Bonura împotriva Italiei

Regimul special de detenție prevăzut de art. 41bis Arestat la 4 iunie 1993, reclamantul a fost condamnat la închisoare pe viață printr-o hotărâre din 25 iulie 1997 a curții de jurați din Palermo, pentru asociație de malfactori de tip mafiot și omor. La o dată care nu a fost precizată reclamantul a apelat. La 18 martie 2000 curtea de jurați de apel din Palermo a confirmat hotărârea din 25 iulie 1997. În perioada detenției, reclamantul a fost supus regimului special de detenție prevăzut de art. 41bis al legii nr. 354 din 26 iulie 1975, care deroga condițiilor generale ale detenției stabilite de aceeași lege (lege pe organizarea penitenciară). Din 30 ianuarie 1994, ministrul Justiției a adoptat treisprezece decrete introducând limitări pentru perioadele următoare: 30 ianuarie 1994 - 29 ianuarie 1995 (decret nr. 1) 1 februarie 1995 - până la termenul stabilit de legea nr. 356 din 7 august 1992 (decret nr. 2) 5 august 1995 - 6 ianuarie 1996 (decret nr. 3) 2 februarie 1996 - 2 iulie 1996 (decret nr. 4) 31 iulie 1996 - 31 ianuarie 1997 (decret nr. 5) 4 februarie 1997 - 4 iulie 1997 (decret nr. 6) 31 iulie 1997 - 31 ianuarie 1998 (decret nr. 7) 4 februarie 1998 - 4 iulie 1998 (decret nr. 8) 30 iulie 1998 - 30 ianuarie 1999 (decret nr. 9) 27 ianuarie 1999 - 27 iulie 1999 (decret nr. 10) 22 iulie 1999 - 22 ianuarie 2000 (decret nr. 11) 23 decembrie 1999 - 23 iunie 2000 (decret nr. 12) 22 iunie 2000 - 22 decembrie 2000 (decret nr. 13). Derogările aplicate de fiecare decret și recursurile introduse de reclamant erau următoarele. Decret nr. 1: adoptat la 30 ianuarie 1994, acest decret introducea următoarele limitări: interdictie de utilizare a telefonului; interdictie de convorbiri și corespondenței cu alți deținuți; interdictie de întrevede cu terți; limitare a convorbiri cu membri ai familiei: maximum una pe lună cu durata de o oră; interdictie de a primi din afară sume de bani care depășesc o anumită valoare, cu excepția plății cheltuielilor de apărare și a amenzilor; imposibilitate de a primi mai mult de un colet pe lună conținând lenjerie; interdictie de organizare a activităților culturale, recreative și sportive; interdictie de alegere și a fi ales ca membru reprezentant al deținuților; interdictie de a exercita activități artizanale; interdictie de cumpărare de alimente necesitând gătire; interdictie de a petrece mai mult de două ore în aer liber. Acest decret era motivat din motive de ordine publică și de securitate ținând seama, printre altele, de periculozitatea reclamantului care era presupus a menține o legătură permanentă cu mediul criminal. La 2 februarie 1994 reclamantul a atacat decretul ministrului Justiției în fața tribunalului de supraveghere din Napoli. Printr-o ordonanță depusă la cancelarie la 29 aprilie 1994, tribunalul de supraveghere din Napoli - care în final a hotărât asupra recursului - a declarat recursul inadmisibil, deoarece reclamantul indicase în afara termenelor motivele de fapt și de drept pe care se baza pentru recursul. Decret nr. 2: adoptat la 1 februarie 1995, acest decret introducea aceleași restricții ca decretul nr. 1, cu excepția interdicției de convorbiri și corespondenței cu alți deținuți. Acest decret nu constituia formal o prelungire a decretului anterior, ci o nouă decizie care reamintea decizia anterioară. La 7 februarie 1995, reclamantul a introdus un recurs împotriva acestui decret în fața tribunalului de supraveghere din Perugia. Printr-o decizie din 29 mai 1995, depusă la cancelarie la 1 iunie 1995, tribunalul din Perugia a respins recursul. Decret nr. 3: adoptat la 5 august 1995, acest decret introducea aceleași limitări ca decretul nr.

La 9 august 1995, reclamantul a atacat acest decret în fața tribunalului de supraveghere din Perugia. Printr-o ordonanță din 25 ianuarie 1996, depusă la cancelarie la 30 ianuarie 1996, tribunalul de supraveghere din Perugia a respins recursurile reclamantului. Decret nr. 4: Printr-un decret din 2 februarie 1996, ministrul Justiției a ordonat ca reclamantul să fie supus regimului special de detenție pentru o perioadă de șase luni. Restricțiile impuse erau aceleași ca cele stabilite de decretul anterior. La 7 februarie 1996, reclamantul a introdus un recurs în fața tribunalului de supraveghere din Palermo. Printr-o ordonanță din 21 martie 1996, tribunalul de supraveghere din Palermo a declarat recursul inadmisibil din motiv că examinarea recursurilor împotriva acestui gen de decret era în competența instanțelor de supraveghere, în conformitate cu două hotărâri din 1993 ale Curții Constituționale. Decret nr. 5: adoptat la 31 iulie 1996, acest decret introducea aceleași limitări ca decretul nr.

Decret nr. 6: adoptat la 31 iulie 1997, acest decret introducea aceleași limitări ca decretul nr. 3, dar acordă reclamantului posibilitatea unui apel telefonic pe lună cu membri ai familiei și posibilitatea de a primi două colete pe lună, precum și două colete pe an conținând lenjerie; în plus, anula interdictia de cumpărare a alimentelor necesitând gătire. Decret nr. 7: adoptat la 4 februarie 1997, acest decret introducea aceleași restricții ca decretul nr.

La 12 februarie 1997, reclamantul a introdus un recurs în fața tribunalului de supraveghere din Perugia împotriva decretului nr.

La 20 septembrie 1997, tribunalul de supraveghere din Perugia a declarat recursul din 12 februarie 1997 inadmisibil deoarece decretul atacat expirase. Decrete nr. 8 și nr. 9: adoptate la 4 februarie 1998 și 30 iulie 1998, aceste decrete introdueau aceleași limitări ca decretul nr. 6, dar ele eliminau interdictia de a petrece mai mult de două ore în aer liber. La 7 august 1998, reclamantul a atacat decretul nr. 9 în fața tribunalului de supraveghere din Perugia. În special, a cerut ca mama sa să îi poată telefona din domiciliul ei mai degrabă decât din postul telefonic al altui penitenciar. Printr-o ordonanță din 12 noiembrie 1998, tribunalul de supraveghere din Perugia a admis parțial recursul: a anulat interdictia privind primirea coletelor deoarece această limitare nu era necesară pentru a asigura ordinea publică și securitatea. Decrete nr. 10 la 13: adoptate la 27 ianuarie 1999, 22 iulie 1999, 23 decembrie 1999 și 22 iunie 2000, aceste decrete introdueau aceleași limitări ca decretul nr. 9. 2. Cenzura corespondenței reclamantului cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului O scrisoare datată din 10 februarie 2000 și formularul de cerere datat din 10 aprilie 2000 pe care reclamantul i le-a adresat cancelariei Curții Europene a Drepturilor Omului au ajuns la aceasta cu un viza de cenzură din penitenciarul din Spoleto. Nu a fost furnizată nicio indicație cu privire la baza juridică a acestor controale de corespondență. Printr-o decizie din 27 iunie 2000, judecătorul de supraveghere din Spoleto a ordonat ca corespondencea reclamantului să fie supusă controlului, cu excepția aceleia cu Consilul Europei, Comisia sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru șase luni. B. Dreptul și practica internă pertinenti 1. Regimul special de detenție art. 41bis al legii pe organizarea penitenciară (legea nr. 354 din 26 iulie 1975), în forma sa modificată de legea nr. 356 din 7 august 1992, atribuie ministrului Justiției puterea de a suspenda complet sau parțial aplicarea regimului penitenciar obișnuit, după cum prevede legea nr. 354 din 1975, printr-un decret motivat și controlabil de autoritatea judiciară, din motive de ordine și de securitate publică, atunci când regimul obișnuit de detenție ar intra în conflict cu aceste ultime exigențe. Regimul special rezultând din art. 41bis poate fi aplicat doar cu privire la deținuții urmăriți penal sau condamnați pentru infracțiuni vizate la art. 4bis al aceleiași legi, printre care se numără infracțiuni legate de activitățile mafiei. art. 41bis nu conține nicio listă a restricțiilor autorizate, aceasta urmând a fi stabilită prin decretul ministrului Justiției. Legea nr. 4 din 19 ianuarie 2001 - care a convertit în lege un decret-lege adoptând dispoziții urgente pentru eficacitate și eficiență a administrării justiției - a prelungit aplicarea articolului 41bis până la 31 decembrie 2002. 2. Controlul corespondenței deținuților În decizia sa Messina, (Messina c. Italia (nr. 3), nr. 33993/96, 29 noiembrie 2001), Curtea a rezumat dispozițiile relevante privind controlul corespondenței deținuților. Conform articolului 18 al legii nr. 354 din 26 iulie 1975, așa cum a fost modificat de art. 2 al legii nr. 1 din 12 ianuarie 1977, autoritatea competentă pentru a decide supunerea corespondenței deținuților la viza de cenzură este judecătorul sesizat al cauzei (fie că este vorba de instanța de instrucție, fie de instanța de judecată) până la decizia în primă instanță, și judecătorul de aplicare a pedepselor în perioada ulterioară a procedurii. Această dispoziție prevede de asemenea că magistratul competent poate ordona controlul corespondenței unui deținut prin decizie motivată, dar nu precizează cazurile în care o asemenea decizie poate fi luată. Viza de cenzură în cauză constă concret în interceptare și citire de autoritatea judiciară care a ordonat-o, de directorul penitenciarului sau de personalul penitenciar desemnat de acesta, a întregii corespondenții a deținutului supus unei asemenea măsuri, precum și în aplicarea unui ștampilă pe scrisori, care servește pentru a dovedi realitatea acestui control. Această măsură de control nu poate rezulta în ștergerea cuvintelor sau frazelor, dar după control autoritatea judiciară poate ordona ca una sau mai multe scrisori să nu fie transmise. În acest caz, deținutul trebuie să fie informat imediat. Această ultimă măsură poate fi ordonată, de asemenea, provizoriu de directorul penitenciarului, care trebuie totuși să informeze autoritatea judiciară. În final, cu privire la recursurile disponibile împotriva măsurii incriminate, Curtea de Casație a indicat în mai multe decizii că măsura contestată constituie un act de natură administrativă. Ea a afirmat, de asemenea, într-o jurisprudență constantă și bine stabilită, că legea italiană nu prevede căi de atac în acest sens, măsura în cauză neputând fi obiectul unui recurs în casație, deoarece nu privește libertatea personală a deținutului (Curtea de Casație: hotărâri nr. 3141 din 14 februarie 1990 și nr. 4687 din 4 februarie 1992). art. 35 al legii pe administrația penitenciară prevede că deținuții pot adresa cereri sau reclamații sub pliscuri sigilate următoarele autorități: directorul penitenciarului, inspectorii, directorul general al stabilimentelor penitenciare și ministrul Justiției; judecătorul de aplicare a pedepselor; autoritățile judiciare și sanitare care inspectează penitenciarul; președintele consilului regional; președintele Republicii. De altfel, departamentul afacerilor penitenciare al ministerului Justiției a adoptat, la 31 martie 1999, o circulară pentru directorii penitenciarelor, conform căreia aceștia din urmă trebuie să solicite instanței interesate autorizația pentru a controla corespondenței, cu excepția poștei adresate „organelor din Strasbourg" sau provenind de la acestea. Pe de altă parte, cererile de vizare pentru controale de corespondență trebuie formulate pentru o perioadă de șase luni sub rezerva cererilor de prelungire. O altă circulară a fost adoptată la 19 iulie 1999. Din partea sa, direcția afacerilor penale al ministerului Justiției a adresat, la 26 aprilie 1999, o circulară (nr. 575) instanțelor pentru a-și atrage atenția asupra necesității motivării adecvate a autorizațiilor de control al corespondenței, precum și asupra oportunității ca aceste măsuri să stabilească un termen cu privire la durata controlului. A reamintit de asemenea că nu se putea acorda o vizare de control asupra poștei adresate Curții Europene a Drepturilor Omului, și aceasta din cauza Hotărâreaui European privind persoanele care participă la procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului (art. 3). GRIEFURI Invocând articolele 3 și 6 § 2 al Convenției, reclamantul se plânge de regimul de detenție prevăzut de art. 41bis, aliniat 2, al legii nr. 354/75. Reclamantul se plânge de asemenea de controlul corespondenței (art. 8 al Convenției). ÎN DREPT 1. Reclamantul se plânge că a suferit, în perioada detenției, un tratament inuman și degradant din cauza aplicării regimului de detenție prevăzut de art. 41bis, aliniat 2, al legii nr. 354/75. El invocă încălcarea articolului 3 al Convenției, conform căruia: „Nicio persoană nu poate fi supusă torturii, nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante." Reclamantul susține mai întâi că restricțiile privind utilizarea telefonului, convorbiri cu alți deținuți, întrevederile cu terți și cu membri ai familiei, posibilitatea de a primi colete sau bani, posibilitatea de a cumpăra alimente necesitând gătire etc., constituiau tratamente inumane și degradante. De altfel, el observă că nici un fapt obiectiv nu ar dovedi legăturile sale cu mediul mafiot. Într-un al doilea rând, reclamantul se plânge de faptul că ministrul Justiției a adoptat mai multe decrete care mențineau aceleași limitări ca cele indicate în decretele anterioare, fără a preciza elementele noi care justificau prelungirea regimului special prevăzut de art. 41bis. Ca o măsură preliminară Curtea reamintește că, pentru a cădea sub colul articolului 3, un tratament trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este de esență relativă și depinde de ansamblul datelor cauzei, și în special de natura și contextul tratamentului, precum și de durata acestuia, de efectele sale fizice sau mentale și, uneori, de sex, vârstă și starea de sănătate a persoanei în cauză (hotărâre Irlanda c. Regatul Unit din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 65, § 162 și hotărâre Tyrer din 25 aprilie 1978, seria A nr. 26, pp. 14-15, §§ 29-30). În această perspectivă, nu este suficient ca tratamentul să aibă aspecte dezagradabile (hotărâre Guzzardi din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39, p. 40, § 107). Pe de altă parte, Curtea reamintește că ea a avut deja de hotărât asupra compatibilității regimului special de detenție cu art. 3 al Convenției (cf., în ultimul caz, Ganci c. Italia (decizie), nr. 41576/98 din 20 septembrie 2001). Cu privire la prezenta cauză, ea observă că, ca și în cererea Ganci, reclamantul nu a fost, din cauza regimului special de detenție prevăzut la art. 41bis, supus unui izolament senzorial nici unui izolament social absolut, ci unui izolament social relativ, rezultând, printre altele, din interdictia convorbiri și corespondenței cu alți deținuți, interdictia întrevederilor cu terți, limitarea numărului convorbiri cu membri ai familiei și interdictia telefona. Deși posibilitățile sale de contact au fost deci limitate, nu se poate vorbii totuși despre izolament în acest sens. Curtea reamintește că izolamentul senzorial complet combinat cu izolament social total poate distruge personalitatea și constituie o formă de tratament inuman care nu poate fi justificat de cerințe de securitate sau de orice alt motiv. Pe de altă parte, interdicția contactelor cu alți deținuți din motive de securitate, disciplină și protecție nu constituie în sine o formă de pedeapsă sau tratament inuman (cf., în ultimul caz, cerere nr. 41576/98, precitată). Curtea observă că reclamantul a fost supus unor măsuri grave, din cauza infracțiunilor foarte grave pentru care a fost urmărit și pentru a asigura apărarea ordinii și siguranței publice. Ea constată că reclamantul i s-a interzis utilizarea telefonului, convorbiri și corespondență cu alți deținuți și întreveder cu terți, deoarece aceste activități ar putea fi folosite pentru a reluă contactul cu mediile criminale. Reclamantul nu a dovedit că această preocupare a autorităților italiene era fără temei sau derogază. (cf., Marincola c. Italia (decizie), nr. 42662/98 din 25 noiembrie 1999). Curtea consideră prin urmare, ținând seama de vârsta și starea de sănătate a reclamantului, că tratamentul de care se plânge nu atinge minimul necesar de gravitate pentru a cădea sub colul articolului 3 al Convenției (a se vedea cerere nr. 41576/98, precitată). Din aceasta rezultă că, pe acest punct, cererea este evident prost fondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției. 2. Reclamantul se plânge, apoi, de o încălcare a dreptului său la presomția de nevinovăție. El invocă încălcarea articolului 6, § 2, al Convenției, redactat după cum urmează: „Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupusă nevinovată până ce vinovăția sa a fost legal stabilită." Reclamantul afirmă că nu a putut dispune de facilități necesare pregătirii apărării sale, din cauza aplicării regimului de detenție prevăzut de art. 41bis. De altfel, el observă că a fost supus regimului articolului 41bis fără a fi fost definitiv condamnat vinovat de infracțiune de asociație de malfactori de tip mafiot. De fapt, era totuși supus detenției preventive atunci când a primit notificarea decretelor care impuneau restricțiile prevăzute de art. 41bis. Prin urmare, el afirmă că nu exista un pericol real pentru siguranța și ordinea publică care justifica aplicarea articolului 41bis. Curtea reamintește că ea a avut deja de hotărât asupra compatibilității regimului special de detenție cu art. 6 § 2 al Convenției (v., în ultimul caz, Ospina Vargas c. Italia (decizie), nr. 40750/98 din 6 aprilie 2001). Ea observă că faptul de a plasa o persoană în detenție preventivă constituie în sine o limitare a principiului presomției de nevinovăție. Dar atunci când condițiile stabilite de art. 5 al Convenției sunt respectate, și anume atunci când indicii concrete relevă o adevărată necesitate de interes public care prevalează, în pofida presomției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale (hotărâre W. c. Elveția din 19 aprilie 1993, seria A nr. 254, p. 15, § 30), menținerea incarcerationării se justifică. Din aceasta rezultă că, pe acest punct, cererea este evident prost fondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției. 3. Reclamantul se plânge că viața sa familială a fost afectată în perioada detenției, din cauza aplicării regimului special prevăzut de art. 41bis. El invocă art. 8 al Convenției conform căruia: „Orice persoană are dreptul la respect (...) și corespondenței sale. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, binele economic al țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora." Reclamantul observă că din cauza regimului special de detenție, numărul vizitelor familiale la care avea dreptul a fost redus. De altfel, acestea - inclusiv acelea ale fiului său care avea mai puțin de doisprezece ani - s-au desfășurat sub supraveghere și cu utilizarea unei geamuri separatoare. În sfârșit, el se plânge de faptul că părinții săi, pentru a îi telefona folosind postul telefonic al administrației penitenciare, trebuiau să parcurgă o sută de kilometri pentru a ajunge la penitenciarul cel mai apropiat. De aceea, nu a primit apeluri din partea lor pentru că, fiind în vârstă, nu puteau ajunge la penitenciarul menționat. Curtea reamintește, mai întâi, că Convenția nu acordă deținuților dreptul de a alege locul detenției și că separarea și depărtarea deținutului de familia sa constituie consecințe inevitabile ale detenției. Cu toate acestea, faptul de a ține o persoană într-un penitenciar atât de departe de familie încât orice vizită se dovedește de fapt foarte dificilă, sau chiar imposibilă, poate în circumstanțe excepționale constitui o ingerință în viața sa familială, posibilitatea pentru membrii familiei de a vizita deținutul fiind un factor esențial pentru menținerea vieții familiale (a se vedea cerere nr. 42662/98, precitată). În măsura în care vizitele familiale au fost limitate și s-au desfășurat în condiții grele, Curtea estimează că a fost o ingerință în dreptul reclamantului la respect pentru viața sa privată și familială, garantat de art. 8 § 1. Asemenea ingerințe nu încalcă Convenția, dacă sunt „prevăzute de lege", urmăresc unu sau mai multe scopuri legitime conform §2 al articolului 8 și pot fi considerate măsuri „necesare într-o societate democratică" (a se vedea cerere nr. 42662/98, precitată). Curtea observă că măsurile de securitate au fost ordonate împotriva reclamantului în conformitate cu art. 41bis al legii nr. 354 din 1975. Curtea consideră că măsurile în cauză urmăreau obiective legitime sub aspectul §2 al articolului 8 al Convenției, și anume apărarea ordinii și siguranței publice, precum și prevenirea infracțiunilor. Cu privire la necesitatea ingerinței, Curtea reamintește că pentru a purta un caracter necesar „într-o societate democratică", o ingerință trebuie să fie bazată pe o necesitate socială imperioasă și în special să rămână proporționată scopului legitim urmărit (a se vedea, printre altele, hotărâre McLeod c. Regatul Unit din 23 septembrie 1998, Rechemă 1998, § 52; hotărâre Lustig-Prean și Beckett c. Regatul Unit din 27 septembrie 1999, § 80, urmând a apărea în rechemă oficială a Curții). Or, Curtea observă că regimul prevăzut de art. 41bis tinde să taie legăturile existente între persoana în cauză și mediul criminal de origine, pentru a minimiza riscul de a vedea utilizate contactele personale ale acestor deținuți cu structurile organizațiilor criminale cu care aveau relații. În acest context, Curtea ține seama de natura specifică a fenomenului criminalității organizate și în special de tip mafiot, unde relațiile familiale joacă adesea un rol de primă importanță. Reclamanții nu au demonstrat, de altfel, că preocuparea autorităților italiene era fără temei sau derogatorie. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că legiuitorul italian putea estima în mod rezonabil că măsurile incriminate erau potrivite pentru a realiza scopul legitim. La lumina acestor considerații, Curtea estimează că restricțiile dreptului reclamantului la respect pentru viața sa privată și familială nu au depășit ceea ce, într-o societate democratică, este necesar pentru apărarea ordinii și siguranței publice și pentru prevenirea infracțiunilor, în sensul articolului 8 § 2 al Convenției. Din aceasta rezultă că grieful acesta este evident prost fondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției. 4. Reclamantul se plânge, apoi, de controlul căruia corespondenței sa i s-a supus din partea autorităților penitenciare. El invocă încălcarea articolului 8 al Convenției, redactat după cum urmează: „Orice persoană are dreptul la respect (...) și corespondenței sale. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, binele economic al țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora." Reclamantul indică că corespondenća sa este supusă cenzurii. El a furnizat copie a deciziei din 27 iunie 2000 a judecătorului de supraveghere din Spoleto care o supune cenzurii, dar nu a dat nicio informație privind baza juridică a controlului în perioada anterioară. Curtea constată că formularul de cerere și o scrisoare datată din 20 februarie 2000 i-au ajuns cu ștampila de cenzură pe fiecare pagină. Curtea consideră că în situația actuală a dosarului, nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui grief și estimează necesar să adreseze această parte a cererii cunoștinței guvernului pârât în aplicarea articolului 54 § 3 b) al regulamentului. Curtea estimează, de altfel, că este de asemenea oportun să adreseze cunoștinței Guvernului faptele privind aplicarea unei vize de cenzură de către administrația penitenciară pe corespondența reclamantului cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Din aceste motive, Curtea, unanim, Amână examinarea griefului privind controlul și cenzura corespondenței reclamantului; Declară cererea inadmisibilă pentru rest. Erik Fribergh Christos Rozakis Grефier Președinte

Le régime spécial de détention prévu par l’article 41 bis Arrêté le 4 juin 1993, le requérant fut condamné à la prison à perpétuité par un arrêt du 25 juillet 1997 de la cour d’assises de Palerme, pour association de malfaiteurs de type mafieux et meurtre. À une date qui n’a pas été précisée le requérant interjeta appel. Le 18 mars 2000 la cour d’assises d’appel de Palerme confirma l’arrêt du 25 juillet 1997. Pendant la détention, le requérant a été assujetti au régime spécial de détention prévu par l’article 41 bis de la loi n° 354 du 26 juillet 1975, qui déroge aux conditions générales de la détention fixées par la même loi (loi sur l’organisation pénitentiaire). Depuis le 30 janvier 1994, le ministre de la Justice a adopté treize décrets introduisant des limitations pour les périodes suivantes : 30 janvier 1994 - 29 janvier 1995 (décret n° 1) 1 er février 1995 - jusqu’au délai fixé par la loi n° 356 du 7 août 1992 (décret n°2) 5 août 1995 - 6 janvier 1996 (décret n° 3) 2 février 1996 - 2 juillet 1996 (décret n° 4) 31 juillet 1996 - 31 janvier 1997 (décret n° 5) 4 février 1997 - 4 juillet 1997 (décret n° 6) 31 juillet 1997 - 31 janvier 1998 (décret n° 7) 4 février 1998- 4 juillet 1998 (décret n° 8) 30 juillet 1998 - 30 janvier 1999 (décret n° 9) 27 janvier 1999 - 27 juillet 1999 (décret n° 10) 22 juillet 1999 - 22 janvier 2000(décret n° 11) 23 décembre 1999 - 23 juin 2000 (décret n° 12) 22 juin 2000 - 22 décembre 2000 (décret n° 13). Les dérogations appliquées par chaque décret et les recours introduits par le requérant étaient les suivants. Décret n° 1 : adopté le 30 janvier 1994, ce décret introduisait les limitations suivantes : interdiction d’utilisation du téléphone ; interdiction des colloques et de la correspondance avec les autres détenus ; interdiction des entrevues avec des tiers ; limitation des colloques avec des membres de la famille : maximum d’un par mois d’une durée d’une heure ; interdiction de recevoir de l’extérieur des sommes d’argent au-delà d’un montant déterminé, à l’exception du paiement des frais de défense et des amendes ; impossibilité de recevoir plus d’un paquet par mois contenant du linge ; interdiction d’organiser des activités culturelles, récréatives et sportives ; interdiction d’élire et d’être élu comme membre représentant des détenus ; interdiction d’exercer des activités artisanales ; interdiction d’acheter des aliments nécessitant cuisson ; interdiction de passer plus de deux heures en plein air. Ce décret était motivé par des raisons d’ordre public et de sécurité compte tenu, entre autres, de la dangerosité du requérant qui était présumé maintenir un lien permanent avec le milieu criminel. Le 2 février 1994 le requérant attaqua le décret du ministre de la Justice devant le tribunal de surveillance de Naples. Par une ordonnance déposée au greffe le 29 avril 1994, le tribunal de surveillance de Naples - qui à la fin statua sur le recours - déclara le recours irrecevable, car le requérant avait indiqué hors délai les motifs de fait et de droit sur lesquels il s’appuyait pour le recours. Décret n° 2 : adopté le 1 er février 1995, ce décret introduisait les mêmes restrictions que le décret n° 1, sauf l’interdiction des colloques et de la correspondance avec les autres détenus. Ce décret ne constituait pas formellement une prorogation du précédent décret, mais une nouvelle décision qui rappelait la décision antérieure. En date 7 février 1995, le requérant introduisit un recours contre ce décret devant le tribunal de surveillance de Pérouse. Par une décision du 29 mai 1995, déposée au greffe le 1 er juin 1995, le tribunal de Pérouse rejeta le recours. Décret n° 3 : adopté le 5 août 1995, ce décret introduisait les mêmes limitations que le décret n°

Le 9 août 1995, le requérant attaqua ce décret devant le tribunal de surveillance de Pérouse. Par une ordonnance du 25 janvier 1996, déposée au greffe le 30 janvier 1996, le tribunal de surveillance de Pérouse rejeta les recours du requérant. Décret n° 4 : Par un décret du 2 février 1996, le ministre de la Justice ordonna que le requérant fût soumis au régime spécial de détention pour une période de six mois. Les restrictions imposées étaient les mêmes que celles fixées par le décret précédent. En date du 7 février 1996, le requérant introduisit un recours devant le tribunal de surveillance de Palerme. Par une ordonnance du 21 mars 1996, le tribunal de surveillance de Palerme déclara le recours irrecevable au motif que l’examen des recours contre ce genre de décret était du ressort des juridictions de surveillance, en conformité avec deux arrêts de 1993 de la Cour Constitutionnelle. Décret n° 5 : adopté le 31 juillet 1996, ce décret introduisait les mêmes limitations que le décret n°

Décret n° 6 : adopté le 31 juillet 1997, ce décret introduisait les mêmes limitations que le décret n° 3, mais il accordait au requérant la possibilité d’un appel téléphonique par mois avec des membres de sa famille et la possibilité de recevoir deux paquets par mois ainsi que deux paquets par an contenant du linge ; en outre, il annulait l’interdiction d’achat d’aliments nécessitant cuisson. Décret n° 7 : adopté le 4 février 1997, ce décret introduisait les mêmes restrictions que le décret n°

Le 12 février 1997, le requérant introduisit un recours devant le tribunal de surveillance de Pérouse à l’encontre du décret n°

Le 20 septembre 1997, le tribunal de surveillance de Pérouse déclara le recours du 12 février 1997 irrecevable puisque le décret attaqué avait expiré. Décrets n° 8 et n° 9 : adoptés les 4 février 1998 et 30 juillet 1998, ces décrets introduisaient les mêmes limitations que le décret n° 6, mais ils supprimaient l’interdiction de passer plus de deux heures en plein air. Le 7 août 1998, le requérant attaqua le décret n° 9 devant le tribunal de surveillance de Pérouse. En particulier, il demanda que sa mère pût lui téléphoner de son domicile plutôt que d’un poste téléphonique d’une autre prison. Par une ordonnance du 12 novembre 1998, le tribunal de surveillance de Pérouse accueillit partiellement le recours : il annula l’interdiction relative à la réception de colis parce que cette limitation n’était pas nécessaire pour garantir l’ordre public et la sécurité. Décrets n° 10 à 13 : adoptés les 27 janvier 1999, 22 juillet 1999, 23 décembre 1999 et 22 juin 2000, ces décrets introduisaient les mêmes limitations que le décret n° 9. 2. La censure de la correspondance du requérant avec la Cour européenne des Droits de l’Homme Une lettre datée du 10 février 2000 et le formulaire de requête daté du 10 avril 2000 que le requérant a adressés au greffe de la Cour européenne des Droits de l’Homme sont parvenus à cette dernière avec un visa de censure de la prison de Spolète. Aucune indication n’a été fournie quant à la base juridique de ces contrôles de correspondance. Par une décision du 27 juin 2000, le juge de surveillance de Spolète ordonna que la correspondance du requérant fût soumise à contrôle, à l’exception de celle avec le Conseil de l’Europe, la Commission ou la Cour européennes des Droits de l’Homme, pour six mois. B. Le droit et la pratique interne pertinents 1. Le régime spécial de détention L’article 41 bis de la loi sur l’organisation pénitentiaire (loi n° 354 du 26 juillet 1975), dans sa teneur modifiée par la loi n° 356 du 7 août 1992, attribue au ministre de la Justice le pouvoir de suspendre complètement ou partiellement l’application du régime pénitentiaire ordinaire, tel que prévu par la loi n° 354 de 1975, par un décret motivé et contrôlable par l’autorité judiciaire, pour des raisons d’ordre et de sûreté publics, lorsque le régime ordinaire de détention serait en conflit avec ces dernières exigences. Le régime spécial découlant de l’article 41 bis peut être appliqué uniquement à l’égard des détenus poursuivis ou condamnés pour les délits visés à l’article 4 bis de la même loi, parmi lesquels figurent des délits liés aux activités de la mafia. L’article 41 bis ne contient aucune liste des restrictions autorisées, celle-ci devant être établie par le décret du ministre de la Justice. La loi n° 4 du 19 janvier 2001 - qui a converti en loi un décret-loi adoptant des dispositions urgentes pour l’efficacité et l’efficience de l’administration de la justice – a prorogé l’application de l’article 41 bis jusqu’au 31 décembre 2002. 2. Le contrôle de la correspondance des détenus Dans sa décision Messina, ( Messina c. Italie (n° 3), n° 33993/96, 29 novembre 2001), la Cour a résumé les dispositions pertinentes en matière de contrôle de la correspondance des détenus. Selon l’article 18 de la loi n° 354 du 26 juillet 1975, tel que modifié par l’article 2 de la loi n° 1 du 12 janvier 1977, l’autorité compétente pour décider de soumettre la correspondance des détenus à un visa de censure est le juge saisi de l’affaire (qu’il s’agisse de la juridiction d’instruction ou de la juridiction de jugement) jusqu’à la décision de première instance, et le juge d’application des peines pendant le déroulement ultérieur de la procédure. Cette disposition prévoit également que le magistrat compétent peut ordonner le contrôle de la correspondance d’un détenu par décision motivée, mais ne précise pas les cas dans lesquels une telle décision peut être prise. Le visa de censure en question consiste concrètement en l’interception et la lecture par l’autorité judiciaire qui l’a ordonnée, par le directeur de la prison ou par le personnel pénitentiaire désigné par ce dernier, de toute la correspondance du détenu qui fait l’objet d’une telle mesure, ainsi qu’en l’apposition d’un cachet sur les lettres, qui sert à prouver la réalité dudit contrôle. Cette mesure de contrôle ne peut pas résulter en l’effacement de mots ou de phrases, mais suite au contrôle l’autorité judiciaire peut ordonner qu’une ou plusieurs lettres ne soient pas remises. Dans ce cas, le détenu doit en être aussitôt informé. Cette dernière mesure peut également être ordonnée provisoirement par le directeur de la prison, qui doit toutefois en informer l’autorité judiciaire. Enfin, quant aux recours disponibles contre la mesure incriminée, la Cour de cassation a indiqué dans plusieurs décisions que la mesure litigieuse constitue un acte de nature administrative. Elle a par ailleurs affirmé, dans une jurisprudence constante et bien établie, que la loi italienne ne prévoit pas de voies de recours à cet égard, la mesure en question ne pouvant pas non plus faire l’objet d’un pourvoi en cassation, car elle ne concerne pas la liberté personnelle du détenu (Cour de cassation : arrêts n° 3141 du 14 février 1990 et n° 4687 du 4 février 1992). L’article 35 de la loi sur l’administration pénitentiaire prévoit que les détenus peuvent adresser des demandes ou réclamations sous plis scellés aux autorités suivantes : le directeur du pénitencier, les inspecteurs, le directeur général des établissements pénitentiaires et le ministre de la Justice ; le juge d’application des peines ; les autorités judiciaires et sanitaires qui inspectent le pénitencier ; le président du conseil régional ; le président de la République. En outre, le département des affaires pénitentiaires du ministère de la Justice a adopté, le 31 mars 1999, une circulaire à l’intention des directeurs de prison, selon laquelle ces derniers doivent demander à la juridiction concernée de leur accorder le contrôle de la correspondance à l’exception du courrier adressé « aux organes de Strasbourg » ou en provenance de ceux-ci. D’autre part, les demandes de visa pour les contrôles de la correspondance doivent être formulées pour une période de six mois sous réserve des demandes de prorogation. Une autre circulaire a été adoptée le 19 juillet 1999. De son côté, la direction des affaires pénales du ministère de la Justice a adressé, le 26 avril 1999, une circulaire (n° 575) aux juridictions pour attirer leur attention sur la nécessité de motiver de manière adéquate les autorisations de contrôle de la correspondance ainsi que sur l’opportunité que ces mesures fixent un terme quant à la durée du contrôle. Elle a également rappelé qu’on ne pouvait pas accorder un visa de contrôle sur le courrier adressé à la Cour européenne des Droits de l’Homme, et cela en raison de l’Accord européen concernant les personnes participant aux procédures devant la Cour européenne des Droits de l’Homme (article 3). GRIEFS Invoquant les articles 3 et 6 § 2 de la Convention, le requérant se plaint du régime de détention prévu par l’article 41 bis , alinéa 2, de la loi n° 354/75. Le requérant se plaint également du contrôle de la correspondance (article 8 de la Convention). EN DROIT 1. Le requérant se plaint d’avoir subi, pendant sa détention, un traitement inhumain et dégradant à cause de l’application du régime de détention prévu par l’article 41 bis , alinéa 2, de la loi n° 354/75. Il allègue la violation de l’article 3 de la Convention, aux termes duquel : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » Le requérant soutient d’abord que les restrictions concernant l’utilisation du téléphone, les colloques avec les autres détenus, les entrevues avec des tiers et avec des membres de sa famille, la possibilité de recevoir des paquets ou de l’argent, la possibilité d’acheter des aliments nécessitant cuisson, etc., constituaient des traitements inhumains et dégradants. Par ailleurs, il fait remarquer qu’aucun fait objectif ne prouverait ses liens avec le milieu mafieux. Deuxièmement, le requérant se plaint du fait que le ministre de la Justice a adopté plusieurs décrets qui maintenaient les mêmes limitations que celles indiquées dans les décrets antérieurs, sans préciser les éléments nouveaux qui justifiaient la prolongation du régime spécial prévu par l’article 41 bis . A titre préliminaire la Cour rappelle que, pour tomber sous le coup de l’article 3, un traitement doit atteindre un minimum de gravité. L’appréciation de ce minimum est relative par essence et dépend de l’ensemble des données de la cause, et notamment de la nature et du contexte du traitement ainsi que de sa durée, de ses effets physiques ou mentaux ainsi que, parfois, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la personne concernée (arrêt Irlande c. le Royaume-Uni du 18 janvier 1978, série A n° 25, p. 65, § 162 et arrêt Tyrer du 25 avril 1978, série A n° 26, pp. 14-15, §§ 29-30). Dans cette perspective, il ne suffit pas que le traitement comporte des aspects désagréables (arrêt Guzzardi du 6 novembre 1980, série A n° 39, p. 40, §107). D’autre part, la Cour rappelle qu’elle a déjà eu à statuer au sujet de la compatibilité du régime spécial de détention à l’article 3 de la Convention (cf., en dernier lieu, Ganci c. Italie (déc.), n° 41576/98 du 20 septembre 2001). En ce qui concerne la présente affaire, elle observe que, comme dans la requête Ganci, le requérant n’a pas, du fait du régime spécial de détention prévu à l’article 41 bis , été soumis à un isolement sensoriel ni à un isolement social absolu, mais à un isolement social relatif, découlant, entre autres, de l’interdiction des colloques et de la correspondance avec les autres détenus, de l’interdiction des entrevues avec des tiers, de la limitation du nombre des colloques avec des membres de sa famille et de l’interdiction de téléphoner. Si ses possibilités de contacts étaient ainsi limitées, on ne saurait toutefois parler à ce propos d’isolement. La Cour rappelle que l’isolement sensoriel complet combiné à un isolement social total peut détruire la personnalité et constitue une forme de traitement inhumain qui ne saurait se justifier par les exigences de la sécurité ou toute autre raison. Par contre, l’interdiction de contacts avec d’autres détenus pour des raisons de sécurité, de discipline et de protection ne constitue pas en elle-même une forme de peine ou de traitement inhumain (cf., en dernier lieu, requête n° 41576/98, précitée). La Cour observe que le requérant a été soumis à des mesures sévères, en raison des infractions très graves pour lesquelles il a été poursuivi et pour assurer la défense de l’ordre et de la sûreté publics. Elle constate que le requérant s’est vu interdire l’utilisation du téléphone, les colloques et la correspondance avec les autres détenus et les entrevues avec des tiers, parce que ces activités pourraient être utilisées pour reprendre contact avec les milieux criminels. Le requérant n’a pas démontré que ce souci des autorités italiennes était sans fondement ou déraisonnable. (cf., Marincola c. Italie (déc.), n° 42662/98 du 25 novembre 1999). La Cour considère par conséquent, au vu de l’âge et de l’état de santé du requérant, que le traitement dont il se plaint n’atteint pas le minimum nécessaire de gravité pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention (voir requête n° 41576/98, précitée). Il s’ensuit que, sur ce point, la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 §4 de la Convention. 2. Le requérant se plaint, ensuite, d’une atteinte à son droit à la présomption d’innocence . Il allègue la violation de l’article 6, § 2, de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. » Le requérant affirme qu’il n’a pu disposer des facilités nécessaires à la préparation de sa défense, à cause de l’application du régime de détention prévu par l’article 41 bis . En outre, il fait remarquer qu’il a été soumis au régime de l’article 41 bis sans avoir été définitivement jugé coupable du délit d’association de malfaiteurs de type mafieux. En effet, il était toujours soumis à la détention préventive quand il a reçu notification des décrets qui imposaient les restrictions prévues par l’article 41 bis. Par conséquent, il affirme qu’il n’y avait pas un danger réel pour la sûreté et l’ordre publics qui justifiait l’application de l’article 41 bis . La Cour rappelle qu’elle a déjà eu à statuer au sujet de la compatibilité du régime spécial de détention à l’article 6 § 2 de la Convention (v., en dernier lieu, Ospina Vargas c. Italie (déc.), n° 40750/98 du 6 avril 2001). Elle observe que le fait de placer une personne en détention provisoire constitue en soi une limitation du principe de la présomption d’innocence. Mais lorsque les conditions posées par l’article 5 de la Convention sont respectées, à savoir lorsque des indices concrets révèlent une véritable exigence d’intérêt public prévalant, nonobstant la présomption d’innocence, sur la règle du respect de la liberté individuelle (arrêt W. c. Suisse du 19 avril 1993, série A n° 254, p. 15, § 30), la poursuite de l’incarcération se justifie. Il s’ensuit que, sur ce point, la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. 3. Le requérant se plaint que sa vie familiale a été affectée pendant la période de détention, à cause de l’application du régime spécial prévu par l’article 41 bis . Il invoque l’article 8 de la Convention aux termes duquel : « Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, (...). Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Le requérant fait remarquer qu’en raison du régime spécial de détention, le nombre de visites familiales auxquelles il avait droit a été réduit. En outre, celles-ci - y compris celles de son fils qui avait moins de douze ans - se sont déroulées sous surveillance et avec l’utilisation d’une vitre de séparation. Enfin, il se plaint du fait que ses parents, pour l’appeler en utilisant un poste téléphonique de l’administration pénitentiaire, devaient parcourir cent kilomètres pour se rendre à la prison la plus proche. De ce fait, il n’a pas reçu d’appels de leur part car, étant âgés, ils ne pouvaient pas se rendre à ladite prison. La Cour rappelle, d’abord, que la Convention n’accorde pas aux détenus le droit de choisir le lieu de détention et que la séparation et l’éloignement du détenu de sa famille constituent des conséquences inévitables de la détention. Néanmoins, le fait de détenir une personne dans une prison éloignée de sa famille à tel point que toute visite s’avère en fait très difficile, voire impossible, peut dans des circonstances exceptionnelles constituer une ingérence dans sa vie familiale, la possibilité pour les membres de la famille de rendre visite au détenu étant un facteur essentiel pour le maintien de la vie familiale (voir requête n° 42662/98, précitée). Dans la mesure où les visites familiales ont été limitées et se sont déroulées dans des conditions pénibles, la Cour estime qu’il y a eu une ingérence dans le droit du requérant au respect de sa vie privée et familiale, garanti par l’article 8 § 1. Pareilles ingérences n’enfreignent pas la Convention, si elles sont «prévues par la loi », visent un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 de l’article 8 et peuvent passer pour des mesures « nécessaires dans une société démocratique » (voir requête n° 42662/98, précitée). La Cour note que les mesures de sécurité ont été ordonnées à l’encontre du requérant en conformité avec l’article 41 bis de la loi n° 354 de 1975. La Cour considère que les mesures en cause poursuivaient des objectifs légitimes sous l’angle du paragraphe 2 de l’article 8 de la Convention, à savoir la défense de l’ordre et de la sûreté publics, ainsi que la prévention des infractions pénales. Quant à la nécessité de l’ingérence, la Cour rappelle que pour revêtir un caractère nécessaire « dans une société démocratique », une ingérence doit se fonder sur un besoin social impérieux et notamment demeurer proportionnée au but légitime recherché (voir, entre autres, arrêt McLeod c. Royaume-Uni du 23 septembre 1998, Recueil 1998, § 52 ; arrêt Lustig ‑ Prean et Beckett c. Royaume-Uni du 27 septembre 1999, § 80, à paraître dans le recueil officiel de la Cour). Or, la Cour relève que le régime prévu à l’article 41 bis tend à couper les liens existant entre la personne concernée et son milieu criminel d’origine, afin de minimiser le risque de voir utiliser les contacts personnels de ces détenus avec les structures des organisations criminelles avec lesquelles ils avaient eu des liens. Dans ce contexte, la Cour tient compte de la nature spécifique du phénomène de la criminalité organisée et notamment de type mafieux, où les relations familiales jouent souvent un rôle primordial. Les requérants n’ont d’ailleurs pas démontré que ce souci des autorités italiennes était sans fondement ou déraisonnable. Dans ces circonstances, la Cour considère que le législateur italien pouvait raisonnablement estimer que les mesures incriminées convenaient pour atteindre le but légitime. A la lumière de ces considérations, la Cour estime que les restrictions au droit du requérant au respect de sa vie privée et familiale ne sont pas allées au-delà de ce qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la défense de l’ordre et de la sûreté publics et à la prévention des infractions pénales, au sens de l’article 8 § 2 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté en application de l’article 35 §4 de la Convention. 4. Le requérant se plaint, ensuite, du contrôle auquel son courrier a été soumis de la part des autorités pénitentiaires. Il allègue la violation de l’article 8 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit au respect (...) et de sa correspondance. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Le requérant indique que sa correspondance est soumise à la censure. Il a fait parvenir copie de la décision du 27 juin 2000 du juge de surveillance de Spolète le soumettant à la censure, mais il n’a donné aucune information quant à la base juridique du contrôle pendant la période antérieure. La Cour constate que le formulaire de requête et un courrier daté du 20 février 2000 lui sont parvenus avec le cachet de censure sur chaque page. La Cour considère qu’en l’état actuel du dossier, elle n’est pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur en application de l’article 54 § 3 b) de son règlement. La Cour estime, par ailleurs, qu’il convient de porter également à la connaissance du Gouvernement les faits concernant l’apposition d’un visa de censure par l’administration pénitentiaire sur la correspondance du requérant avec la Cour européenne des Droits de l’Homme. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief relatif au contrôle et à la censure de la correspondance du requérant ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président