Tempesti Chiesi și Chiesi împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 62000/00 de Gabriella TEMPESTI CHIESI și Renato CHIESI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 30 mai 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Bonello Lorenzen doamna Vajić dna Botoucharova Zagrebelsky judecători ai dnei Steiner și dna Grefier al Secțiunii E. Fribergh Având în vedere cererea depusă la 12 octombrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții sunt doi resortisanți italieni, atât născuți în 1940, cât și locuiți în Florența.

Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl I. Donati, un avocat practicant în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care le-au lăsat A.Q. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 14 septembrie 1984, reclamanții l-au informat cu privire la intenția lor de a încheia contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și l-au convocat să apară în fața judecătorului Florenței. Prin decizia din 14 noiembrie 1984, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1988. Între timp, chiriașul a murit și soția sa a refuzat să părăsească sediul.

La 25 septembrie 1989, reclamanții au făcut o declarație legală de a solicita urgent cazare pentru fiul lor. La 16 noiembrie 1989, reclamanții au notificat chiriașul care o cere să părăsească locația. La 6 decembrie 1989, ei au comunicat la chiriașul care i-a informat că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 31 ianuarie 1990. Între 31 ianuarie 1990 și 8 februarie 2001, judecătorul a făcut douăzeci și un încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. Între timp, la 1 decembrie 1998, reclamanții au făcut o a doua declarație legală de a solicita urgent cazare pentru fiul lor.

În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 431/98, la 9 iulie 1999, chiriașul a solicitat suspendarea procedurii de executare. Magistratul Florenței a suspendat procedura până la 8 februarie 2001. La 9 martie 2001, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu au contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative.

Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, ceea ce ar trebui, prin urmare, respins. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan.

În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii.

Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 62000/00 by Gabriella TEMPESTI CHIESI and Renato CHIESI against Italy The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 30 May 2002 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mr G. Bonello , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mrs S. Botoucharova , Mr V. Zagrebelsky , Mrs E. Steiner , judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 12 October 2000, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants are two Italian nationals, both born in 1940 and living in Florence.

They are represented before the Court by Mr I. Donati, a lawyer practising in Florence. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicants are the owners of an apartment in Florence, which they had let to A.Q. In a writ served on the tenant on 14 September 1984, the applicants informed him of their intention to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1987 and summoned him to appear before the Florence Magistrate. By a decision of 14 November 1984, which was made enforceable on the same day, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1988. In the meanwhile the tenant died and his wife refused to leave the premises.

On 25 September 1989, the applicants made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for their son. On 16 November 1989, the applicants served notice on the tenant requiring her to vacate the premises. On 6 December 1989, they served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 31 January 1990. Between 31 January 1990 and 8 February 2001, the bailiff made twenty-one attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession. In the meanwhile, on 1 December 1998, the applicants made a second statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for their son.

Pursuant to section 6 of Law no. 431/98, on 9 July 1999, the tenant asked for a suspension of the enforcement proceedings. The Florence Magistrate suspended the proceedings until 8 February 2001. On 9 March 2001, the applicants recovered possession of the apartment. THE LAW The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that their inability to recover possession of their apartment amounted to a violation of the right to property. The applicants further complain under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings. The Government argue that the applicants have not exhausted domestic remedies on the grounds that they failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected. The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicants’ property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No. 1. As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements.

In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President