Secțiunea 1 Cerere nr. 48937/99 prezentată de Salvatore MADONIA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 30 ianuarie 2003 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens Lorenzen Vajić dnii Levits Zagrebelsky E. S Teiner, judecători și S. Nielsen, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 17 mai 1999, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentului, dl Salvatore Madonia, este un resortisant italian, născut în 1956, deținut în prezent la închisoarea Novara. Este reprezentat în fața Curții de către dl Salvatore Madonia. S. Senese, avocat în Napoli. Guvernul pârât a fost reprezentat de agentul său, domnul U. Leanza, și de co-agentul său, domnul V. Esposito. Circumstanțele din jurul cazului Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Începând cu 1992, reclamantul a fost supus regimului special de detenție prevăzut la articolul bis din Legea privind sistemul penitenciar (denumită și "Legea nr 354 din 1975") în temeiul mai multor decrete adoptate de ministrul justiției și reînnoite periodic la intervale de șase luni. Reclamantul nu a precizat limitările prevăzute de fiecare decret al ministrului. În decembrie 2000, care prevedea anumite restricții, ministrul a considerat că această măsură este mai ales din cauza unor motive serioase de ordine și securitate publică, ținând cont de acțiunea din ce în ce mai agresivă și nemiloasă a mafiei. Reclamantul a fost vizat de această măsură, având în vedere personalitatea și pericolul acesteia, confirmată de informațiile Departamentului de Securitate Publică și de condamnările pronunțate împotriva sa pentru asocierea infractorilor de tip mafiot, sechestrarea persoanelor, mai multe omucideri și trafic internațional de stupefiante, precum și de numeroasele și gravele acuzații aduse acestuia în procese încă în curs. Reclamantul susține că a fost supus unei serii de alte limitări diferite de cele prevăzute la art. 41a din Legea nr 354 din 1975 și precizează că a fost supus unor restricții privind numărul și modalitățile vizitelor membrilor familiei sale. Reclamantul a atacat decretele prin care i se impunea regimul special în primul rând în fața instanței de aplicare a pedepselor și apoi în fața Curții de Casație. Începând cu 9 septembrie 1999, reclamantul este, de asemenea, supus la izolarea celulară pe parcursul zilei prevăzută la art. 72 din Codul penal. El a încercat să conteste această decizie, fără a obține totuși nici un rezultat. În special, printr-o decizie din 6 decembrie 1999, instanța de judecată din Palermo consideră că izolarea celulară pe timp de zi era independentă de regimul special prevăzut la art. 41 a din Legea nr. 354/1975 și, prin urmare, ambele măsuri puteau fi aplicate simultan. La 27 decembrie 1999, reclamantul s-a ocupat de casare. Printr-o ordonanță din 16 mai 2000, Curtea de Casație a respins recursul. La 10 iulie 2000 reclamantul sesizează din nou instanța de judecată din Palermo. Printr-o decizie din 8 august 2000, instanța judecătorească din Palermo a respins cererea reclamantului și a considerat că instanța competentă era instanța de aplicare a pedepselor. Reclamantul a respins plângerea în două reclamații instanței de aplicare a petelor Novara. Prin două ordonanțe, la 16 martie și, respectiv, 17 octombrie 2000, instanța de aplicare a pedepselor a respins plângerea. La 9 septembrie 2002 ar trebui să se fi încheiat izolarea celulară zilnică a reclamantului, cinci scrisori trimise de reclamant avocatului său au ajuns cu o ștampilă de cenzură pe fiecare pagină. (Notam scrisorile de la : 5 februarie, 14, 18 și 25 martie, 7 noiembrie 1999). (1) Invocând art. 3 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge de condițiile de detenție, ținând cont de supunerea sa la regimul special prevăzut în art. 41a din Legea nr. 354/1975, la izolarea celulară pe suport de hârtie și la alte restricții de care a făcut obiectul. În plus, se plânge de absența, în dreptul italian, a unei căi de atac efective 2. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul invocă o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale de familie și a corespondenței sale din cauza restricțiilor privind numărul vizitelor membrilor familiei sale, modalităților de vizită și de viză de cenzură aplicate pe scrisorile sale. (3) Invocând art. 9 și 14 din Convenție, reclamantul se plânge că nu își poate manifesta religia și susține că a fost victima unei discriminări față de deținuții care nu fac obiectul regimului special. La 18 aprilie 2002, Curtea a invitat guvernul Italiei să își prezinte observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia obiecțiunilor formulate în articolele 3, 8 și 13 din convenție înainte de 11 iulie 2002. Printr-o scrisoare din 15 iulie 2002, observațiile guvernului au fost transmise reprezentantului reclamantului, care a fost invitat să prezinte, înainte de 26 septembrie 2002, observațiile pe care dorește să le prezinte ca răspuns. Întrucât nu a primit niciun răspuns la scrisoarea din 15 iulie 2002, printr-o scrisoare recomandată din 31 octombrie 2002, grefa Curții a atras atenția reclamantului asupra faptului că termenul pentru prezentarea observațiilor sale ca răspuns a fost Partea reclamantă a fost, de asemenea, informată că, în cazul în care circumstanțele ar da impresia că nu mai intenționa să-și mențină cererea, Curtea ar fi putut să șteargă cauza din rol. La 12 noiembrie 2002, reprezentantul reclamantului a primit scrisoarea din 31 octombrie. Cu toate acestea, nu a răspuns niciodată. Prin urmare, Curtea consideră că recurentul nu este interesat de soarta cererii sale și concluzionează că nu mai este vorba despre menținerea acesteia în sensul articolului (a) din convenție. În plus, Curtea consideră că nu există circumstanțe speciale care să se refere la respectarea drepturilor omului garantate prin Convenția n Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președintele
Requête n
o
48937/99
présentée par Salvatore MADONIA
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 30 janvier 2003 en une chambre composée de
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić
,
MM.
E.
Levits
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
teiner,
juges
,
et de M.
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 17 mai 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Salvatore Madonia, est un ressortissant italien, né en 1956 actuellement détenu à la prison de Novara. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A partir de 1992, le requérant a été assujetti au régime de détention spéciale prévu par l’article
41
bis
de la loi sur le système pénitentiaire (ci
‑
après indiquée aussi comme la «
loi n
o
354 de 1975
») en application des plusieurs décrets adoptés par le ministre de la Justice et régulièrement renouvelés à des intervalles de six mois.
Le requérant n’a pas précisé les limitations prévues par chaque décret du ministre. Il s’est borné à envoyer à la Cour une copie du décret du 23
décembre 2000, qui prévoyait
certaines restrictions.
Le ministre considéra que pareille mesure s’imposait notamment à cause de graves raisons d’ordre et de sûreté publique, compte tenu de l’action de plus en plus agressive et impitoyable de la
mafia
. Le requérant était visé par cette mesure en considération de sa personnalité et dangerosité, confirmée par les informations du département de la sûreté publique et par les condamnations prononcées à son encontre pour association de malfaiteurs de type mafieux, séquestration de personne, plusieurs homicides et trafic international de stupéfiants ainsi que par les nombreuses et graves charges portées contre lui dans des procès encore pendants.
Le requérant allègue avoir été soumis à une série d’autres limitations différentes de celles prévues par l’article 41
bis
de la loi n
o
354 de 1975
et précise avoir subi des restrictions, quant au nombre et aux modalités, des visites des membres de sa
famille.
Le requérant a attaqué les décrets lui imposant le régime spécial d’abord devant le tribunal d’application de peines et puis devant la Cour de cassation. L’intéressé n’a cependant fourni aucune indication quant au déroulement des procédures relatives à ses recours, exception faite en ce qui concerne une décision d’irrecevabilité adoptée par la Cour de cassation le 16 mai 2000.
Depuis le 9 septembre 1999, le requérant est également assujetti à l’isolement cellulaire diurne prévu à l’article 72 du code pénal.
Il essaya de contester cette décision, sans toutefois obtenir aucun résultat. En particulier, par une décision du 6 décembre 1999, la cour d’assise d’appel de Palerme estima que l’isolement cellulaire diurne était indépendant du régime spécial prévu à l’article 41
bis
de la loi n
o
354/1975
et que les deux mesures pouvaient donc être appliquées simultanément.
Le 27 décembre 1999, le requérant se pourvut en cassation.
Par une ordonnance du 16 mai 2000, la Cour de cassation rejeta son pourvoi.
Le 10 juillet 2000 le requérant saisit à nouveau la cour d’assise d’appel de Palerme.
Par une décision du 8 août 2000, la cour d’assise d’appel de Palerme rejeta la demande du requérant. Elle estima que la juridiction compétente était le juge d’application des peines.
Le requérant adressa deux réclamations au juge d’application des peins de Novara.
Par deux ordonnances, respectivement les 16 mars et 17 octobre 2000 le juge d’application des peines rejeta la réclamation.
L’isolement cellulaire diurne du requérant devrait avoir pris fin le 9
septembre 2002.
Cinq
courriers en provenance du requérant et adressés à son avocat sont parvenus avec un cachet de censure sur chaque page. (Notamment les lettres des
: 5 février, 14, 18 et 25 mars, 7 novembre 1999).
1.Invoquant les articles 3 et 13 de la Convention, le requérant se plaint des conditions de sa détention, compte tenu de sa soumission au
régime spécial prévu à l’article 41 bis de la
loi n
o
354/1975, à l’isolement cellulaire diurne et des autres limitations dont il a fait l’objet. Il se plaint en outre de l’absence, en droit italien, d’un recours effectif
pour contester les limitations à sa liberté ne découlant pas du régime spécial.
2.Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant allègue une violation de son droit au respect de sa vie familiale et de sa correspondance en raison des restrictions au nombre des visites des membres de sa famille, des modalités de ces visites et de visa de censure apposé sur ses courriers.
3.Invoquant les articles 9 et 14 de la Convention, le requérant se plaint de
ne pas pouvoir manifester sa religion et soutient avoir été victime d’une discrimination par rapport aux détenus non soumis au régime spécial.
Le 18 avril 2002, la Cour a invité le Gouvernement de l’Italie à présenter ses observations sur la recevabilité et le bien fondé des griefs tirés des articles 3, 8 et 13 de la Convention avant le 11 juillet 2002. Par une lettre du 15 juillet 2002, les observations du Gouvernement ont été transmises au représentant du requérant qui a été invité à communiquer avant le 26 septembre 2002 les observations qu’il souhaitait présenter en réponse.
N’ayant reçu aucune réponse à la lettre du 15 juillet 2002, par un courrier recommandé du 31 octobre 2002, le greffe de la Cour a attiré l’attention du requérant sur le fait que le délai pour la présentation de ses observations en réponse était échu et qu’aucune prorogation n’avait été sollicitée. La partie requérante a également été informée que si les circonstances donnaient à penser qu’elle n’entendait plus maintenir sa requête, la Cour aurait pu rayer l’affaire du rôle. En date 12 novembre 2002, le représentant du requérant a reçu la lettre du 31 octobre. Il n’a cependant jamais répliqué.
Partant, la Cour estime que le requérant n’est pas intéressé au sort de sa requête et en conclut qu’il n’entend plus la maintenir au sens de l’article
37
§
1
a) de la Convention.
La Cour considère, en outre, qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article
37
§
1
in
fine
de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président