audience publique au cours du procès constituerait une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) publiquement (...), par un tribunal (...), qui décidera, (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

» Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes au motif que le requérant aurait omis de se prévaloir des articles 201 et 202 du code de procédure pénale et des articles 3, alinéa 6, 6 de la loi n 13/1923 et 4 de la loi n° 20/2000, selon lesquels il est possible de demander la révision d’une décision pénale. Selon le Gouvernement, la procédure de révision serait un remède extraordinaire certes, mais « ouvert » permettant de parvenir à la réparation d’une condamnation injuste par le biais d’un nouveau procès basé sur des éléments nouveaux, négligés au cours du procès, ou essentiels pour un éventuel acquittement.

La Cour se réfère à sa jurisprudence selon laquelle le pourvoi en révision en général et celui évoqué en l’espèce par le Gouvernement en particulier, ne constitue pas, selon les principes de droit international généralement reconnus, un recours efficace que le requérant devait utiliser pour satisfaire aux exigences de l’épuisement des voies de recours internes prévu par l’article 35 § 1 de la Convention (voir les requêtes Tierce c. Saint-Marin, n 24954/94, déc. 18.10.96, et Stefanelli c. Saint-Marin, n° 35396/97, déc. 1.6.1999). De surcroît, le recours en révision présenté par M. Tierce a été rejeté par le Giudice delle appellazioni penali le 19 juin 2001 au motif que la révision d’un procès à la suite d’une condamnation infligée à l’Etat par la Cour n’est pas prévue par l’article 200 du code de procédure pénale.

Il y a partant lieu de rejeter l’exception soulevée par le gouvernement. Le Gouvernement rappelle ensuite qu’en l’espèce, il y a eu, en première instance, des audiences consacrées à l’audition des témoins en octobre 1991 et juillet 1993. Quant au procès d’appel, le Gouvernement est convaincu de la nécessité de respecter les garanties de l’article 6 en appel également, mais il note que le respect des principes du procès équitable est « primordial ... surtout en première instance », en particulier lorsque, comme en l’espèce, l’on ne procède pas en appel à un examen de faits nouveaux. A ce sujet, le Gouvernement s’appuie sur les arrêts Jan-Åke Andersson et Feijde c. Suède (du 29 octobre 1991, série A nos 212-B et 212-C) dans lesquels la Cour a conclu à la non-violation de l’article 6 de la Convention, même en l’absence d’audience dans la procédure nationale, parce que les faits nouveaux présentés par les requérants étaient insignifiants.

D’autre part, le requérant dans la présente affaire n’a pas utilisé son droit de réplique en appel reconnu par le droit interne. La Cour a examiné les arguments des parties et estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président