SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 10526/02 prezentate de Carlo FILIPINI împotriva San Marino Curtea Europeană a Drepturilor LUI Õ (secțiunea a doua), care are loc la 26 august 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Gaukur Jörundsson Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus, formulată la 13 februarie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, Carlo Filippini, este un resortisant italian născut în 1963 și rezident în Cailungo (Sfântul Marin). El este reprezentat în fața Curții de către domnul R. Bonelli, avocat în San Marino. A. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 7 aprilie 1998, societatea M. sesizează instanța de primă instanță cu privire la o plângere de calomnie împotriva reclamantului. Într-un articol publicat la 2 martie 1998 în , jurnalul condus de solicitant, s-a raportat faptul că o anchetă efectuată de acesta din urmă și un alt jurnalist a scos în evidență o fraudă în detrimentul utilizatorilor unei stații din San Marino: cantitatea de combustibil distribuită a fost cu 3% mai mică decât cea afișată la pompă. Doi martori au fost audiați la 25 mai 1998 cu privire la controalele efectuate la 3 martie 1998 cu privire la pompele stației de benzină în cauză; au declarat că nu s-a găsit nimic neobișnuit; reclamantul a fost interogat la 16 iunie 1998; la 23 iunie 1998, a fost ordonată o expertiză. ; a fost necesar să se verifice dacă controalele au fost efectuate corect, dacă distribuitorii au putut fi modificați înainte de 22 ianuarie 1998 și dacă reclamantul a putut obține rezultate incorecte, datorită modalităților alese pentru măsurarea cantităților de carburant achiziționat. Prin hotărârea din 30 noiembrie 1999, depusă la grefa din 5 iunie 2000, Commissario della Legge L.E., acționând în calitate de judecător penal de primă instanță (Gudice Penale di Primo Grado), l-a condamnat pe solicitant, printre altele, la o amendă de 3 000 000 de lire. Decizia sa se baza pe concluziile expertului din oficiu, care fuseseră confirmate de către expertul numit de reclamant și din care reiese că controalele din ianuarie și martie 1998 au fost efectuate în mod corect, că distribuitorii nu au suferit nicio modificare și că modul în care reclamantul a efectuat transportul combustibilului, temperatura acestuia și evaporarea sa rapidă ar putea, printre alți factori, să explice diferența de cantitate (3 Prin hotărârea din 3 august 2001, pronunțată public la 11 septembrie, judecătorul judecător (Guidice delle Appellazioni Penali) M.N. a confirmat hotărârea de primă instanță. B. Dreptul intern relevant Legea nr. 83 din 28 octombrie 1992 privind organizarea judiciară prevede că judecătorii sunt numiți de Parlament. Dispozițiile relevante în vigoare la data faptelor au fost astfel formulate. art. 1 Republica, prin intermediul Parlamentului, încredințează exercitarea funcțiilor judiciare magistraților; ea garantează independența și libertatea lor de judecată (...). Judiciarii sunt numiți de Parlament (...). Judiciarii sunt supuși numai legii și sunt ținuți în afara legii și aplică dreptul în vigoare; ei sunt numiți și rămân în funcție de competența lor profesională, obiectivitatea și independența lor. (...) art. 6 Judecătorii de apel, comisarii legii, procurorul fiscului, pro-fiscalii, judecătorii conciliatori, precum și Judecătorul Administrativ de Primă Instanță și Judecătorii Administrativi de Primă Instanță sunt numiți de Parlament, la propunerea Comisiei pentru Afaceri Justițiare (...) Parlamentul numește judecătorii cu o majoritate de cel puțin două treimi din membrii săi în primele trei votări, cu majoritate absolută începând cu cea de-a patra votare. Votările trebuie să aibă loc în cadrul unor ședințe separate și succesive; magistrații sunt aleși pe baza profesionalismului, obiectivității și imparțialității lor. În îndeplinirea îndatoririlor lor, ei trebuie să dea întotdeauna dovadă de o doctrină sigură și atentă și să păstreze în permanență o conduită civilă și morală ireproșabilă. Înainte de a intra în funcție, ei jură credință Republicii. art. 7 Judecătorii de apel, comisarii legii, procurorul fiscului, pro-fiscalii, judecătorii conciliatori desemnați printre auditorii comisarului, precum și Judecătorul administrativ de apel și judecătorii administrativi de primă instanță sunt numiți pentru o perioadă inițială de patru ani, apoi confirmați în funcțiile lor pentru o perioadă nedeterminată, cu excepția dispozițiilor prevăzute la art. 14 (...) art. 8 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 29/1994) Judecătorii civili și administrativi sunt numiți, de preferință, dintre magistrați, dintre persoanele care au dobândit titlul de profesor universitar titular în domeniul juridic sau dintre avocații în vârstă de cel puțin 45 de ani care au exercitat efectiv profesia timp de cel puțin 15 ani. De asemenea, pot fi numiți Judecători de apel comisari ai legii cu un minim de zece ani de serviciu, și Judecător administrativ dalped judecători administrativi de primă instanță având un minim de zece ani de serviciu. Comisarii legii și judecătorii administrativi de primă instanță sunt de preferință numiți dintre magistrați, dintre persoanele care au dobândit titlul de profesor universitar titular în domeniul juridic, dintre auditorii comisarului cu un minim de opt ani de serviciu sau dintre avocații în vârstă de cel puțin 30 de ani care au cel puțin șase ani de experiență. (...) Funcția de magistrat este incompatibilă cu sarcinile de natură politică. În plus, funcțiile de comisar al legii, de procuror al fiscului, de Pro-fiscal, de auditor al comisarului, de judecător administrativ al apelului și de judecător administrativ de primă instanță sunt incompatibile cu exercitarea unei profesii liberale și trebuie îndeplinite în conformitate cu cerințele sarcinii. (...) La art. 14, care se referă la responsabilitatea magistraților, prevede cazurile în care judecătorii pot fi revocați sau exonerați de sarcinile lor de către Parlament ( Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul declară că, având în vedere desemnarea judecătorilor de către Parlament, cauza sa nu a fost ascultată de o instanță independentă și imparțială. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către un tribunal independent și imparțial, instituit prin lege, care va decide (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. Reclamantul declară că a fost victima unei decizii pe nedrept să fi fost judecat de un tribunal a cărui componență nu îndeplinește cerințele de imparțialitate și de independență ale art. 6 din Convenție. Caracterul politic al Parlamentului, învestit cu competența de desemnare a magistraților, ar permite încheierea încălcării acestei dispoziții pentru nerespectarea dreptului la un proces echitabil. Curtea amintește în primul rând că, pentru a stabili dacă o instanță poate să fie considerată ca fiind o instanță independentă, trebuie să se țină seama, în special, de modul de desemnare și de durata mandatului membrilor săi, de existența unei protecții împotriva presiunilor externe și de punctul de a ști dacă există sau nu un aspect de independență. În această privință, singura lor alegere de către Parlament nu poate afecta independența judecătorilor silențioși reiese în mod clar din statutul lor că, odată desemnați, aceștia nu primesc nici presiuni, nici instrucțiuni din partea Parlamentului și își exercită funcțiile în deplină independență (a se vedea, mutatis mutandis, Crociani și alții c. Italia, Decizia Comisiei din 15 decembrie 1980, cereri n 8603/79, 8722/79, 8723/79 și 8729/79, D.R. 22, p. 147 În ceea ce privește condiția de imparțialitate, aceasta are două aspecte: în primul rând, instanța trebuie să nu manifeste în mod subiectiv nici un fel de partid luat sau prejudecat personal. În al doilea rând, instanța trebuie să fie imparțială din punct de vedere obiectiv, adică să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice îndoială legitimă (hotărârea Findlay c. Regatul Unit din 25 februarie 1997, Rec. În plus, Curtea reamintește că art. 6 alineatul (1) din Convenție prevede ca instanțele să fie independente nu numai de la lit. (I) și de la părți, ci și de la legiuitor. Cu toate acestea, singura desemnare a judecătorilor de către Parlament nu poate fi interpretată ca aruncând îndoieli asupra independenței sau imparțialității lor. Aceasta nu permite să se ajungă la concluzia că Parlamentul adresează instrucțiuni magistraților în domeniul atribuțiilor lor judiciare (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Campbell și Fell c. Regatul Unit din 28 iunie 1984, seria A, 80, § 79). În speță, niciun motiv obiectiv nu permite să se suspecteze judecătorii însărcinați cu cauza reclamantului de faptul că nu au acordat prioritate jurământului acordat de aceștia la intrarea în funcție (a se vedea, mutatis mutandis, M.D.U. c. Italia, nr. 58540/00 din 28 ianuarie 2003 și Salaman c. Regatul Unit, nr. 43505/95 din 15 iunie 2000).De altfel, recurentul nu a susținut că judecătorii în cauză au acționat la instrucțiunile sau au demonstrat părtinire. Deși simpatiile politice pot juca un rol în procesul de numire a magistraților din San Marino, Curtea consideră că acest singur element nu poate genera îndoieli legitime cu privire la independența și imparțialitatea acestora (a se vedea, mutatis mutandis Ninn-Hansen c. Danemarca (dec.), nr 28972/95, CEDH 1999-V. Prin urmare, Curtea nu face referire în speță la nicio aparență de încălcare a obligației de independență și de imparțialitate impuse de art. 6 din convenție. Prin urmare, rezultă că cererea este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4). Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
de la requête n
o
10526/02
présentée par Carlo FILIPPINI
contre Saint-Marin
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 26 août 2003 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
Gaukur
Jörundsson
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée, introduite le 13 février 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Carlo Filippini, est un ressortissant italien né en 1963 et résidant à Cailungo (Saint-Marin). Il est représenté devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 7 avril 1998, la société M. saisit le tribunal de première instance d’une plainte en diffamation dirigée contre le requérant. Dans un article publié le 2
mars 1998 dans «
San Marino Oggi
»
, journal dirigé par le requérant, on faisait état de ce qu’une enquête menée par ce dernier et un autre journaliste avait mis en évidence une escroquerie au détriment des usagers d’une station d’essence saint-marinaise
: la quantité de carburant distribuée était inférieure de 3% à celle affichée à la pompe.
Deux témoins furent entendus le 25 mai 1998 au sujet des contrôles effectués le 3 mars 1998 sur les pompes de la station-service en question
; ils déclarèrent que rien d’anormal n’avait été décelé. Le requérant fut interrogé le 16 juin 1998. Le 23 juin 1998, une expertise fut ordonnée
; il s’agissait de vérifier si les contrôles avaient été réalisés correctement, si les distributeurs avaient pu être altérés avant le 22 janvier 1998, et si le requérant avait pu, du fait des modalités choisies pour mesurer les quantités de carburant achetées, obtenir des résultats erronés. L’expertise fut déposée en septembre 1998.
Par un jugement du 30 novembre 1999, déposé au greffe le 5 juin 2000, le
Commissario della Legge
L.E., agissant en tant que juge pénal de première instance (
Giudice Penale di Primo Grado
), condamna le requérant, entre autres, à une amende de 3 000 000 lires. Sa décision s’appuyait sur les conclusions de l’expert d’office, qui avaient été confirmées par l’expert nommé par le requérant et dont il ressortait que les contrôles de janvier et mars 1998 avaient été réalisés correctement, que les distributeurs n’avaient subi aucune altération, et que la façon dont le requérant avait procédé au transport du carburant, la température de celui-ci et son évaporation rapide pouvaient, parmi d’autres facteurs, expliquer la différence de quantité (3 %) indiquée dans l’article.
Par un arrêt du 3 août 2001, rendu public le 11 septembre, le juge d’appel (
Giudice delle Appellazioni Penali
) M.N. confirma le jugement de première instance.
La loi n
o
83 du 28 octobre 1992 sur l’organisation judiciaire prévoit que les magistrats sont nommés par le Parlement. Les dispositions pertinentes en vigueur à l’époque des faits en étaient ainsi libellées
:
Article 1
«
La République, par l’intermédiaire du Parlement, confie l’exercice des fonctions judiciaires aux magistrats
; elle garantit leur indépendance et leur liberté de jugement (...).
Les magistrats sont désignés par le Parlement (...).
Les magistrats sont assujettis uniquement à la loi et sont tenus d’interpréter et d’appliquer le droit en vigueur ; ils sont nommés et restent en fonction à raison de leur compétence professionnelle, de leur objectivité et de leur indépendance. (...)
»
Article 6
«
Les Juges d’appel, les Commissaires de la loi, le Procureur du fisc, les Pro-fiscaux, les Juges conciliateurs ainsi que le Juge administratif d’appel et les Juges administratifs de première instance sont nommés par le Parlement, sur proposition de la Commission des affaires de justice (...)
Le Parlement nomme les magistrats à la majorité des deux tiers au moins de ses membres dans les trois premières votations, à la majorité absolue à partir de la quatrième votation.
Les votations doivent avoir lieu au cours de séances séparées et successives.
Les magistrats sont choisis à raison de leur professionnalisme, de leur objectivité et de leur impartialité.
Dans l’accomplissement de leur tâche, ils doivent toujours faire preuve de ‘doctrine sûre et jugement prudent’ et garder constamment une conduite civile et morale irréprochable.
Avant leur entrée en fonctions, ils prêtent serment de fidélité à la République.
»
Article 7
«
Les Juges d’appel, les Commissaires de la loi, le Procureur du fisc, les Pro-fiscaux, les Juges conciliateurs désignés parmi les Auditeurs du commissaire ainsi que le Juge administratif d’appel et les Juges administratifs de première instance sont nommés pour une période initiale de quatre ans, puis confirmés dans leurs fonctions pour une durée indéterminée, sauf les dispositions prévues par l’article 14 (...)
».
Article 8 (tel que modifié par la loi n
o
29/1994)
«
Les Juges civils et administratif d’appel sont nommés de préférence parmi les magistrats, parmi les personnes ayant acquis le titre de professeur universitaire titulaire dans le domaine juridique ou parmi les avocats âgés d’au moins quarante-cinq ans qui ont effectivement exercé la profession pendant au moins quinze ans.
Peuvent aussi être nommés Juges d’appel les Commissaires de la loi ayant un minimum de dix ans de service, et Juge administratif d’appel les Juges administratifs de première instance ayant un minimum de dix ans de service.
Les Commissaires de la loi et les Juges administratifs de première instance sont désignés de préférence parmi les magistrats, parmi les personnes ayant acquis le titre de professeur universitaire titulaire dans le domaine juridique, parmi les Auditeurs du commissaire ayant un minimum de huit ans de service ou parmi les avocats âgés d’au moins trente ans qui ont au moins six ans d’expérience.
(...)
La fonction de magistrat est incompatible avec les tâches de nature politique. En outre, les fonctions de Commissaire de la loi, de Procureur du fisc, de Pro-fiscal, d’Auditeur du commissaire, de Juge administratif d’appel et de Juge administratif de première instance sont incompatibles avec l’exercice d’une profession libérale et doivent être accomplies dans le respect des exigences de la charge. (...)
»
L’article 14, qui concerne la responsabilité des magistrats, prévoit les cas dans lesquels les juges peuvent être relevés ou exemptés de leurs fonctions par le Parlement (
‘responsabilità dei magistrati
: azione di sindacato, decadenza ed esonero’
).
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue que, compte tenu de la désignation des juges par le Parlement, sa cause n’a pas été entendue par un tribunal indépendant et impartial.
Aux termes de l’article 6 § 1 de la Convention,
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Le requérant affirme «
avoir été victime d’une décision injuste
» mais se plaint uniquement «
d’avoir été poursuivi par un tribunal dont la composition ne répond pas aux exigences d’impartialité et d’indépendance de l’article 6 de la Convention
». Le caractère politique du Parlement, organe investi du pouvoir de désignation des magistrats, permettrait de conclure à la violation de cette disposition pour non-respect du droit à un procès équitable.
La Cour rappelle d’abord que pour établir si un tribunal peut passer pour « indépendant » il faut prendre en compte, notamment, le mode de désignation et la durée du mandat de ses membres, l’existence d’une protection contre les pressions extérieures et le point de savoir s’il y a ou non apparence d’indépendance. A cet égard, leur seule élection par le Parlement ne saurait entacher l’indépendance des juges s’il ressort clairement de leur statut que, une fois désignés, ils ne reçoivent ni pressions ni instructions de la part du Parlement et exercent leurs fonctions en toute indépendance (voir,
mutatis mutandis
, Crociani et autres c. Italie, décision de la Commission du 15 décembre 1980, requêtes n
os
8603/79, 8722/79, 8723/79 et 8729/79, D.R. 22, pp. 147 – 191). Or il résulte en l’espèce de la loi du 28 octobre 1992 précitée, et notamment de son article 1
er
, que tel est bien le cas.
Quant à la condition d’« impartialité », elle revêt deux aspects. Il faut d’abord que le tribunal ne manifeste subjectivement aucun parti pris ni préjugé personnel. Ensuite, le tribunal doit être objectivement impartial, c’est-à-dire offrir des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime (arrêt
Findlay c. Royaume-Uni
du 25 février 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-I, p. 281, § 73).
La Cour rappelle en outre que l’article 6 § 1 de la Convention exige que les tribunaux soient indépendants non seulement de l’exécutif et des parties, mais également du législateur. Toutefois, la seule désignation des juges par le Parlement ne saurait être interprétée comme jetant le doute sur leur indépendance ou leur impartialité. Elle n’autorise pas à conclure que le Parlement adresse aux magistrats des instructions dans le domaine de leurs attributions judiciaires (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt
Campbell et Fell c. Royaume Uni
du 28
juin
1984, série A, n
o
80, § 79). En l’espèce, aucune raison objective ne permet de soupçonner les magistrats chargés de l’affaire du requérant de ne pas avoir accordé la priorité au serment prêté par eux lors de leur entrée en fonctions (voir,
mutatis mutandis
,
M.D.U. c. Italie, n
o
58540/00
du 28 janvier 2003, et
Salaman c. Royaume-Uni, n
o
43505/98
du 15 juin 2000). Du reste, le requérant n’a pas allégué que les juges en question aient agi sur instructions ou fait preuve de partialité. Bien que les sympathies politiques puissent jouer un rôle dans le processus de nomination des magistrats saint-marinais, la Cour estime que ce seul élément ne peut faire naître des doutes légitimes sur l’indépendance et l’impartialité de ces derniers (voir,
mutatis mutandis
,
Ninn-Hansen c.
Danemark
(déc.), n
o
Dès lors, la Cour ne relève en l’espèce aucune apparence de violation de l’exigence d’indépendance et d’impartialité requise par l’article 6 de la Convention.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président