CELICO contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38763/97 prezentată de Giovanni CELICO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor L Având în vedere cererea formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 20 septembrie 1997, după ce a deliberat în acest sens, face următoarea decizie DE FAPT recurentul este un resortisant italian născut în 1943 și locuiește la Praia a Mare (Cosenza). La o dată nespecificată, au fost inițiate urmăriri penale împotriva reclamantului și un anume domn P. pentru falsificare și înșelăciune. La 6 aprilie 1993, judecătorul investigațiilor preliminare ale Paola l-a informat pe reclamant că Parchetul a solicitat prelungirea termenelor maxime pentru durata investigațiilor preliminare, astfel încât reclamantul a luat cunoștință de acuzațiile aduse împotriva sa. La 22 iunie 1994, Parchetul Catanzaro a solicitat trimiterea la judecată a reclamantului și a altor două persoane. La o zi preliminară a avut loc la o dată nespecificată în fața judecătorului de investigație preliminară din Paola. La 16 noiembrie 1994, reclamantul și alte unsprezece persoane au fost arestate în executarea unei hotărâri a judecătorului de anchetă preliminară din Paola din 10 noiembrie 1994, Noiembrie 1994. În aceeași zi, locuința reclamantului a fost percheziționată și au fost confiscate anumite documente care aparțin pârâtului. Reclamantul a fost apoi numit la domiciliu. La 23 noiembrie 1994, judecătorul investigațiilor preliminare a respins o cerere de eliberare a libertății prezentată între timp de solicitant. decembrie 1994, camera Tribunalului din Cosenza însărcinată cu revizuirea măsurilor de precauție ( La o dată nespecificată, judecătorul investigațiilor preliminare ale Paola s-a declarat incompetent să cunoască o cauză în măsura în care aceasta se referea la acuzația de fals în scris și a dispus transmiterea dosarului la Parchetul Catanzaro. La 11 octombrie 1997, Parchetul Catanzaro a solicitat trimiterea la judecată a reclamantului și a altor șaisprezece persoane acuzate de a face parte dintr-o asociație de răufăcători, înșelătorie, abuz de funcții publice și false în scris. printr-o ordonanță din 13 noiembrie 1997, judecătorul de investigații preliminare al Catanzaro a stabilit data la care a avut loc ședința preliminară la 5 martie 1998. Această ordonanță a fost notificată reclamantului la 14 noiembrie 1997 printr-o hotărâre din 6 octombrie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 23 octombrie 1999 pronunțând un refuz împotriva reclamantului și a coincriminaților săi, având în vedere absența unor fapte delicvente. (1) Primul motiv al reclamantului se referă la durata procedurii. Potrivit reclamantului, durata procedurii nu îndeplinește cerința termenului rezonabil, astfel cum se prevede în art. 6 alin. În conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 89 din 24 martie 2001, a articolului 35 alineatul (1) din Convenție. Reclamantul consideră că observațiile guvernului au sosit prea târziu pentru a putea fi luate în considerare. În plus, reclamantul exprimă perplexitate în ceea ce privește eficiența acestui instrument din cauza lipsei de încredere în autoritățile italiene, a volumului excesiv de muncă al cursurilor de recurs italiene și a termenelor lungi de așteptare a deciziilor. Prin urmare, refuză să sesizeze instanța de apel. Curtea ia notă de faptul că, potrivit legii din 24 martie 2001 nr. 89 (numită lege Pinto) a) persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nepatrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției europene a drepturilor omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil al art. 6 alin. (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr. 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Întrucât nu dezamăgește nicio împrejurare de natură să decidă în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neechivocitatea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție. (2) Al doilea motiv al reclamantului se referă la legalitatea procedurii. În această privință, Curtea consideră că acest motiv trebuie examinat în cadrul articolului 6 din convenție și, în conformitate cu acesta din urmă, reamintește că, potrivit jurisprudenței constante a organelor convenției, este de competența în primul rând a autorităților naționale să corecteze o presupusă încălcare a convenției. Curtea observă că reclamantul a fost revocat din acuzațiile aduse împotriva sa și, prin urmare, nu mai poate pretinde că este victima faptelor pe care le-a comis (Gil Leal Pereira c. Portugalia, (dec.) nr. 48956/99, 19.09.00, nepublicată). Prin urmare, acest motiv trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. (3) Cel de-al treilea motiv al reclamantului se referă la . . . Curtea reamintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Aceasta arată apoi că reclamantul a fost eliberat la 3 decembrie 1994, adică cu mai mult de șase luni înainte de data la care a fost introdusă cererea, în ianuarie 1997; prin urmare, acest lucru este întârziat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. (4) În cele din urmă, invocând art. 8 și 10 din Convenție, reclamantul se plânge de confiscarea documentelor efectuate în cursul procedurii. Guvernul excită, în primul rând, la cererea cererii, deoarece percheziția la domiciliu și confiscarea documentelor au fost efectuate la 16 noiembrie 1994, adică cu mai mult de șase luni înainte de data depunerii cererii, la 15 noiembrie 1994, În plus, consideră că litigiul trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, din cauza faptului că reclamantul nu a luat cuvântul în fața instanței competente ( și 10 din Convenție. Întradevăr, conform articolului 35 din Convenție, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, așa cum este înțeles în conformitate cu principiile de drept internațional general recunoscute. În cazul de față, rezultă din dosarul pe care l-a indicat după hotărârea de a sesiza Parchetul în apropierea Tribunalului din Paola, reclamantul nu și-a ridicat obiecțiunile, nici măcar în esență, nici în fața instanței judecătorești din riesame, nici în fața Curții de Casație, nici în fața oricărei alte instanțe. Prin urmare, aceste obiecțiuni trebuie respinse pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Erik Fribergh Christos Rozakis Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 38763/97

présentée par Giovanni CELICO

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 30 mai 2002 en une chambre composée de

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

G.

Bonello

,

P.

Lorenzen

,

M

mes

N.

Vajić

,

S.

Botoucharova

,

M.

V.

Zagrebelsky,

M

me

E.

Steiner

,

juges

,

et

de

M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 20 septembre 1997,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant italien né en 1943 et résidant à Praia a Mare (Cosenza).

A une date non précisée, des poursuites furent entamées contre le requérant et un certain M. P. pour faux en écriture et escroquerie.

Le 6 avril 1993, le juge des investigations préliminaires de Paola informa le requérant que le parquet avait demandé la prorogation des délais

maxima

pour la durée des investigations préliminaires. Le requérant prit ainsi connaissances des accusations portées à son encontre.

Le 22 juin 1994, le parquet de Catanzaro demanda le renvoi en jugement du requérant et de deux autres personnes. L’audience préliminaire eut lieu à une date non précisée devant le juge des investigations préliminaires de Paola.

Le 16 novembre 1994, le requérant et onze autres personnes furent arrêtés en exécution d’une ordonnance du juge des investigations préliminaires de Paola du 10

novembre 1994. Le jour même, la demeure du requérant fut perquisitionnée et certains documents appartenant à l’accusé furent saisis. Le requérant fut ensuite assigné à domicile.

Le 23 novembre 1994, le juge des investigations préliminaires rejeta une demande de mise en liberté entre-temps présentée par le requérant. Ce dernier interjeta appel contre cette décision. Le 3

décembre 1994, la chambre du tribunal de Cosenza chargée de réexaminer les mesures de précaution («

tribunale della libertà

») ordonna la libération immédiate du requérant.

A une date non précisée, le juge des investigations préliminaires de Paola se déclara incompétent à connaître de l’affaire dans la mesure où celle-ci portait sur l’accusation de faux en écritures et ordonna la transmission du dossier au parquet de Catanzaro.

Le 11 octobre 1997, le parquet de Catanzaro demanda le renvoi en jugement du requérant et de seize autres personnes, accusés de faire partie d’une association de malfaiteurs, escroquerie, abus de fonctions publiques et faux en écritures.

Par une ordonnance du 13 novembre 1997, le juge des investigations préliminaires de Catanzaro fixa la date de l’audience préliminaire au 5

mars

Par un jugement du 6 octobre 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 23 octobre 1999 prononça un non-lieu à l’encontre du requérant et de ses coïnculpés, vu l’absence de faits délictueux.

EN DROIT

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse et estime que le requérant n’a pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi n° 89 du 24

mars

2001, dite «

loi Pinto

».

Le requérant estime que les observations du Gouvernement sont arrivées trop tard pour pouvoir être prises en considération. et que cette voie de recours est une faculté offerte et non une obligation - le § 6 de la loi disant «

peuvent

» et non «

doivent

». En outre, le requérant exprime des perplexité par rapport à l’efficacité de cet outil à cause du manque de confiance dans les autorités italiennes, de la charge de travail excessive des cours d’appel italiennes et des longs délais d’attente des décisions. Il

refuse

par conséquent de saisir la cour d’appel.

La Cour note que selon la loi du 24 mars 2001 n° 89 (dite «

loi Pinto

») les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n° 69789/01,

Brusco c. Italie

du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n° 34969/97,

Giacometti c. Italie

du 8

novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.

Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

A cet égard, la Cour estime que ce grief doit être examiné dans le cadre de l’article 6 de la Convention et, conformément à ce dernier, elle rappelle que, selon la jurisprudence constante des organes de la Convention, il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. La Cour observe que le requérant a été relaxé des accusations portées contre lui et que, par conséquent, il ne peut plus se prétendre victime des faits qu’il dénonce (

Gil Leal Pereira c. Portugal

, (dec.) n° 48956/99, 19.09.00, non publiée).

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie que dans un délai de six mois à compter de la date de la décision interne définitive.

Elle relève ensuite que le requérant fut remis en liberté le 3

décembre 1994, soit plus de six mois avant la date d’introduction de la requête, le

15

janvier 1997.

Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article

35 §§

1 et

4 de la Convention.

Le Gouvernement excipe, tout d’abord, l’irrecevabilité de la requête parce que la perquisition domiciliaire et la saisie des documents ont été effectuées le 16 novembre 1994, soit plus de six mois avant la date d’introduction de la requête, le 15

janvier 1997. Il considère, en outre, que le grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en raison du fait que le requérant n’a pas interjeté appel devant le tribunal compétent («

tribunale del riesame

»).

La Cour n’est pas appelée à se prononcer sur le point de savoir si les faits allégués par le requérant révèlent l’apparence d’une violation des articles 8

et 10 de la Convention. En effet, aux termes de l’article 35 de la Convention, la Cour ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, tels qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus.

En l’espèce, il ressort du dossier qu’après la décision de saisie du parquet près le tribunal de Paola, le requérant n’a soulevé ses griefs, même pas en substance, ni devant la cour d’appel («

tribunale del riesame

»), ni devant la Cour de cassation ni devant aucune autre juridiction.

Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetées pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président