HADJ contre la FRANCE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45245/99 prezentate de Hassen HADJ împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 4 iunie 2002 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 7 octombrie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul, Hassen Hadj, este resortisant tunisian, născut în 1965 și rezident în Dijon. Acesta este reprezentat în fața Curții de către Maestrul Tcholakian, avocat la Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a sosit în Franța în 1968 la vârsta de doi ani și nouă luni. El este născut dintr-o familie de nouă copii din care șase s-au născut în Franța și au naționalitatea franceză. Părinții și frații și surorile sale locuiesc în Franța. Prin hotărârea din 13 ianuarie 1992, recurentul a fost condamnat de tribunalul corecțional din Dijon la 15 zile de închisoare cu suspendare, la 2 500 de franci francezi da . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 21 iunie 1993, tribunalul corecțional din Dijon, hotărând în mod implicit, l-a condamnat pe reclamant, în special, la trei luni de închisoare cu suspendare și la 2 000 de franci franțuzești pentru conduită fără permis valabil. La 9 martie 1994, tribunalul, sesizat la opoziție, a pronunțat aceleași pedepse. La 9 ianuarie 1995, tribunalul corecțional de la Dijon l-a condamnat pe reclamant, printre altele, la două luni de închisoare fermă și 500 de franci franțuzești pentru conducere fără permis valabil și pentru conducere sub jurisdicția unui stat alcoolic. La 9 august 1995, tribunalul corecțional din Dijon l-a condamnat pe reclamant la doi ani de închisoare cu suspendare și la 10 000 de franci francezi pentru achiziție, deținere și ofertă sau cedare de narcotice. La 9 iulie 1996, un copil, pe care l - a recunoscut înainte de nașterea sa, s - a născut din uniunea sa cu F., un cetățean marocan care locuia în Franța de foarte mulți ani, cu care trăia de mult timp în căsnicie. Condamnat în posesia a două doze de heroină la mijlocul anului 1996, reclamantul a fost trimis împreună cu alte 18 persoane la tribunalul corecțional din Lyon. La 23 octombrie 1996, la trei ani de închisoare și la interdicția teritoriului francez pentru o perioadă de zece ani. Tribunalul a constatat că reclamantul, asistat în această instanță de Master B., a recunoscut că a fost consumator de heroină până la arestarea sa. El a recunoscut, de asemenea, că a revândut heroină pe care o cumpăra de la Paris, în conformitate cu declarațiile a doi clienți. În plus, Tribunalul a considerat că reclamantul fusese condamnat deja de cinci ori la închisoare fermă, cu suspendare sau cu suspendare, cu o punere la dispoziție în închisoare și că ultima condamnare din 9 august 1995 se referea la fapte de aceeași natură. La 15 ianuarie 1997, tribunalul de apel al lui Dijon a confirmat judecata în ceea ce-l privește pe reclamant, care a fost asistat în această instanță de către Maestrul A. Constatând că traficul reproșat inculpaților a avut o importanță locală certă, Comisia a considerat că prezența pe teritoriul francez a cinci dintre aceștia, inclusiv reclamantul, reprezenta un pericol permanent pentru ordinea și sănătatea publică. Prin hotărârea din 12 februarie 1998, Curtea de Casație a respins recursul pronunțându-se în acest sens. Pe de o parte, pe de altă parte, nu rezultă nici din hotărârea atacată, nici din vreo concluzie pe care reclamanții au invocat-o în fața instanței judecătorești pe motiv că hotărârea pronunțată nu a respectat dispozițiile articolului 8 din Convenția europeană a drepturilor omului în ceea ce privește [E.], Hassen Hadj și [D.] interzicerea teritoriului francez pentru o perioadă de 10 ani Un astfel de litigiu, prezentat pentru prima dată în fața Curții de Casație, amestecat de drept și de fapt este nou și ca atare inadmisibil printr-o hotărâre din 16 decembrie 1998, tribunalul corecțional din Dijon l-a condamnat pe reclamant la trei luni de închisoare pentru ședere ilegală în Franța. GRIEF Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge că interzicerea teritoriului francez pe o perioadă de zece ani pronunțată împotriva sa constituie o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie. 1997-VI, și Moustaquim c. Belgia din 18 februarie 1991, seria A nr. 193), subliniază că a ajuns în Franța la vârsta de doi ani și nouă luni și că a făcut toată școala acolo. Întreaga sa familie este stabilită în Franța și nu mai are nici o legătură de familie în Tunisia, o țară a cărei limbă nu o mai vorbește. El este, de asemenea, tatăl unui copil francez, născut din uniunea sa cu o persoană care își are reședința în mod regulat în Franța, cu care locuiește în căsătorie de mai mulți ani. ÎN 1 ianuarie 1997 și respingerea recursului său în casație prin Hotărârea din 12 februarie 1998 aduc atingere dreptului său la respectarea vieții private și de familie. Art. 8 din Convenție este redactat în părțile sale relevante, astfel: (2) Nu poate exista nici o intervenție a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură, care, într-o societate democratică, este necesară (...) apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau a moralității, sau protejării drepturilor și libertăților ce decurg din aceasta. În primul rând, guvernul ridică o excepție de la aceasta, spunând că reclamantul nu a îndeplinit condiția de epuizare a căilor de atac interne, din cauza faptului că a invocat, cel puțin în esență, ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. Cu toate acestea, măsura a fost deja pronunțată în primă instanță și nu a existat nici un motiv pentru care reclamantul, care a fost asistat de un avocat, să ridice o asemenea interdicție în apel. În cazul în care ar fi acționat astfel, acesta ar fi permis Curții de Casație să verifice conformitatea deciziei Tribunalului de apel cu dispoziția relevantă a Tribunalului de apel, care și-a demonstrat eficacitatea de mai multe ori. În lipsa unui astfel de motiv în timp util, instanța supremă nu a putut să respingă motivul și nu a putut efectua controlul proporționalității pe care îl efectuează în mod normal. Curtea amintește că, pentru a îndeplini condiția de epuizare a căilor de atac interne, un reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne o ocazie pe care art. 35 alineatul (1) are ca scop să o aibă în principiu în sarcina statelor contractante: evitarea sau corectarea încălcărilor invocate împotriva sa (a se vedea în special Hotărârea Carcot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36). Aceasta înseamnă că cauza de care se intenționează mai întâi să se adreseze Curții trebuie să fie invocată, cel puțin în esență și în condițiile prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (hotărârea Saidi c. Franța din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, p. 54 alin. 38; Hotărârea Gasus Dosier- und Födertechnik c. Țările de Jos din 23 februarie 1995, seria A nr. 306-A, p. 45 alin. 48). În conformitate cu art. 8 din Convenție, Curtea de Casație a considerat că nu are competența de a examina dreptul de proprietate asupra vieții private și de familie a reclamantului. Într-adevăr, Comisia a considerat că, din cauza faptului că nu a fost supus procedurii de recurs, acest spătar amestecat de drept și de fapt a fost nou și, de fapt, inadmisibil, la motivele pe care nu a avut competența de a proceda la examinarea sau verificarea elementelor de fapt ale dosarului. Pentru a ajunge la această constatare, a cărei constatare, a cărei nimic nu înseamnă că ar fi arbitrar sau rezonabil, Curtea de Casație avea cunoștință de toate documentele referitoare la procedură în fața instanței de apel. Cu toate acestea, reclamantul susține că, fără a fi invocat în mod expres dreptul său de a-și respecta viața de familie în fața judecătorilor din fond, ar fi făcut în esență, precum și o cotă de pledoarie depusă în cursul dezbaterilor în fața tribunalului corecțional. Cu toate acestea, Curtea ia notă, pe de o parte, de faptul că cota de pledoarie neautentificată de grefa instanței nu poate fi suficientă pentru a stabili că un astfel de motiv ar fi fost invocat efectiv de către reclamant în fața instanței de corecție și, pe de altă parte, că nici un element al dosarului nu este de natură să stabilească că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În consecință, Curtea consideră că reclamantul nu a îndeplinit condițiile impuse de legea națională pentru a-și prezenta interdicția întemeiată pe încălcarea articolului 8 din Convenția privind examinarea Curții de Casație. Curtea reamintește, de asemenea, că în decizia sa Hamadi c. Franța (Decizia nr. 39291/98, 6.3.2001) Comisia a considerat că Curtea de Casație este în măsură să aprecieze dacă măsura de interdicție sau menținerea acesteia sunt conforme cu cerințele art. 8 din Convenție, bazându-se pe examinarea hotărârilor pronunțate atât în materie de interdicție, cât și în materie de ridicare. Întrucât nu a dat Curții de Casație posibilitatea de a constata și de a remedia încălcarea articolului 8 din convenție care ar fi fost săvârșită în privința sa, reclamantul nu a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, căile de atac interne deschise în dreptul francez și cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4) din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle A.B. Baka Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 45245/99

présentée par Hassen HADJ

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 4 juin 2002 en une chambre composée de

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen

,

M.

M.

Ugrekhelidze

,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 octobre 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Hassen Hadj, est un ressortissant tunisien, né en 1965 et résidant à Dijon. Il est représenté devant la Cour par Maître

Tcholakian, avocat à Paris.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant est arrivé en France en 1968 à l’âge de deux ans et neuf mois. Il est l’aîné d’une famille de neuf enfants dont six sont nés en France et ont la nationalité française. Ses parents et ses frères et sœurs résident en France.

Par jugement du 13 janvier 1992, le requérant fut condamné par le tribunal correctionnel de Dijon à quinze jours d’emprisonnement avec sursis, à 2 500 francs français d’amende et à la suspension du permis de conduire pour un an pour conduite sous l’empire d’un état alcoolique et refus de se soumettre aux vérifications tendant à établir l’état alcoolique.

Le 21 juin 1993, le tribunal correctionnel de Dijon, statuant par défaut, condamna le requérant à notamment trois mois d’emprisonnement avec sursis et 2 000 francs français d’amende pour conduite sans permis en cours de validité. Le 9 mars 1994, le tribunal, saisi sur opposition, prononça les mêmes peines.

Le 9 janvier 1995, le tribunal correctionnel de Dijon condamna le requérant à notamment deux mois d’emprisonnement ferme et 500 francs français d’amende pour conduite sans permis en cours de validité et pour conduite sous l’empire d’un état alcoolique.

Le 9 août 1995, le tribunal correctionnel de Dijon condamna le requérant à notamment deux ans d’emprisonnement avec sursis et 10 000 francs français d’amende pour acquisition, détention et offre ou cession de stupéfiants.

Le 9 juillet 1996, un enfant, qu’il avait reconnu avant sa naissance, est né de son union avec F., une ressortissante marocaine vivant en France depuis de très nombreuses années, avec laquelle il vivait maritalement depuis longtemps.

Interpellé en possession de deux doses d’héroïne au milieu de l’année 1996, le requérant fut renvoyé avec 18 autres personnes devant le tribunal correctionnel de Lyon. Il fut condamné, le 23 octobre 1996, à trois ans d’emprisonnement et à l’interdiction du territoire français pour une durée de dix ans. Le tribunal constata que le requérant, assisté dans cette instance par Maître B., avait reconnu avoir été consommateur d’héroïne jusqu’à son arrestation. Il avait aussi reconnu avoir revendu de l’héroïne qu’il achetait à Paris, indications corroborés par les déclarations de deux clients. Le tribunal releva en outre que le requérant avait déjà été condamné cinq fois à des peines d’emprisonnement ferme, avec sursis ou avec sursis assorti d’une mise à l’épreuve, et que la dernière condamnation du 9 août 1995 concernait des faits de même nature. Il estima qu’il manifestait une volonté délibérée de poursuivre ses activités délictueuses de délinquance d’habitude, les avertissements antérieurs étant demeurés sans effet. Le requérant et six coïnculpés firent appel.

Le 15 janvier 1997, la cour d’appel de Dijon confirma le jugement en ce qui concerne le requérant, qui était assisté dans cette instance par Maître A. Constatant que le trafic reproché aux inculpés avait eu localement une importance certaine, elle estima que la présence sur le territoire français de cinq de ceux-ci, dont le requérant, représentait un danger permanent pour l’ordre et la santé publique.

Le requérant introduisit un pourvoi en cassation, alléguant notamment, comme deux de ses coïnculpés, que la mesure d’interdiction du territoire violait l’article 8 de la Convention.

Par arrêt du 12 février 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi en se prononçant en ces termes

:

« Attendu, d’une part, qu’il ne résulte ni de l’arrêt attaqué ni d’aucunes conclusions que les demandeurs aient fait valoir devant la cour d’appel que le jugement entrepris avait méconnu les dispositions de l’article 8 de la Convention européenne des droits de l’homme en prononçant à l’encontre de [E.], Hassen Hadj et [D.] l’interdiction du territoire français pour une durée de 10 ans

;

Qu’un tel grief, présenté pour la première fois devant la Cour de cassation, mélangé de droit et de fait est nouveau, et comme tel irrecevable

».

Par un jugement du 16 décembre 1998, le tribunal correctionnel de Dijon condamna le requérant à trois mois d’emprisonnement pour séjour irrégulier en France.

GRIEF

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de ce que l’interdiction du territoire français pour une durée de dix ans prononcée à son encontre constitue une violation de son droit au respect de sa vie privée et familiale. Se référant à la jurisprudence de la Cour (et notamment aux arrêts Mehemi c. France du 26 septembre 1997,

Recueil des arrêts et

décisions

1997-VI, et Moustaquim c. Belgique du 18 février 1991, série A n°

193), il souligne qu’il est arrivé en France à l’âge de deux ans et neuf mois et qu’il y a fait toute sa scolarité. Toute sa famille est installée en France et il n’a plus aucune attache familiale en Tunisie, un pays dont il ne parle pas la langue. Il est aussi le père d’un enfant français, né de son union avec une personne résidant régulièrement en France, avec laquelle il vit maritalement depuis plusieurs années.

EN DROIT

Le requérant considère que la mesure d’interdiction du territoire pour une durée de dix ans prononcée à son encontre par arrêt de la cour d’appel du 15

janvier 1997 et le rejet de son pourvoi en cassation par arrêt du 12 février 1998 portent atteinte à son droit au respect de la vie privée et familiale. L’article 8 de la Convention est rédigé dans ses parties pertinentes ainsi :

« 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, (...)

Le Gouvernement soulève en premier lieu une exception d’irrecevabilité, exposant que le requérant n’a pas satisfait à la condition de l’épuisement des voies de recours internes faute d’avoir invoqué, au moins en substance, le grief tiré de la violation de l’article 8 de la Convention devant la cour d’appel de Dijon. Or, la mesure d’interdiction du territoire avait déjà été prononcée en première instance et rien n’empêchait le requérant, qui était assisté d’un avocat, de soulever pareil grief en appel. S’il avait agi ainsi, il aurait permis à la Cour de cassation de vérifier la conformité de la décision de la cour d’appel avec la disposition pertinente de la cour d’appel, contrôle qui a montré son efficacité à de nombreuses reprises. Faute, pour le requérant, d’avoir invoqué pareil moyen en temps utile, la juridiction suprême n’a pu que rejeter le moyen et n’a pas pu procéder au contrôle de proportionnalité qu’il effectue normalement.

La Cour rappelle que, pour satisfaire à la condition de l’épuisement des voies de recours internes, un requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants

: éviter ou redresser les violations alléguées contre lui (voir notamment l’arrêt Cardot c. France du 19 mars 1991, série A n° 200, p. 19, § 36).

Cela signifie que le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance et dans les conditions prescrites par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (arrêt Saïdi c. France du 20 septembre 1993, série A n° 261-C, p.

54, § 38 ; arrêt Gasus Dosier- und Födertechnik c. Pays-Bas du 23

février

1995, série A n° 306-A, p. 45, § 48).

Saisie du moyen tiré de l’article 8 de la Convention, la Cour de cassation a estimé qu’elle n’avait pas compétence pour examiner le grief relatif à l’atteinte à la vie privée et familiale du requérant. Elle a en effet considéré que, faute d’avoir été soumis à la cour d’appel, ce grief mélangé de droit et de fait était nouveau et, de fait, irrecevable, aux motifs qu’elle n’avait pas compétence pour procéder à l’examen ou à la vérification des éléments de fait du dossier. Pour aboutir à ce constat, dont rien n’indique qu’il serait

arbitraire ou déraisonnable,

la Cour de cassation avait connaissance de toutes les pièces afférentes à la procédure devant la cour d’appel

.

Certes, le requérant soutient que, sans avoir expressément invoqué une atteinte à son droit au respect de sa vie familiale devant les juges du fond, il l’aurait néanmoins fait en substance, ainsi qu’en attesterait une cote de plaidoirie déposée au cours des débats devant le tribunal correctionnel. Cependant, la Cour note, d’une part, que la cote de plaidoirie non authentifiée par le greffe du tribunal ne saurait suffire à établir qu’un tel moyen aurait effectivement été soulevé par le requérant devant le tribunal correctionnel et, d’autre part, qu’aucun élément du dossier n’est de nature à établir qu’il aurait été soulevé à hauteur d’appel, fût-ce en substance.

En conséquence, la Cour estime que le requérant n’a pas satisfait aux conditions posées par la loi nationale pour soumettre son grief tiré de la violation alléguée de l’article 8 de la Convention à l’examen de la Cour de cassation.

La Cour rappelle aussi que dans sa décision

Hamaïdi c. France

(décision, n° 39291/98, 6.3.2001) elle a considéré que la Cour de cassation est à même d’apprécier si la mesure d’interdiction ou son maintien sont conformes aux exigences de l’article 8 de la Convention, en se fondant sur l’examen des arrêts rendus tant en matière d’interdiction qu’en matière de relèvement.

N’ayant pas donné à la Cour de cassation la possibilité de constater et de redresser la violation de l’article 8 de la Convention qui aurait été commise à son égard, le requérant n’a pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes ouvertes en droit français et la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président