AFFAIRE SZYSZKOWSKI c. SAINT-MARIN

La originea cauzei se află o cerere (nr. 76966/01) îndreptată împotriva Republicii San-Marino și prin care un resortisant polonez, dl Marek Norbert Szyszkowski („reclamantul"), a sesizat Curtea la 9 noiembrie 2000 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de av. A. Francini, avocat în Borgo Maggiore. Guvernul san-marinez („Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl L.L. Daniele, și de co-agentul său, dl G. Bellati Ceccoli.

Reclamantul susținea, în special, că a fost victima unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 7, deoarece expulzarea sa de pe teritoriul san-marinez era ilegală.

Printr-o decizie din 6 mai 2003, camera a declarat cererea parțial admisibilă, apoi, la 19 octombrie 2004, a declarat admisibil restul acesteia.

La 21 decembrie 2004, Guvernul a trimis Curții o scrisoare prin care cerea scoaterea cererii de pe rol, precizând că un permis de ședere ordinar fusese eliberat la 20 decembrie 2004 reclamantului și propunând acordarea unei sume globale de 4.000 euro în scopul unei reglementări amiabile.

Printr-o scrisoare din 23 decembrie 2004, scrisoarea Guvernului a fost transmisă reprezentantului reclamantului, care a fost invitat să comunice până la 12 ianuarie 2005 observațiile pe care dorea să le prezinte în răspuns. Reclamantul a trimis observațiile sale prin mesaj fax la 14 ianuarie 2005.

La 11 ianuarie 2005, Curtea anulase audiența prevăzută pentru 25 ianuarie 2005 din cauza evoluțiilor cauzei la nivel național. ÎN FAPT

Reclamantul s-a născut în 1977 și are reședința în Borgo Maggiore (San-Marino). A. Circumstanțele speței

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 7 august 2000, la ora 10:45, jandarmeria din San-Marino i-a ordonat reclamantului să părăsească imediat teritoriul Republicii și să nu se mai întoarcă fără autorizație prealabilă. Procesul-verbal al expulzării indica faptul că, la 1 august 2000, reclamantul participase la o încăierare într-un pub și că, anterior, la 25 aprilie 2000, fusese somat să-și schimbe comportamentul de către comandantul jandarmeriei (reclamantul s-ar fi arătat de mai multe ori agresiv, beat și ar fi pus în pericol ordinea publică, în special amenințând managerul unui alt pub). În același proces-verbal, jandarmeria cerea Serviciului străinilor (Ufficio Stranieri) să revoce permisul de ședere scurt sezonier (valabil de la 1 martie până la 31 august 2000) acordat celui interesat pentru motive de muncă. Serviciul în cauză a revocat permisul în aceeași zi, la ora 10:50.

Procesul-verbal stabilit de jandarmerie a fost transmis chiar pe 7 august judecătorului de instrucție penală, care a validat expulzarea la 10 august următor.

Paralel, a fost deschisă o procedură penală pentru încăierare împotriva reclamantului.

Consilierul acestuia a sesizat judecătorul administrativ de apel la 21 august 2000. Acesta contesta în special legalitatea expulzării în măsura în care faptele reproșate clientului său la 25 aprilie 2000 nu făcuseră obiectul unor urmăriri penale, iar procesul deschis pentru încăierare era departe de a fi condus la condamnarea celui interesat. În plus, reclamantul nu putea fi expulzat deoarece beneficia de un permis de ședere valabil. Avocatul reclamantului stigmatiza, de asemenea, lipsa de motive a celor două decizii privind clientul său și solicita anularea expulzării, suspendarea procedurii în curs, în așteptarea rezultatului procesului penal, și, în cele din urmă, autorizația de întoarcere a reclamantului la San-Marino pentru a-i permite să participe la viitoarea audiență de apel. La 28 august, judecătorul administrativ de apel a fixat audiența pentru 4 octombrie 2000.

La 7 septembrie 2000, consilierul reclamantului a cerut judecătorului administrativ să avanseze data audienței (fixând-o cel târziu pentru 15 septembrie), să precizeze dacă se putea considera că reclamantul era autorizat să participe la audiență, și să suspende aplicarea deciziei de expulzare.

Printr-o hotărâre din 4 octombrie 2000, depusă la grefă în aceeași zi, judecătorul administrativ a respins apelul. În decizia sa, magistratul a apreciat că măsura expulzării și decizia de validare atacate erau adecvat motivate, că drepturile de apărare ale reclamantului fuseseră asigurate și că întoarcerea sa la San-Marino cu ocazia audienței ar fi putut fi autorizată de jandarmerie la cererea celui interesat (care nu întreprinsese o astfel de demers). În ceea ce privește permisul de ședere, judecătorul a considerat că revocarea sa fusese contextuală expulzării, care era, prin urmare, legitimă. În cele din urmă, așteptarea rezultatului procesului penal în curs nu constituia un preambul necesar pentru expulzare, adoptarea unei astfel de măsuri nefiind în niciun fel legată de proba faptelor, ci justificându-se prin necesitatea de a preveni comiterea actelor criminale și de a garanta securitatea și menținerea ordinii publice.

Urmăririle penale pentru încăierare au fost clasate fără urmare de către Commissario della legge la 11 octombrie 2001. Printr-o hotărâre din 16 aprilie 2002, Commissario della legge l-a condamnat pe reclamant pentru încălcarea interdicției de a reveni pe teritoriul san-marinez fără a fi autorizat. Reclamantul fusese controlat de poliție la 26 decembrie 2000.

Statuând asupra apelului reclamantului, la 5 ianuarie 2004 judecătorul penal de apel l-a achitat pe cel interesat. În motivele sale, judecătorul releva că nu îi revenea să stabilească dacă măsura expulzării luate de jandarmerie era ilegală sau nu: îi era suficient să constate că, pe de o parte, doar putea fi vinovat de nerespectarea interdicției de a reveni pe solul san-marinez în urma unei expulzări „străinul nerezident, sau lipsit de permis de ședere" căruia i s-ar fi ordonat să părăsească teritoriul, și că, pe de altă parte, cel interesat avea un titlu de ședere. În plus, afirmația judecătorului administrativ de apel care validase expulzarea, conform căreia revocarea titlului de ședere intervenise în același timp cu expulzarea, nu corespundea realității. Decizia de revocare a titlului menționa deja adoptarea măsurii expulzării. B. Dreptul intern pertinent

Conform art. 2 din Legea nr. 22 din 24 februarie 2000: „Pentru a preveni comiterea actelor criminale, pentru motive de securitate și ordine publică, poliția poate ordona străinului nerezident, sau lipsit de permis de ședere, să părăsească imediat sau într-un termen adecvat teritoriul Republicii și să nu se mai întoarcă fără autorizație prealabilă. Procesul-verbal al măsurii în cauză trebuie comunicat în termen de patruzeci și opt de ore Commissario della legge care, dacă cerințele cerute sunt îndeplinite, îl validează în mod imperativ în nouăzeci și șase de ore. (...) Împotriva deciziilor de îndepărtare de pe teritoriu (...), străinul poate introduce un recurs în fața judecătorului administrativ de apel în termenul peremptoriu de zece zile de la notificarea deciziilor respective (...). Recursul nu suspendă executarea. (...)". ÎN DREPT

La 21 decembrie 2004, Guvernul a trimis Curții o scrisoare astfel redactată: „(...) am onoarea să vă informez că Guvernul Republicii San-Marino (Congresso di Stato), la 20 decembrie 2004, a acordat reclamantului un permis de ședere pe durată nedeterminată conform Legii nr. 95/1997 și decretului nr. 111/1997, art. 8. Acesta poate, deci, locui și circula liber în toată legalitatea și fără nicio restricție pe teritoriul Statului. În cinci ani, reclamantul, la simpla cerere, va putea obține statutul de rezident cu drepturi depline („residente") pe teritoriul Republicii. În acest caz, permisul de ședere actualmente în vigoare va fi înlocuit cu reședința („residenza"). Autoritățile mele propun o soluție amiabilă și în acest scop se angajează să plătească reclamantului o indemnizație globală de 4.000 euro. În orice caz, și având în vedere că această cauză nu mai prezintă niciun interes, autoritățile mele ar dori ca Curtea să decidă scoaterea cererii de pe rol în baza prezentei declarații unilaterale a Guvernului (în baza, mutatis mutandis, a hotărârii Tahsin Acar contra Turciei din 6 mai 2003)".

Printr-o scrisoare din 23 decembrie 2004, scrisoarea Guvernului a fost transmisă reprezentantului reclamantului, care a fost invitat să comunice până la 12 ianuarie 2005 observațiile pe care dorea să le prezinte în răspuns.

La 14 ianuarie 2005, Curtea a primit prin mesaj fax comentariile reclamantului. Potrivit consilierului acestuia, propunerile Guvernului ar fi „insuficiente deoarece tardive și, în orice caz, absolut inadecvate". Permisul de ședere ar fi fost eliberat pe motivul că reclamantul îndeplinea condițiile legale. Cât despre suma oferită, reclamantul o consideră „incomprehensibilă, ilogică și fără legătură cu lunga perioadă de timp scursă (mai mult de patru ani), suferințele și sacrificiile îndurate, cheltuielile și onorariile ridicate suportate (...), onorariile stratosferice suportate în fața autorităților naționale, apoi internaționale (...), acestea din urmă singure ridicându-se la mai mult de 35.000 euro".

Curtea observă de la început că consilierul reclamantului a trimis observațiile clientului său după termenul stabilit în acest scop, și anume 12 ianuarie 2005. În mesajul său prin fax, consilierul afirmă, în aceeași frază, că a primit „acum câteva zile" scrisoarea din 23 decembrie 2004, apoi că a avut „copia propunerilor litigioase pentru prima dată" la 14 ianuarie 2005. Trebuie constatat că cele două afirmații sunt cel puțin contradictorii.

Curtea reamintește în continuare că, în motivele hotărârii sale din 5 ianuarie 2004, judecătorul penal de apel, achitându-l pe reclamant de capătul de acuzare al încălcării interdicției de a reveni pe teritoriu după expulzare, releva că nu îi revenea să stabilească dacă măsura expulzării luate de jandarmerie era ilegală sau nu: îi era suficient să constate că, pe de o parte, doar putea fi vinovat de nerespectarea interdicției de a reveni pe solul san-marinez în urma unei expulzări „străinul nerezident, sau lipsit de permis de ședere" căruia i s-ar fi ordonat să părăsească teritoriul, și că, pe de altă parte, cel interesat avea un titlu de ședere. În plus, decizia de revocare a titlului de ședere, adoptată la 7 august 2000 la ora 10:50 de Serviciul străinilor, menționa deja adoptarea măsurii expulzării, intervenită în aceeași zi dar cu cinci minute mai devreme (la ora 10:45).

Fără a vrea să speculeze asupra motivelor care au determinat autoritățile san-marineze să elibereze la 20 decembrie 2004 permisul de ședere ordinar reclamantului, nici acesta din urmă, nici Guvernul nu s-au explicat asupra acestui punct, Curtea se limitează să constate că noul titlu de ședere conferă reclamantului mult mai multe drepturi decât un simplu permis sezonier. Reclamantul va putea nu doar să circule și să locuiască liber pe teritoriul Statului, ci și să obțină în cinci ani statutul de rezident.

În cele din urmă, Guvernul propunea plata unei sume de 4.000 euro cu titlu gratuit, pe care consilierul reclamantului nu a acceptat-o, invocând cheltuieli și onorarii importante suportate de clientul său fără a furniza totuși proba acestora.

În temeiul art. 37 din Convenție, Curtea poate, în orice moment, să decidă scoaterea unei cereri de pe rol atunci când circumstanțele permit ajungerea la una dintre concluziile enunțate la alineatele a), b) sau c) ale acestui articol. Art. 37 § 1 c) o abilitează să scoată o cauză de pe rol, în special dacă: „pentru orice alt motiv de a cărui existență Curtea constată, nu se mai justifică continuarea examinării cererii." Art. 37 § 1 in fine enunță: „Totuși, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și de protocoalele sale o cere".

Având în vedere, pe de o parte, hotărârea judecătorului penal de apel din 5 ianuarie 2004 și, pe de altă parte, acordarea permisului de ședere ordinar la 20 decembrie 2004, și ținând cont de natura capătului de cerere, Curtea consideră că nu se mai justifică continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 c)). Această concluzie face superfluă examinarea cererii unilaterale de scoatere de pe rol formulate de Guvern.

Curtea consideră, în plus, că respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și de protocoalele sale nu cere ca aceasta să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 in fine).

Prin urmare, este necesar să se scoată cauza de pe rol. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, Decide să scoată cauza de pe rol. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 29 martie 2005 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 76966/01) dirigée contre la République de Saint-Marin et dont un ressortissant Polonais, M. Marek Norbert Szyszkowski (« le requérant »), a saisi la Cour le 9 novembre 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e A. Francini, avocat à Borgo Maggiore. Le gouvernement saint-marinais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. L.L. Daniele, et par son coagent, M. G. Bellati Ceccoli.

Le requérant alléguait, notamment, qu'il a été victime d'une violation de l'article 1 du Protocole n o 7 en ce que son expulsion du territoire saint ‑ marinais était illégale.

Par une décision du 6 mai 2003, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable, puis, le 19 octobre 2004, elle a déclaré recevable le restant de celle-ci.

Le 21 décembre 2004, le Gouvernement a fait parvenir à la Cour une lettre par laquelle il demandait la radiation du rôle de la requête, en précisant qu'un permis de séjour ordinaire avait été délivré le 20 décembre 2004 au requérant et en proposant l'octroi d'une somme globale de 4 000 euros aux fins d'un règlement amiable.

Par un courrier du 23 décembre 2004, la lettre du Gouvernement a été transmise au représentant du requérant qui a été invité à communiquer avant le 12 janvier 2005 les observations qu'il souhaitait présenter en réponse. Le requérant a fait parvenir ses observations par message télécopié le 14 janvier 2005.

Le 11 janvier 2005, la Cour avait annulé l'audience prévue pour le 25 janvier 2005 en raison des développements de l'affaire au niveau national. EN FAIT

Le requérant est né en 1977 et réside à Borgo Maggiore (Saint ‑ Marin). A. Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 7 août 2000, à 10 heures 45, la gendarmerie de Saint-Marin ordonna au requérant de quitter immédiatement le territoire de la République et de ne pas y retourner sans autorisation préalable. Le procès ‑ verbal de l'expulsion indiquait que, le 1 er août 2000, le requérant avait participé à une rixe dans un pub et qu'auparavant, le 25 avril 2000, il avait été sommé de changer de comportement par le commandant de la gendarmerie (le requérant se serait plusieurs fois montré agressif, ivre et avait mis en danger l'ordre public notamment en menaçant le gérant d'un autre pub). Dans le même procès-verbal, la gendarmerie demandait au Service des étrangers ( Ufficio Stranieri ) de révoquer le permis de séjour court saisonnier (valable du 1 er mars au 31 août 2000) accordé à l'intéressé pour des raisons de travail. Le service en question révoqua le permis le même jour à 10 heures 50.

Le procès-verbal établi par la gendarmerie fut transmis le 7 août même au juge d'instruction pénale, qui valida l'expulsion le 10 août suivant.

Parallèlement, une procédure pénale pour rixe fut ouverte à l'encontre du requérant.

Le conseil de celui-ci saisit le juge administratif d'appel le 21 août 2000. Il contestait notamment la légalité de l'expulsion dans la mesure où les faits reprochés à son client le 25 avril 2000 n'avaient pas fait l'objet de poursuites et le procès ouvert pour rixe était loin d'avoir abouti à la condamnation de l'intéressé. De plus, le requérant ne pouvait pas être expulsé car il bénéficiait d'un permis de séjour valable. L'avocat du requérant stigmatisait également le défaut de motifs des deux décisions concernant son client et sollicitait l'annulation de l'expulsion, la suspension de la procédure en cours, en attente de l'issue du procès pénal, et, enfin, l'autorisation au retour du requérant à Saint-Marin pour lui permettre de participer à la future audience d'appel. Le 28 août, le juge administratif d'appel fixa l'audience au 4 octobre 2000.

Le 7 septembre 2000, le conseil du requérant demanda au juge administratif d'avancer la date de l'audience (en la fixant au 15 septembre au plus tard), de préciser si on pouvait considérer que le requérant était autorisé à participer à l'audience, et de suspendre l'application de la décision d'expulsion.

Par un jugement du 4 octobre 2000, déposé au greffe le même jour, le juge administratif rejeta l'appel. Dans sa décision, le magistrat estima que la mesure de l'expulsion et la décision de validation attaquées étaient adéquatement motivées, que les droits de la défense du requérant avaient été assurés, et que son retour à Saint-Marin à l'occasion de l'audience aurait pu être autorisé par la gendarmerie sur demande de l'intéressé (lequel n'avait pas entrepris une telle démarche). Quant au permis de séjour, le juge considéra que sa révocation avait été contextuelle à l'expulsion, laquelle était, par conséquent, légitime. Enfin, l'attente de l'issue du procès pénal en cours ne constituait pas un préalable nécessaire à l'expulsion, l'adoption d'une telle mesure n'étant nullement liée à la preuve des faits, mais se justifiant par la nécessité de prévenir la commission d'actes criminels et garantir la sécurité et le maintien de l'ordre public.

Les poursuites pour rixe furent classées sans suite par le Commissario della legge le 11 octobre 2001. Par un jugement du 16 avril 2002, le Commissario della legge condamna le requérant pour violation de l'interdiction de regagner le territoire saint ‑ marinais sans y être autorisé. Le requérant avait été contrôlé par la police le 26 décembre 2000.

Statuant sur l'appel du requérant, le 5 janvier 2004 le juge pénal d'appel acquitta l'intéressé. Dans ses motifs, le juge relevait qu'il ne lui appartenait pas d'établir si la mesure de l'expulsion prise par la gendarmerie était illégale ou non : il lui suffisait de constater que, d'une part, seul pouvait se rendre coupable du non-respect de l'interdiction de regagner le sol saint-marinais suite à une expulsion « l'étranger non-résident, ou dépourvu de permis de séjour » auquel on aurait ordonné de quitter le territoire, et que, d'autre part, l'intéressé avait un titre de séjour. En outre, l'affirmation du juge administratif d'appel qui avait validé l'expulsion, selon laquelle la révocation du titre de séjour était intervenue en même temps que l'expulsion, ne correspondait pas à la réalité. La décision de révocation du titre mentionnait déjà l'adoption de la mesure de l'expulsion. B. Le droit interne pertinent

Selon l'article 2 de la loi n o 22 du 24 février 2000 : « Pour prévenir la commission d'actes criminels, pour des raisons de sécurité et d'ordre public, la police peut ordonner à l'étranger non résidant, ou dépourvu de permis de séjour, de quitter immédiatement ou dans un délai congru le territoire de la République et de ne pas y retourner sans autorisation préalable. Le procès-verbal de la mesure en question doit être communiqué dans les quarante-huit heures au Commissario della legge qui, si les exigences requises sont satisfaites, le valide impérativement dans les quatre-vingt-seize heures. (...) Contre les décisions d'éloignements du territoire (...), l'étranger peut introduire un recours devant le juge administratif d'appel dans le délai péremptoire de dix jours à partir de la notification desdites décisions (...). Le recours ne suspend pas l'exécution. (...) ». EN DROIT

Le 21 décembre 2004, le Gouvernement a fait parvenir à la Cour une lettre ainsi rédigée : « (...) j'ai l'honneur de vous informer que le Gouvernement de la République de Saint-Marin ( Congresso di Stato ), en date du 20 décembre 2004, a octroyé au requérant un permis de séjour à durée indéterminée selon la loi n o 95/1997 et le décret n o 111/1997, art. 8. Il peut donc habiter et circuler librement en toute légalité et sans aucune restriction au sein de l'Etat. Dans cinq ans, le requérant, sur simple demande, pourra obtenir le statut de résident à plein titre (« residente ») sur le territoire de la République. Dans ce cas, le permis de séjour actuellement en vigueur sera remplacé par la résidence (« residenza »). Mes Autorités proposent une solution amiable et à cette fin s'engagent à verser au requérant une indemnité globale de 4.000 euros. En tout état de cause, et vue que cette affaire ne présente plus aucun intérêt, mes Autorités souhaiteraient que la Cour décide une radiation de la requête du rôle sur la base de la présente déclaration unilatérale du Gouvernement (sur la base, mutatis mutandis , de l'arrêt Tahsin Acar contre Turquie du 6 mai 2003) ».

Par un courrier du 23 décembre 2004, la lettre du Gouvernement a été transmise au représentant du requérant qui a été invité à communiquer avant le 12 janvier 2005 les observations qu'il souhaitait présenter en réponse.

Le 14 janvier 2005, la Cour a reçu a reçu par message télécopié les commentaires du requérant. Selon le conseil de celui-ci, les propositions du Gouvernement seraient « insuffisantes car tardives et en tout cas absolument inadéquates ». Le permis de séjour aurait été délivré au motif que le requérant remplissait les conditions légales. Quant à la somme offerte, le requérant la considère « incompréhensible, illogique et sans rapport avec le long laps de temps écoulé (plus de quatre ans), les souffrances et les sacrifices endurés, les frais et dépens élevés encourus (...), les honoraires stratosphériques soutenus devant les autorités nationales puis internationales (...), ces derniers seuls s'élevant à plus de 35 000 euros ».

La Cour observe d'emblée que le conseil du requérant a fait parvenir les observations de son client au-delà du délai fixé à cet effet, à savoir le 12 janvier 2005. Dans son message télécopié, le conseil affirme, au sein de la même phrase, avoir reçu « il y a quelques jours seulement » la lettre du 23 décembre 2004, puis avoir eu « copie des propositions litigieuses pour la première fois » le 14 janvier 2005. Force est de constater que les deux affirmations sont pour le moins contradictoires.

La Cour rappelle ensuite que dans les motifs de son arrêt du 5 janvier 2004, le juge pénal d'appel, acquittant le requérant du chef de violation de l'interdiction de regagner le territoire après l'expulsion, relevait qu'il ne lui appartenait pas d'établir si la mesure de l'expulsion prise par la gendarmerie était illégale ou non : il lui suffisait de constater que, d'une part, seul pouvait se rendre coupable du non-respect de l'interdiction de regagner le sol saint-marinais suite à une expulsion « l'étranger non ‑ résident, ou dépourvu de permis de séjour » auquel on aurait ordonné de quitter le territoire, et que, d'autre part, l'intéressé avait un titre de séjour. En outre, la décision de révocation du titre de séjour, adoptée le 7 août 2000 à 10 heures 50 par le Services des étrangers, mentionnait déjà l'adoption de la mesure de l'expulsion, intervenue le même jour mais cinq minutes auparavant (à 10 heures 45).

Sans vouloir spéculer sur les raisons qui ont amené les autorités saint-marinaises à délivrer le 20 décembre 2004 le permis de séjour ordinaire au requérant, ni celui-ci ni le Gouvernement ne s'étant expliqués sur ce point, la Cour se borne à constater que le nouveau titre de séjour confère au requérant beaucoup plus de droits qu'un simple permis saisonnier. Le requérant pourra non seulement circuler et habiter librement sur le territoire de l'Etat, mais aussi obtenir dans cinq ans le statut de résident .

Enfin, le Gouvernement proposait le versement d'une somme de 4 000 euros à titre gracieux, que le conseil du requérant n'a pas acceptée, faisant état d'importants frais et honoraires exposés par son client sans pour autant en fournir la preuve.

En vertu de l'article 37 de la Convention, la Cour peut à tout moment décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent d'aboutir à l'une des conclusions énoncées aux alinéas a), b) ou c) de cet article. L'article 37 § 1 c) l'habilite à rayer une affaire du rôle en particulier si : « pour tout autre motif dont la Cour constate l'existence, il ne se justifie plus de poursuivre l'examen de la requête. » L'article 37 § 1 in fine énonce : « Toutefois, la Cour poursuit l'examen de la requête si le respect des droits de l'homme garantis par la Convention et ses Protocoles l'exige ».

Compte tenu, d'une part, de l'arrêt du juge pénal d'appel du 5 janvier 2004 et, d'autre part, de l'octroi du permis de séjour ordinaire du 20 décembre 2004, et eu égard à la nature du grief, la Cour estime qu'il ne se justifie plus de poursuivre l'examen de la requête (article 37 § 1 c)). Cette conclusion rend superflu l'examen de la demande unilatérale de radiation du Gouvernement.

La Cour considère en outre que le respect des droits de l'homme garantis par la Convention et ses Protocoles n'exige pas qu'elle poursuive l'examen de la requête (article 37 § 1 in fine ).

Partant, il convient de rayer l'affaire du rôle. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, Décide de rayer l'affaire du rôle. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 mars 2005 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président