SZYSZKOWSKI contre SAINT-MARIN
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
SZYSZKOWSKI contre SAINT-MARIN (CtEDO, 2003)
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTENERĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 76966/01 prezentată de Marek Norbert SZYSZKOWSKI împotriva San Marino Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 6 mai 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Loucaides Biersan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni, judecători și grefier adjunct al secțiunii T.L. Early, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 noiembrie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, domnul Marek Norbert Szyszkowski, este un resortisant polonez, născut în 1977, și rezident în Rimini (Italia). El este reprezentat în fața Curții de către domnul A. Francini, avocat în San Marino. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: 7 august 2000, ora 10:45, jandarmeria din San Marino a ordonat reclamantului să părăsească imediat teritoriul Republicii și să nu se întoarcă fără autorizație prealabilă. Procesul-verbal al expulzării indică faptul că 1 În august 2000, reclamantul participase la o bătaie într-un pub și mai mult decât atât, la 25 aprilie 2000, a fost somat să își schimbe comportamentul de către comandantul jandarmeriei (reclamantul și-a manifestat de mai multe ori agresivitatea, beatul și a pus în pericol ordinea publică, în special prin amenințarea administratorului unui alt pub). În același proces-verbal, jandarmeria a solicitat Serviciului pentru Străini (Ufficio Stranieri) să revoce permisul de ședere pe termen scurt sezonier (valuabil de la 1 martie la 31 august 2000) acordat la mai puțin din motive de muncă. Serviciul în cauză a revocat permisul în aceeași zi la ora 10:30. Procesul-verbal întocmit de jandarmerie a fost transmis la 7 august chiar judecătorului civil de primă instanță care a fost demis la data de 10 august. În același timp, a fost inițiată o procedură penală pentru lovituri și răniri involuntare împotriva reclamantului. Consiliul acestuia sesizează judecătorul administrativ la data de 21 august 2000. În special, acesta contesta legalitatea deportării în măsura în care faptele reproșate clientului său la 25 aprilie 2000 nu au făcut obiectul unei urmăriri penale, iar procesul deschis pentru bătăi și răniri a fost departe de a fi dus la condamnarea la închisoare a clientului său. În plus, reclamantul nu putea fi expulzat deoarece avea un permis de ședere valabil. Avocatul reclamantului stigmatiza, de asemenea, lipsa de motive a celor două decizii referitoare la clientul său și a solicitat anularea deportării, suspendarea procedurii în curs, în așteptarea încheierii procesului penal și, în sfârșit, autorizarea de a reveni reclamantului la San Marino pentru a-i permite să participe la viitoarea ședință de apel. La data de 28 august, judecătorul administrativ al recursului a stabilit data la care a fost pronunțată hotărârea la data de 4 octombrie 2000. La 7 septembrie 2000, consiliul recurentului a solicitat judecătorului să devanseze data la care a fost pronunțată hotărârea (prin stabilirea acesteia la data de 15 septembrie cel târziu), să precizeze dacă se putea considera că reclamantul avea dreptul să participe la ședința de judecată și să suspende aplicarea deciziei de expulzare. Prin hotărârea din 4 octombrie 2000, depusă la grefă în aceeași zi, judecătorul a respins recursul. În decizia sa, magistratul a considerat că măsura de deportare și decizia de validare atacată au fost justificate în mod corespunzător, că drepturile la apărare ale reclamantului au fost asigurate și că întoarcerea sa la San Marino ar fi putut fi autorizată de jandarmerie la cererea acestuia (care nu a întreprins o astfel de abordare). În ceea ce privește permisul de ședere, judecătorul a considerat că revocarea sa fusese retextuală la deportare, care, prin urmare, era legitimă. În cele din urmă, așteptarea la sfârșitul procesului penal în curs nu constituia o condiție prealabilă necesară pentru deportare, adopția unei astfel de măsuri fiind strâns legată de dovada faptelor, dar se justifica prin necesitatea de a preveni comisia de delincvenți și de a garanta securitatea și menținerea ordinii publice. Acuzațiile pentru bătăi și răniri au fost clasate fără întârziere de către Comisia della Legge, la 11 octombrie 2001. Dreptul intern relevant conform art. 2 din Legea nr. 22 din 24 februarie 2000: Pentru a preveni comiterea de infracțiuni, din motive de securitate și de ordine publică, poliția poate să demisioneze în străinătate nerezidentă sau fără permis de ședere, să părăsească imediat teritoriul Republicii sau într-un termen în care să nu se întoarcă fără autorizație prealabilă. Procesul-verbal al măsurii în cauză trebuie comunicat în termen de 48 de ore Commissario della Legge care, dacă sunt îndeplinite cerințele cerute, trebuie să fie valabil în termen de 90 de ore. (...) Împotriva deciziilor luate în afara teritoriului (...), străinul poate introduce o cale de atac în fața instanței administrative de apel în termenul de zece zile de la notificarea deciziilor respective (...). Acțiunea nu suspendă executarea. (...) GRIEF Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge în primul rând că respondența privată, inclusiv prin modalitățile sale de executare, în special a muncii sale, a locuinței sale, a posibilității de a se apăra și de a organiza întoarcerea în țara sa. Pe baza articolului 6 alineatul (1) din Convenție, acesta afirmă că nu a beneficiat de un proces echitabil din cauza faptului că: deciziile autorităților naționale nu ar fi justificate în mod corespunzător, expulzarea sa ar fi ilegală, iar judecătorul administrativ nu ar fi decis asupra tuturor punctelor de recurs din 21 august 2000. Invocând încă art. 6, reclamantul denunță încălcarea dreptului său de apărare și a principiului contradictoriei din cauza lipsei suficiente de motive a deciziilor contestate și a faptului că dreptul intern nu prevede prezența în fața C ommissario della Legge În plus, articolele 6 și 13 ar fi fost încălcate deoarece reclamantul nu a obținut suspendarea deportării. Aceleași dispoziții ar fi fost încălcate împreună cu art. 2 din Protocolul nr. 7, întrucât procedura națională nu prevede un dublu grad de jurisdicție în acest domeniu. La art. 2 din Protocolul nr 4 ar fi, de asemenea, necunoscut în speță, reclamantul fiind împiedicat să circule liber pe teritoriul San Marino. La art. 1 din Protocolul nr. 7 ar fi fost, de asemenea, încălcată în măsura în care reclamantul nu ar fi avut posibilitatea de a-și prezenta personal argumentele înainte și după expulzarea sa. În cele din urmă, măsura în litigiu și hotărârile judecătorești referitoare la aceasta ar fi condus la încălcarea articolelor 9, 10, 11, 12 și 14 din convenție. Recurentul susține că expulzarea sa și-a încălcat dreptul la demnitate și că: nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Curtea consideră că circumstanțele și modalitățile de expulzare a reclamantului nu ating în niciun fel pragul de gravitate impus pentru art. 3 din convenție. Prin urmare, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod clar nefondat. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul susține că procesul său nu a fost echitabil și că dreptul său de a se apăra nu a fost garantat. În conformitate cu art. 6, Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide fie contestații privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să dispună de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale sau să aibă la dispoziția unui susținător la alegerea sa (...) Curtea nu este chemată să se pronunțe cu privire la dacă faptele invocate de reclamant indică aspectul unei încălcări a acestei dispoziții. Întradevăr, Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa în materie, hotărârile referitoare la intrarea, șederea și în landul străinilor nu aduc atingere drepturilor sau obligațiilor cu caracter civil ale reclamanților și nici nu se referă la dreptul întemeiat al unei acuzații în materie penală îndreptate împotriva acestora. Prin urmare, art. 6 alineatul (1) din Convenție nu se aplică (a se vedea, printre altele, Hotărârea Maauuia c. Franța [GC], nr 39652/98, 5.10.2000, § 37', CEDH 2000-X). În consecință, această parte a cererii este incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. Reclamantul susține că faptul de a nu fi obținut suspendarea deportării a încălcat articolele 6 și 13 din convenție. Textul articolului 13 se citește astfel: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Având în vedere concluzia de mai sus de la punctul 2, Curtea consideră că trebuie să se concentreze numai asupra ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... . Aceasta reamintește că eficiența acțiunii în sensul art. 13 nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil; prin urmare, acest aspect al reclamantului trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în conformitate cu art. 7, combinat cu articolele 6 și 13 din Convenție, ar fi fost încălcată deoarece legea națională nu prevede un dublu grad de jurisdicție. Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către o instanță are dreptul de a solicita examinarea de către o instanță superioară a declarației de vinovăție sau a condamnării. exercitarea acestui drept, inclusiv a motivelor pentru care poate fi exercitat, este reglementată de lege. Acest drept poate face obiectul unor excepții pentru infracțiuni minore, astfel cum sunt definite de lege sau în cazul în care persoana respectivă a fost judecată în primă instanță de către cea mai înaltă instanță sau a fost găsită vinovată și condamnată în urma unei acțiuni împotriva acesteia. Curtea se limitează la a observa că dispoziția în cauză nu este aplicabilă decât în cazul persoanelor condamnate la sancțiune și, prin urmare, nu poate intra în joc în materie de expulzare. În consecință, acest aspect este incompatibil cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 3, și trebuie respins în conformitate cu art. În conformitate cu art. 2 din Protocolul nr. 4, oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și de a-și alege în mod liber reședința. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv țara sa. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, menținerii ordinii publice, prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, sau protecției drepturilor și libertăților d .... Curtea constată că dispoziția invocată nu poate fi considerată drept recunoaștere a dreptului unui străin de a locui sau de a continua să locuiască într-o țară în care nu este rezident. În același timp, decizia de a expulza reclamantul a fost motivată de necesitatea de a preveni comisia pentru infracțiuni și de a garanta securitatea și protecția ordinii publice. Aceste motive corespund în mod clar cerințelor alin. (3) din articolul menționat anterior și, prin urmare, fac ca măsura să fie justificată. Prin urmare, această cauză trebuie considerată în mod vădit nefondată, în sensul art. Faptul că măsura în litigiu a fost adoptată, în opinia reclamantului, prin încălcarea legii interne ar fi încălcat, de asemenea, art. 1 din Protocolul nr 7, care dispune astfel de un străin care își are reședința în mod regulat pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea și trebuie să poată: să poată invoca motivele care stau la baza expulzării sale; să se examineze cazul său și să fie reprezentat în acest scop în fața autorității competente sau a uneia sau mai multor persoane desemnate de această autoritate. Un străin poate fi expulzat înainte de a exercita drepturile enumerate la litera (a), (b) și (c) ale acestui articol în cazul în care expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se bazează pe motive de securitate națională. Recurentul a subliniat faptul că aceasta se referă în mod regulat la San Marino, a lucrat și a avut legături sentimentale cu un resortisant al acestui stat. Exmatricularea sa ar fi ilegală deoarece legea națională prevede că o astfel de măsură nu poate fi adoptată în privința unui străin rezident sau cu un permis de ședere. Documente în sprijinul acestora, reclamantul susține că la mail Uffcio Stranieri Revocat permisul de ședere la 7 august 2000, ora 10:50, în timp ce procesul-verbal al deportării a fost redactat în aceeași zi, dar la ora 10:45. Prin urmare, permisul său de ședere era încă valabil. În plus, executarea imediată a măsurii la Apoi, prin participarea personală la ședința în fața instanței administrative din cauza căreia Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră că este necesar să îl aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. În cele din urmă, reclamantul susține că măsura în litigiu și hotărârile judecătorești referitoare la aceasta ar fi condus la încălcarea articolelor 9, 10, 11, 12 și 14 din convenție. În măsura în care obiecțiile sale au fost susținute, Curtea nu identifică nicio formă de încălcare a articolelor invocate. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii este în mod clar greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână în mod expres examinarea spătarului reclamantului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 7 în ceea ce privește presupusa legalitate a expulzării sale Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. T.L. Early J.-P. Costa Moduler Adjunct Președinte